62% din lexicul limbii române este de origine traco-dacă

Una dintre întrebările rămase fără răspuns pornește de la faptul că romanilor le-a trebuit doar 20% din teritoriul dacic. De ce nu le-a trebuit tot acest teritoriu, cum ar fi fost normal să procedeze și au ales doar o mică parte din acest teritoriu? Răspunsul este simplu, dar evitat de istoricii români, care sânt la fel de vinovați de dezastrul creat în istoriografia românească precum sânt lingviștii care se fac vinovați de dezastrul din lingvistica istorică românească.
Răspunsul la acest mister rămas ”neelucidat” este acela că împăratul Traian a hotărât să cucerească Dacia într-un moment de mare criză financiară a imperiului roman, sperând că aurul dacic va scoate Roma din criză, ceea ce s-a și întâmplat.

După cucerirea Daciei, romanii au adus cu ei cantități fabuloase de aur și argint, așa cum consemnează autorii romani ai vremii. Au sărbătorit la Roma timp de 123 de zile, iar cetățenii romani au fost scutiți de taxe pe un an întreg. Unde s-a mai întâmplat un astfel de jaf în istoria acestei planete?

Răspunsul este nicicând și niciunde! Prin urmare, romanii au ocupat doar acea parte din Dacia unde se aflau minele de aur și de sare, restul nu i-a interesat întrucât era un teritoriu prea mare ca să poată fi apărat de invadatorii care pândeau de mult la marginile imperiului, imperiu care până atunci fusese indirect apărat de daci, apărându-se ei înșiși de tot soiul de invadatori. Ba mai mult, acum și dacii liberi au devenit dușmani de moarte ai Romei (cf. DELR, Argument).

Xenopol este de părere că cucerirea Daciei de către romani a fost o greșeală politică și, prin urmare, poporul român s-a născut dintr-o greșeală politică. Sântem de acord cu prima parte a aserțiunii lui Xenopol, dar nu și cu concluzia acestei afirmații, întrucât poporul dac nu s-a romanizat, așa cum o dovedește chiar limba română.

O limbă este un document autentic ce nu poate fi falsificat dacă este corect descifrat. Am putea spune că este codul genetic al unei culturi. De fapt, cum puteau dacii să se romanizeze în doar 165 de ani, mai ales că majoritatea covârșitoare a dacilor a rămas în afara provinciei romane Dacia? Ca să nu mai vorbim de faptul că vorbitorii de latină se aflau doar la orașe, restul proviniciei fiind locuită doar de dacii băștinași.

Orice teorie care încearcă să ne spună că restul dacilor s-au romanizat prin păstori sau alte bazaconii de acest fel este de-a dreptul ridicolă și dovedește neputința și reaua credință a mediului academic românesc în a susține falsa teorie a romanizării care azi a devenit de-a dreptul antiromânească. Să nu mai vorbim că odată cu administrația romană au fost retrași din Dacia toți cetățenii romani vorbitori de latină, de teamă că ar putea cădea în mâinile barbarilor, fapt exprimat de istoricii romani ai vremii. Cei care vor fi rămas în Dacia au fost asimilați de masa mare de vorbitori de limbă daco-getă.

În elaborarea Dicționarului Etimologic al Limbii Române (DELR), am putut constata că cel mult 13% din lexicul limbii române poate fi asociat cu latina sau cu alte limbii romanice. Prin urmare, 87% din lexicul limbii române nu poate fi considerat de origine latină oricâtă bunăvoință am avea, dar nimănui nu-i pasă de acest ‘detaliu’ incomod și de aceea este trecut cu vederea chiar și după apariția DELR.

Dintre aceste 87 de procente, 6% sânt de origine onomatopeică, un procentaj destul de mare comparativ cu alte limbi, circa 14% sânt împrumuturi dintre care împrumuturile slave dețin cel mai mare procentaj, 5% rămân cu origine necunoscută. Nu intrăm în detalii, întrucât ele au fost discutate în mai multe rânduri (cf. DELR, Argument).

În fine 62% din lexicul limbii române este de origine traco-dacă. La aceste 62% se pot adăuga și cele de origine onomatopeică, precum și o mare parte din cele 13% care pot fi asociate cu latina, întrucât am demonstrat că marea majoritate a acestor elemente lexicale au cognați nu numai în latină, ci și în multe alte limbi indo-europene, derivarea lor din indo-europeană fiind demonstrată de mine în foarte multe cazuri în DELR.

În realitate, nu există în româna de azi decât cel mult circa 180-200 de cuvinte de origine latină care s-au păstrat și au ajuns până la noi. Aici se includ în primul rând acele cuvinte care au intrat în limbă odată cu creștinismul, precum și cuvinte aparținând altor domenii de activitate, nu multe la număr.

Nu trebuie ignorat nici faptul că cercetători ai zilelor noastre au descifrat, cel puțin partial, textele de pe tăblițele de la Sinaia, dezvăluind o limbă care seamănă mult cu româna de azi, dar într-o anumită măsură și cu latina, probând ce cred „daco-manii” dintotdeauna, anume că limba traco-dacă este mama reală a limbii române, latina fiind doar o soră a limbii traco-dace, ambele provenind din proto-iliro-tracă.

Se știe, de asemenea, că strămoșii latino-faliscilor au migrat de pe cursul mijlociu al Dunării (Pannonia de mai târziu), pe la 1500 î. Ch. (cf. DELR, Argument), revenind în Dacia peste circa 1500-1600 de ani. La acea vreme limbile erau probabil doar parțial reciproc inteligibile. Deducem asta din spusele lui Ovidiu, care afirmă că geții de la Tomis râdeau de se prăpădeau când auzeau vorbindu-se latină.

Cu alte cuvinte, dacii percepeau în latină o limbă similară cu a lor, dar mult „coruptă”. Același lucru fac românii de azi când aud vorbindu-se macedo-româna sau graiul unor moldoveni de peste Prut, mai puțin influențat de limba literară. Daco-româna și macedo-româna sânt azi doar parțial reciproc inteligibile.

Ne alăturăm celor care cred în autenticitatea tăblițelor de la Sinaia și respingem acele ipoteze care încearcă să arate că aceste tăblițe ar fi falsuri. Argumente sânt multe în favoarea autenticității acestora. Ne rezumăm doar la a arăta că este practic imposibil ca cineva (Bogdan Petriceicu Hașdeu sau Nicolae Densușianu) să poată crea astfel de falsuri, fiind nevoie de timp și de multă manoperă, ca să nu mai vorbim de crearea unei limbi, fie ea cât de falsă.

În plus, miza ar fi fost absolut insignifiantă, mai ales că presupusul autor nici nu a încercat să le facă cunoscute. Pe de altă parte, este dureros faptul că din crasa neglijență a celor de la Institutul de Istorie, câteva sute dintre aceste plăcuțe dispăruseră deja când Dan Romalo a fost sfătuit să facă fotocopii după ele.

În Argument-ul la DELR, am arătat că popoarele italice au migrat fie din spațiul traco-iliric, fie din cel celtic, bazându-mă pe argumente de ordin lingvistic dar și pe mărturiile unor autori antici. Tot aici am arătat că limbile celtice erau îndeaproape înrudite cu traco-ilira, toate evoluând din ramura indo-europeană din Europa cu cei mai mulți vorbitori, pe care o putem denumi cu termenul generic de pelasgă.

Menționăm, de asemenea, că limbile italice aparțin triburilor care au migrat fie din spațiul traco-iliric, fie din spațiul celtic, la diverse momente istorice. Prin urmare, ipoteza că limbile italice ar proveni dintr-o proto-italică se dovedește a fi total greșită, în ciuda acelora care încă mai cred că ar fi existat o limbă proto-italică.

Deși de-a lungul timpului limba română a suferit diverse influențe, aceasta rămâne o limbă conservatoare, păstrând elemente lexicale indo-europene care nu se mai găsesc în multe din limbile aparținând acestei familii de limbi.

Mergând mai departe, așa cum am arătat în Rădăcini nostratice în limba română (de aici RNLR), din cele 601 rădăcini nostratice reconstituite de A. Bomhard & J. Kerns (1994), 216 se regăsesc în limba română actuală, prin urmare mai mult de o treime, aproape fiecare din ele având doi-trei sau mai mulți derivați în română. Ulterior, Bomhard a extins mult cercetările sale, identificând un număr mult mai mare de rădăcini nostratice din care, la rândul lor, multe s-au păstrat în română. Desigur, o nouă ediție a RNLR se impune cu necesitate.

În concluzie, în lingvistica istorică românească este necesară o nouă abordare a originii limbii române, întrucât teoria originii latine se dovedește lipsită de sens. Această nouă abordare nu poate avea loc dacă mediul academic românesc refuză să vadă argumentele științifice evidente și nu acceptă un dialog onest cu autorul acestor rânduri, lăsând la o parte atât prejudecățile domniilor lor, cât și pe acei amatori care nu pot fi luați în serios.

(Articol extras din cartea lui Mihai Vinereanu „Adevăruri incomode despre limba română” apărută la Editura Uranus, București, 2018 – fragment)

Share on Facebook

Tweet

Follow us