13 Septembrie, ziua de naștere a Căpitanului (2)
Definiţia legionarului
Scriu aceste rânduri după ce am predat la tipar cartea de faţă, în ediţie nouă, mult îmbunătăţită, în ediţie nouă, mult îmbunătăţită (sper!) şi definitivă. Pe neaşteptate, în mintea mea s-a ales concluzia finală, pe care nici n-o aşteptam, nici nu ştiam că lipseşte din carte. Astfel că abia acum trag linie şi fac socoteala de pe urmă, adică fac public gândul cu care închei nu numai scrierea şi alcătuirea acestei cărţi, ale cărei pagini cele mai frumoase nici măcar nu-mi aparţin, ci închei şi cercetarea fenomenului legionar, cercetare deloc sistematică ori programată, ci începută din pură întâmplare, în momentul în care, după ce l-am ocolit o vreme, l-am cunoscut pe Petre Ţuţea şi m-am îndrăgostit de el, atât de tare încât i-am putut pune orice întrebare, oricât de incomodă şi de delicată, asupra trecutului său legionar, asupra camarazilor săi.
Poate că ar fi fost mai bine ca aceste rânduri să figureze acolo unde le era locul „natural”, la sfârşitul cărţii, loc impus de cronologia faptelor. Căci, cum spuneam, abia deunăzi mi-am dat seama că pot şi e nevoie să dau o definiţie legionarului, şi nu oricare definiţie, ci definiţia din care să se poată înţelege lucrul cel mai frapant şi de neînţeles până acum: logica, motivaţia celor care au creat în jurul legionarilor diversiunea cea mai amplă şi mai aprig susţinută din toată istoria neamului românesc. Diversiunea, adică minciuna şi crima de proporţii fără egal, căreia legionarii îi sunt victimă statornică de (aproape) trei sferturi de veac. De ce oare au stârnit legionarii atâta ură din partea celor care i-au prigonit şi încă i-ar mai prigoni? Şi cine sunt cei pe care legionarii i-au supărat aşa de tare şi, repet, cu ce oare i-au supărat de le-au provocat ura cea mai neîmpăcată cunoscută în istoria noastră. „De ce atâta ură?” se întreba Nicolae Iorga, cu înţelesul „de ce atâta ură împotriva noastră, a românilor?” Şi cu subînţelesul „de ce atâta ură pe care noi nu am provocat-o nicicum prin faptele noastre?!” La fel mă întreb şi eu: „de ce atâta ură împotriva legionarilor?”
Iată răspunsul, iată răspunsul meu:
Istoria lumii, în esenţa ei ilustrează existenţa şi confruntarea a două idei, două concepţii despre succes, despre reuşită, despre fericire, la urma urmelor. Una – şi aş putea-o numi prima, cel puţin din punct de vedere cronologic, este concepţia eroică, cavalerească, voinicească, pentru care valoarea supremă o constituie victoria dobândită pe căi cinstite, drepte, fără vicleşuguri, fără lovituri ascunse, pe la spate.
În această mentalitate cavalerească, puterea politică, averea, iubirea, faima, loialitatea celorlalţi, încrederea pe care o inspiri, recunoştinţa publică etc., nu au valoare decât dacă au fost obţinute pe căile onoarei şi ale corectitudinii, fără a face nici o concesie de la principialitate şi onestitate, de la legalitate şi mai ales de la legitimitate. Comportamentul eroic presupune respectarea cuvântului dat, a angajamentelor asumate, a jurământului, a promisiunilor făcute. Pe scurt, cavalerul este un om de cuvânt. Este un campion al fair-playului.
Pus în situaţia de a nu-şi putea salva viaţa, averea sau statutul social-politic decât prin dezicerea de principiile afirmate, de jurămintele făcute sau de cuvântul dat, omul de onoare, cavalerul, în termeni populari româneşti voinicul, Făt-Frumos, preferă să moară, să-şi piardă rangul şi toată averea (cazul lui Harap-Alb), dar să-şi respecte cuvântul, să nu-şi piardă onoarea. Să nu-ţi piardă sufletul, cu vor zice, mai târziu, creştinii.
Comportamentul eroic, cavaleresc, a constituit regula antichităţii şi a Evului Mediu. (Fireşte, nu peste tot, dar în mod caracteristic şi dominant, da.) Confruntarea, în antichitate, s-a făcut în interiorul acestei mentalităţi, după regula că nu este nici o ruşine să te recunoşti învins de cineva pe care Dumnezeu l-a lăsat mai puternic decât tine. Acest raport în care te afli cu celălalt, celălalt fiind mai puternic, reprezintă voinţa zeilor, aşa a vrut Dumnezeu, facă-se voia Domnului! Şi lumea cavalerească s-a organizat pe seninătatea cu care fiecare accepta, în ierarhia de voinici, de eroi, locul pe care i-l hărăzea puterea şi voinicia cu care îl înzestrase Dumnezeu. Aceste ierarhii aveau, drept criteriu ultim, însăşi voinţa Domnului.
Pus în situaţia de a modifica această ierarhie, adică de a dobândi onoruri şi bogăţie, putere şi ranguri sociale dintre cele mai înalte prin mijloace şi procedee care contravin demnităţii şi onoarei, cavalerul autentic nu pregetă în a refuza. Acest refuz, nu neapărat vehement, zgomotos, acest refuz fiind semnul distinctiv a ceea ce se cheamă nobleţea caracterului. Cavalerism, nobleţe, eroism, onoare, curaj, demnitate, corectitudine, sunt atributele modelului uman pe care au încercat să-l impună atât mitologia unor popoare, cât şi istoria trăită, prin eroi imaginari sau reali.
Acestui model i s-a dat un contur definitiv prin Iisus Hristos, a cărui icoană a însufleţit eroismul şi cavalerismul „sans tûche et sans reproche” al eroului medieval, sensibil diferit de cel antic prin fervoarea iubirii şi respingerea a tot ce ar putea purta marca trufiei, a trufiei care este prima vinovată de invidia pe care o naşte, o produce, o provoacă la ceilalţi.
Şi care este efectul, efect devastator, al invidiei?
Efectul cel mai nefericit este însăşi apariţia celuilalt model de comportament, a mentalităţii opuse celei eroice, cavalereşti. Este mentalitatea potrivit căreia scopul scuză mijloacele, îndeosebi când scopul înseamnă să dobândeşti putere şi onoruri, să răstorni ierarhiile stabilite pe criterii cavalereşti, eroice, ale virtuţii şi puterii lăsate de la Dumnezeu!
Tot de la Dumnezeu este lăsată şi mintea omenească, iar mintea aceasta este în stare să născocească felurite vicleşuguri prin care cel puternic să fie doborât de cel slab şi nevolnic! Invidia nevolnicului, dinaintea voinicului tare de virtute, pare să ascută mintea celui slăbănog, făcându-l inventiv, născocitor de tertipuri prin care cel puternic să-şi piardă ascendentul lăsat de la Dumnezeu. Aceste tertipuri putând fi otrava, pumnalul înfipt pe la spate ori în timpul somnului, şantajul, glonţul ucigaş care anulează orice voinicie înnăscută. Orice stârpitură, cu un revolver în mână, îl poate dovedi pe cel mai voinic dintre oameni! Pe cel mai viteaz! Dar mai presus de toate nevolnicul descoperă ce armă puternică poate deveni banul! Armă atotputernică! Căci – şi aceasta este una din dominantele acestei mentalităţi, nevolnicul se bazează pe credinţa, singura lui credinţă, că tot ce există pe lumea asta are un preţ, în bani, în dolari, în aur, dar are un preţ. Preţ are şi prostituata din colţul străzii, dar şi ministrul care te poate ajuta să calci legea fără să fii pedepsit. Fireşte, preţul diferă, dar rămâne preţ! Conform acestei mentalităţi, cinstea şi onoarea sunt chestiuni de preţ, adică sunt tot marfă! Fiecare om este, vorba lui Caragiale „mai mult sau mai puţin onest!” Unii sunt oneşti până la vederea unei bancnote de 100 de dolari, alţii rezistă (adică urcă preţul) şi nu cedează decât la sume serioase, cu cinci-şase zerouri în coadă. După acest principiu funcţionează şi autorităţile publice, inclusiv judecătorii şi procurorii, până la poliţaiul din colţul străzii. La fel, politicienii, chiar şefii de partid sau de stat! Ziariştii, drăguţii de ei, nu mai vorbesc! Preţ au variabil, şi artiştii, scriitorii, poeţii sau ce-or mai fi fiind!
Într-o lume astfel simplificată, omul cu bani se simte în siguranţă! Orice ar face! Chiar şi dacă ar ucide! Are bani, plăteşte şi scapă! Fireşte, îl costă ceva mai mult în Anglia faţă de Bangladesh, dar principiul este acelaşi: cine plăteşte comandă muzica!
Deci poţi obţine orice pe lumea asta dacă ai bani cu care să plăteşti. Deci: banii e totul! (Cum sună şi un proverb pe care etnografii se sfiesc să-l înregistreze!) Vom numi mercantilă această mentalitate care vede toată rânduiala lumii ca pe un vast negoţ, comerţ planetar, în care fiecare umblă să cumpere ieftin şi să vândă scump! Încununarea, apoteoza acestei mentalităţi împlinindu-se în şmecheria prin care banii sunt puşi să facă bani! Când banii devin ei înşişi marfă, pe care să o cumperi cu un preţ şi s-o vinzi cu altul! Adică speculă şi camătă!
Toate religiile lumii au condamnat neruşinarea şi cinismul cămătarului, al cametei ca sursă a existenţei. Iar camăta a ajuns azi principiul ordonator al întregii structuri economice mondiale! Nimeni nu mai mişcă pe această planetă fără ca mişcările sale să fie înregistrate, controlate şi verificate de sistemul bancar. Sistem bazat pe modul cel mai ruşinos, mai neomenesc, mai replicat lui Dumnezeu de a-ţi câştiga tainul zilnic, pâinea cea de toate zilele!
Dar nu s-au mulţumit cu atât! Câştigându-şi pâinea cea de toate zilele fără nici un efort, cămătarii, speculatorii, profitorii de nenorocirile şi de greutăţile vieţii ale altora, nu s-au oprit până nu au uzurpat ce mai rămăsese din cavalerismul de odinioară, aristocraţia de spadă, pe care revoluţiile de la 1789 încoace au măturat-o de pe scena istoriei prin sacrificiile de vieţi ale proştilor (aşa zişii revoluţionari) şi cu banii, din umbră, ai marilor cămătari, eufemistic numiţi bancheri.
Bancherii, cămătarii adică, aşadar campionii mentalităţii mercantile sunt cei care au organizat atât revoluţia franceză (jos majusculele!), cât şi pe cea rusească, prin care s-a desfiinţat nu numai aristocraţia europeană, de spadă (la originile ei), ci s-a renunţat şi la principiul ei constitutiv: eroism şi onoare! Implicarea marii finanţe în revoluţiile şi războaiele care au zdruncinat lumea şi îndeosebi Europa ultimelor două secole s-a făcut prin mijloace de o perfidie şi lipsă de eleganţă, de fair-play, de cavalerism, printr-o viclenie bolnavă, transformată în mod de a fi, de a exista, care nu pot fi înţelese propriu-zis decât acceptându-le ca expresie (şi dovadă) a puterii satanice, a modelului satanic de comportament. La fel cum încercând să înţelegi resorturile ultime, primare, ale comportamentului cavaleresc, îl descoperi pe cel Dumnezeu şi eşti nevoit să-l „inventezi” pe Iisus Hristos ca să afli logica acestui model existenţial, la fel, logica modelului de comportament mercantil, mercificator (cum i-ar spune I.P.Cerlianu), te obligă să accepţi ca real, al naibii de real, rolul pe care îl are, totuşi, în viaţa noastră şi Satan! Dumnealui Îngerul căzut, dar încă atât de activ! De dinamic! De eficient! (Măcar la prima vedere…)
Azi în ce lume trăim?
Azi trăim oare într-o lume în care se confruntă spiritul eroic cu cel mercantil? În care se confruntă cavalerii cu mercenarii năimiţi de mercificatori?
Nici pe departe!
Aşa cum în vechime lupta se da între Ahile şi Hector, Alexandru Macedon şi Por împărat, adică între eroi, azi, lupta este între cămătari, între bande de bancheri, între hoţi şi hoţi! Nu mai departe – luând aminte la actualitatea cea mai strictă – toţi cei care se confruntă în clipa de faţă, azi 24 iulie 2000, în lupta pentru preşedinţia României, toţi cei pe care sondajele îi oferă conştiinţei publice, de la Iliescu la Roman, inclusiv Iliescu, Stolojan, Meleşcanu etc., toţi sunt nişte infractori la legea penală, pe care o minimă anchetă derulată corect i-ar incrimina fără ezitare. Lupta nu este între principiul Răului şi al Binelui, ci Răul ne copleşeşte, şi-a adjudecat toţi aşii, trişând în nenumărate feluri.
Nu mai puţin veacul nostru, al 20-lea, care, într-un rezumat succint, ar putea fi considerat ca fiind secolul confruntării planetare dintre regimul democratic şi regimul totalitar, comunist. Confruntare care s-a declanşat în 1917 şi s-a încheiat abia în 1989!…
În realitate, regimul comunist, comunismul, fiind o invenţie, un experiment, o diversiune la scară mondială, a bancherilor din Wall-Street, a oligarhiei financiare mapamondiale, care a controlat tot timpul acest regim, astfel că în 1989, atunci când s-au împlinit 200 de ani de la izbânda banului asupra spadei, a camătei asupra volniciei, a băncilor asupra bisericilor, aniversarea a fost marcată, festiv, prin bobârnacul cu care marele bancher, marele manipulator, a pus capăt regimului comunist de pretutindeni…
Spre deosebire de oamenii normali, care îşi petrec viaţa cu gândul de a gusta cât mai multe din bucuriile acestei lumii, ale condiţiei de om, nevolnicii, anormali psihic, nu au viaţă în ei decât pentru a gândi şi pune în aplicare cât mai multe şi mai noi, şi mai eficiente tertipuri, lovituri pe la spate, fraude, crime, hoţii de tot felul, toate nepedepsite! Căci însăşi justiţia este la cheremul acestor nevolnici, a acestor… bolnavi să se simtă puternici!
Să-i ştie pe alţii, pe cei mai frumoşi, mai isteţi, mai puternici decât ei, căci aşa i-a lăsat Dumnezeu, să-i ştie la cheremul lor!
Răsturnând ierarhia, lăsată de la Dumnezeu, adică uzurpându-L astfel pe Dumnezeu, de care, în străfundul buzunarelor, ei se simt nedreptăţiţi, persecutaţi, încă de la naştere, căci le-a dat Dumnezeu haznaua de suflet pe care se chinuie toată viaţa s-o umple cu aur şi dolari, cu lire şi mărci, cu valori mobiliare şi poliţe, iar ea tot hazna rămâne! Plină de…
…Devin, după cum se vede, retoric şi literar, aproape liric! Subiectul are la noi, la români, expresie literară la nivelul cel mai înalt. Adversari în viaţa literară şi atât de diferiţi ca oameni, Eminescu şi Macedonscki au fost unanimi, la nivelul capodoperei, în a se cutremura, scârbiţi, de succesul pe care îl are în lumea noastră nu cel înzestrat de Dumnezeu cu toate marile calităţi, care fac gloria neamului omenesc, ci secătura, otreapa bicisnică, novolnicul!
Făt-Frumos, ca ideal românesc de voinicie, cu varianta Harap Alb, care îşi ţine cuvântul dat Spânului, căci face parte din categoria aceea de oameni-oameni, Făt-Frumos, care niciodată nu recurge la vicleşuguri, ci mereu propune Fiarei confruntarea „în luptă dreaptă”, acest ideal românesc punctează periodic şi istoria efectivă, începând cu Dromichete şi încheind, culminant, cu Constantin Brâncoveanu, la acea dată omul cel mai bogat din Europa, ceea ce nu l-a împiedicat de la gestul cel mai cavaleresc cu putinţă, care, dacă nu s-ar fi petrecut propriu-zis, nici ca gest imaginar n-ar fi fost pe înţelesul spiritului mercantil, tranzacţionar.
Situaţi în acest context şi văzuţi din această perspectivă, legionarii ce reprezintă? Evident, sunt expresia modelului eroic, cavaleresc. Dar mai presus de asta, legionarii au ştiut să facă eficient spiritul cavaleresc, au ştiut unde să găsească antidotul, au găsit soluţia prin care să facă neputincios mecanismul mercificării, al transformării în marfă a orice, inclusiv a sufletelor! Legionarii au inventat tehnica sufletească (vezi Cărticica şefului de cuib) prin care omul, născut cu dorul de puritate şi de onestitate, să supravieţuiască, nu oricum, ci numai ca om, să reziste tentaţiilor nenumărate prin care marii neguţători ai lumii s-au învăţat să ştie că pot cumpăra orice şi pe oricine!
Cu legionarii nu le-a mai mers!
Oameni ca nicadorii sau decemvirii, cum să-i cumperi? Cu ce? Cu câţi bani?!… Pentru prima oară n-au avut bani destui, căci nici tot bănetul de pe lume nu le-ar fi ajuns să-i cumpere pe legionari!
Căci nicadorii s-au numărat cu miile printre legionari! Oameni dispuşi să renunţe la viaţă, la bucuriile tinereţii, la orice, nu însă şi la credinţa lor în justiţie, în adevăr, în frumuseţea făpturii umane. În această credinţă ei s-au arătat de neclintit. Au putut fi nimiciţi, striviţi aproape toţi de tăvălugul istoriei, dar nimeni nu i-a putut face să renunţe, să înceteze a mai fi ceea ce îşi propuseseră să fie: oameni de onoare. Practic, legionarii nu s-au dezis de ei înşişi şi asta indiferent de preţul cu care au fost momiţi sau de torturile la care au fost supuşi!
Spre deosebire de toţi politicienii, pentru care politica este o tejghea, la care unii vând şi alţii cumpără, pentru legionari politica a fost un teren de luptă, dusă după regulile unei lupte sportive, pe care legionarii s-au străduit să le respecte ei primii şi le-au respectat.
Victimele legionarilor, în frunte cu prefectul poliţiei Manciu, au încălcat regulile jocului. Le-au încălcat în mod repetat şi în chip josnic, depăşind mult limitele greşelilor ce pot fi iertate! De neiertat, nu numai în faţa legii, e tot ce au făcut cei pe care i-a ajuns pedepsitorul braţ al legionarilor.
Violenţele legionare au lovit în cei care şi-au bătut joc de justiţie şi de Ţară, îndeosebi în cei care au trădat. Legionarii nu şi-au supus adversarii la nici un fel de violenţe sau abuzuri, la nici o nedreptate.
Violenţele legionare au lovit în trădători,nu în adversari! După mentalitatea legionară, cavalerească, trădătorul şi-a încălcat jurământul de solidaritate cu Ţara, cu Neamul.
Trădătorii trebuie suprimaţi, în numele legii terfelite, iar adversarul trebuie doar înfruntat, cu armele ştiute ale luptei politice drepte. În aceşti termeni au încercat să rezolve legionarii şi mult discutata problemă evreiască, a puterii economice tot mai mari a evreilor din România. Au văzut în această problemă o provocare, aproape sportivă. Şi în replică la comerţul evreiesc, prosper pentru evrei şi ruinător pentru români, legionarii au dezvoltat o reţea de comerţ legionar (legionarii comercianţi!!), care dacă n-ar fi fost desfiinţată de autorităţi, e probabil că ar fi reabilitat însăţi noţiunea de comerţ, care poate fi făcut şi în mod onorabil, cu frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni! Legionarii au demonstrat că e posibil un asemenea comerţ, dar modelul legionar ameninţa să fie fatal pentru „clasicii” comerţului fraudulos şi nesăţios.
Replica imaginată de legionari, atât de eficientă fiind, căci făcea inoperantă toată arta coruperii milenar exersată, această rezistenţă legionară la corupţie trebuia nu numai învinsă, cu orice preţ, inclusiv cu preţul crimei în masă, al genocidului (căci a existat un genocid împotriva legionarilor!), dar ea, replica legionară, trebuia să fie şi ascunsă, să se piardă amintirea şi pilda ei. Căci, din nefericire pentru marii neguţători de conştiinţe, oamenii pot fi corupţi şi sufletele lor pot fi cumpărate, coborându-i în bicisnicia cea mai nenorocită, dar oricât de jos ar decădea, din astfel de oameni se nasc totuşi oameni normali, cu sămânţa divină în ei, adică aspirând la împlinirea de sine sub bolta Kalo-kagathiei strămoşeşti, fiecare copil visându-se un Făt-Frumos, cavaler fără prihană, voinic neînfricat, iar mult mai târziu şi cu greu reuşind să pună preţ pe safe-urile din bancă, să le priceapă ciudatul rost.
Modelul legionar trebuia ascuns cu orice preţ!
Preţ plătit ziariştilor, magistraţilor, istoricilor, politicienilor, ca să mintă cu toţii şi modelul legionar să dispară din inventarul de formule socio-politice inventate de om! Acesta a fost scopul prigoanei duse şi dusă împotriva legionarilor!
Fireşte, vorbind de un model legionar, avem în vedere izbânzile şi împlinirile acestuia, rateurile inevitabile, la care te condamnă trăirea istoriei. Oricum, nota dominantă a prestaţiei pe care au avut-o legionarii pe scena istoriei, nu o dau „abaterile” de la modelul ideal.
Mai mult: din fericire, modelul legionar, modelul trăit de mii şi mii de tineri, care au suferit şi au murit rămânând neclintiţi în credinţa lor legionară, nu are o semnificaţie exclusiv românească, chiar dacă este de sorginte pur românească!
Acest model nu răspunde unor situaţii politice irepetabile ci se înscrie, deasupra contingenţelor trecătoare, ca un răspuns românesc în istoria majoră umanităţii.
În lupta dintre spiritul cavaleresc şi cel mercantil, dintre Bine şi Rău, dintre Dumnezeu şi Satana.
În această luptă legionarii au intrat imaginând un model de comportament care, în sine, părea a fi irealizabil, utopic, idealism pur, năuc. Prin sacrificiul şi martiriul a mii şi mii de legionari, cei mai mulţi tineri, veritabili Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene, realitatea istorică a putut înregistra şi valida acest model. S-a demonstrat astfel că mii, zeci de mii de fete şi feciori se pot organiza, pot trăi zi de zi, ceas de ceas, după principiile legionare stabilite de Căpitan, principii deduse din Evanghelie şi din tradiţia cea mai pură a voiniciei româneşti.
* * *
N-am reuşit să impunem în conştiinţa lumii numele lui Constantin Brâncoveanu!… Lumea a fost atrasă nu de sfinţenia Brâncoveanului, ci de satanismul lui Dracula, în care mulţi din ignoranţi, văd exponentul românismului.
Cine însă scrutează azi cu ochi atent şi cinstit istoria noastră, descoperă cu uimire modelul legionar. Şi sunt tot mai mulţi, pe felurite meridiane, cei ce descoperă astfel o posibilă soluţie la problemele lumii de azi, ale lumii de mâine. Huliţi şi prigoniţi din ţara lor, legionarii sunt tot mai preţuiţi în alte ţări, pe alte continente.
Ion Coja
