Holocaustul – o sarabandă a minciunii?!

Unde întorci privirea dai de câte o „dovadă”… La stânga, la dreapta, în sus, în zare, în… nezare (mai ales!), ba, poate și în adâncul pământului, de ne-am putea uita, am găsi ceva pus de ei acolo! Peste tot doar holocaust… Mergi la teatru, dai de o expoziție. Te duci la Opera Națională, la fel. Musai să „înghiți” câteva planșe. Că e în „trend”. Nu neapărat și firesc. Că „așa trebuie”, că „așa e potrivit” (ne) spun imperativ tot mai mulți. Să nu superi cumva prin refuzul asumării unor falsuri. Sigur, nu-s ei vinovați; nu artizanii implantării acestor borne artificiale în istoria noastră. Sau, cel puțin, nu atât de mult pe cât suntem noi prin acceptare, prin plecarea capului. Prin faptul că am permis transformarea „sugestiilor” de până mai ieri în imperative pe care le preluăm fără să clipim.

Să ne învinovățim! Să ne asumăm! Dar până unde? Până când?
Unii o fac, chipurile, „de nevoie”, ca sarcini: de serviciu, de partid, de protocol, de sinecuri; de fapt, de mai binele și siguranța proprie în care, nu-i așa?!, nu contează terfelirea unor repere sub care te-ai născut. Ție să-ți fie bine. Un bine desprins ca firimitură din binele pe care îl trasează „organizatorii”. Vrei „ceva”, vrei un simpozion, o formalitate, o meșă de făcut ceva bănuţi? Pui repede un afiş, deplângi ceea ce, adesea, nici „organizatorii” nu mai plâng, și primeşti fonduri, sinecuri. „Arginţi” pătaţi, dar ce mai contează, nu au miros de cadavru ars, nu au gust de adevăr macerat în minciună, nu îți înțeapă ochii până la lăcrimare cu fumul făcăturilor în şi peste timp.

Demnitatea noastră a murit în timpul a numai trei decenii
„Political Correctness” -ul la care ne închinăm de decenii bune, să obținem „bunăvoințe” (același fel de a cerși, doar „poarta” s-a schimbat), s-a transformat în gheșeftul lui „așa vor, așa cer dânșii”.
Peste tot apar noi și noi „urme” ale holocaustului. Clădire după clădire (nu a murit nimeni acolo, doar demnitatea noastră în timpul unui răstimp atât de crud de numai trei decenii), instituții după instituții, toate, în tăcerea noastră, se transformă în reperele unui „(alt)ceva”, dar nu un ceva al unui simplu oarecare, de undeva, din timp, din istorie, din alte entități și etnii, ci ale scenei acelui „ceva” neapărat holocaustic.

Ne afișăm istoria, cultura, valorile, reperele în timp, doar după cum vor alții

Și nu peste multă vreme, toată această poveste va deveni aidoma unui jurnal de pe timpuri. Vrei la Cinema? Vizionează înainte un scurt metraj despre lung metrajul poveștii lor. Pentru că nu o să le mai ajungă doar „vernisajele” din holuri, de pe scări, din foaiere. Mergi la Opera Națională? Neapărat trebuie să vezi și o expoziție dedicată holocaustului… că nu deranjează, nu?! Și chiar dacă te deranjează, pleci privirea și treci mai departe, lăsând în amprenta propriei tale agore un alt fals: acela că nu te-a deranjat ceva ce își avea locul într-un muzeu, într-un memorial, într-un timp și spațiu pe care tu să dezici dacă și când să le vizitezi. Ne deranjează, dar noi ne facem că nu… că nu era frumos, până mai ieri, astăzi nu e „Political Correctness”, mâine va fi dovada obrăzniciei și reacțiunii. Și vom tăcea, din teamă, să nu fim „iscăliți”. Așa cum facem de trei decenii, afișându-ne (istoria, cultura, valorile, reperele în timp) doar după cum (ne) vor alții.

În fiecare zi câte un reproș, în fiecare (altă) zi câte o vinovăție și, curând, în fiecare zi câte o notă de achitat
Curând nimeni nu va mai vedea detaliile acestei „însufocări” vizuale cu vinovățiile altora, transferate nouă. Știu asta și cei ce le organizează. Dar acesta este și scopul, asaltați, să nu mai vedem, să mutăm, să translatăm toate acele vinovății și învinovățiri străine nouă în „fundal”; din păcate, pe fundalul existenței noastre. Atâtea și atâtea expoziții dedicate „lor”. Să fii organizat și noi, măcar pe sfert, să ne fi implicat măcar cu o cincime din ceea ce fac ei în aceste comemorări, care nu mai au date fixe, ci s-au transformat în pilonii pe care au înșirat practic jurnalul unei real holocaust (la adresa perenității noastre) de zi cu zi, în fiecare zi câte un reproș, în fiecare (altă) zi câte o vinovăție și, curând, în fiecare zi câte o notă de achitat, să fi avut și noi, dară, în Anul Centenarului, expoziții despre Ființa Națională, despre Istoria și Cultura noastră, astăzi poate nu am mai fi acceptat atât de ușor aceste intruziuni.

O sarabandă a minciunii
Sunt atâtea lucruri și fapte pe care nu le mai vedem. Mâine-poimâine, ceea ce am evitat, la început, apoi am încetățenit ca firesc prin transformarea lui „a nu comenta” în „a nu vedea”, va deveni parte a prezentului. Iar vinovăția de azi a prezentului, pe care ne-o asumăm atât de laș, va deveni, mâine, dovada irefutabilă a vinovățiilor din netrecutul trecutului nostru real. Și va veni ziua când nu se va mai întreba nimeni de ce ni s-au pus nouă toate acestea în cârcă?!. Ori câți „arginți” au luat cei ce au contribuit la impunerea acestei caravane de false învinovățiri. „Dovezile”, pe care azi le știm dar tot mai puțini le exprimă public cu semnul îndoielii măcar cât niște ghilimele, devin opisuri de acuzare oficială. O sarabandă a minciunii. Care ne va face la rându-i să nu ne mai pese… Să nu ne mai pese în câtimea de azi de revoltă ce va fi rămas după „Political Correctness” -ul atâtor ani. Și nu va mai fi nimeni să scrie paginile acestei deromânizării.
Nu va mai fi nimeni să spună cum a început totul, cum s-a urnit minciuna de pe treptele școlilor, liceelor, facultăților, ajungând pe eșafodul unei națiuni. Nu va mai fi nimeni să scrie argumentele necesare unei „desholocauzări” pentru ziua de mâine.

Cezar Mihalache
Sursa: IonCoja.ro

Share on Facebook

Tweet

Follow us