Boala de a nu putea privi pe cineva! DA, Iohannes este un președintele pe care nu îl mai pot privi!
La film, când erau scene de violență, mama își punea mâinile la ochi:
- Eu nu pot să mă uit la așa ceva.
- De ce mamă? E doar un film!
- Și ce, viața adevărată crezi că e mai blândă? E, de multe ori, chiar mai oribilă! Ura și cruzimea îmi fac rău. Mă îmbolnăvesc. Sunt cele mai groaznice lucruri de pe lume.
Det Ziua României. Mi s-a întâmplat un lucru extrem de trist: nu am putut privi deloc la televizor transmiterea festivităților și nici emisiunile dedicate evenimentului. Am încercat de câteva ori, dar, ca un făcut, invariabil după câteva secunde apărea pe ecran chipul președintelui Iohannis. Parcă era ziua lui personală, sărbătoarea lui, nu a României. Și atunci, încercând să fug de piaza rea, schimbam, grăbit, canalul. Noroc cu meciul de handbal al fetelor noastre ce mi-a umplut, plăcut, o bună parte a dimineții. Și cu spectacolul oferit de Barcelona lui Messi înainte de miezul nopții.
Am dat în sindromul mamei mele: nu-l mai pot privi pe Klaus Iohannis. Vederea lui îmi face rău ca o scenă de bestialitate extremă. Fălcile rombice, de hârciog doldora de provizii, zâmbetul rânjit, prevestitor de tratamente antirabice, privirea autistă, de deșert afectiv, au devenit, pentru mine, insuportabile.
E o agravare. Până de curând nu îl mai puteam asculta. Acum nu-l mai pot nici vedea. Omul ăsta îmi blochează două dintre simțuri. Și îmi afectează pornirile patriotice. Grav, foarte grav!
Dece?
Pentru că viața de zi cu zi demonstrează, pentru că instinctul îmi tot trage semnale de alarmă: caracteristica dominantă a acestui personaj politic este ura.
Și unde e ură nu e loc nici de dragoste nici de compasiune. Există doar învrăjbire, răzbunare, eliminarea adversarilor, obsesia războiului. Ceea ce discursurile din ultimul an ale președintelui Iohannis au propovăduit ostentativ.
Încetul cu încetul devin exilat în propria mea țară. Asta nu mai e țara în care să mă simt ca acasă din moment ce nu mai suport să-l privesc și să-l aud pe președintele ei. Care ar trebui să fie și președintele meu, nu?
Dar nu este!
Cum nu este președinte nici pentru cei peste trei milioane de români care nu l-au votat.
Căci noi, după el, ar trebui să fim reduși la tăcere. Să dispărem.
Poziționarea mea politică vine dintr-o anumită slăbiciune afectivă: nu pot să nu mă solidarizez cu cei slabi. Chiar dacă mai greșesc și ei uneori. Personal, tânjesc după un președinte pentru care și aceștia să conteze. Ori, pentru Klaus Iohannis, amărăștimea română e doar o pleavă împovărătoare, pe care ar dori-o exterminată, spulberată în cele patru
ări.
În cinci ani de mandat acest vajnic veghetor al neamului nu a dat nicio grațiere. Nici una!!! În toate țările globului șefii de stat uzează de această prerogativă: de a-și arăta natura umană. Klaus Iohannis, nu! În pușcăriile din România nu există oameni care să merite iertarea lui. Nici mame cu copii rămași de izbeliște acasă, nici bolnavi în stadiul terminal, nimic, nimic, nimic…
M-am hotărât să scriu aceste rânduri după ce am văzut deznodământul invitării la Cotroceni a mamei și bunicului Luizei din cazul Caracal. Umilire, batjocură, nesimțire!
Oamenii aceștia slabi, disperați, care sperau că-l vor vedea pe președinte în carne și oase, care își făcuseră iluzii că, după atâta chin și jale, președintele le va adresa măcar o vorbă bună, care să le umple sufletele, s-au întors acasă mai goi decât veniseră. Nici vorbă de președinte, de încurajări ori de speranțe. I-a primit un consilier plictisit, neinformat și mereu cu ochii pe ceas, care la despărțire le-a făcut niște promisiuni vagi și le-a urat sănătate. „Domnul președinte? Poate altădată!”
Disprețuitor, megaloman, egoist, nepatriot și fără repere etice de conducător.
Acesta este președintele pe care nu îl mai pot privi.
Acesta este președintele care m-a împiedicat să mă bucur de ziua națională a țării mele.
Acesta este președintele care, pas cu pas, îi va înstrăina pe români de România!
Și, să nu uităm un lucru foarte important: acesta este președintele pentru care s-au dat peste cap bravele noastre servicii secrete, apărătoarele interesului național (chipurile). Curat patriotism, aferim!
P.S. Celor care îmi vor spune că „acesta este președintele care a fost ales de români” le voi răspunde astfel: l-au ales 6.5 milioane din totalul de 18 milioane de pe liste, ceea ce înseamnă doar 36%.
DOAR 36%.
