Ziua Culturii Române! Pe vremea când în Europa, la Paris, se dădea ora exactă !
Despre cum au ajuns francezii să schimbe denumirea de valaque cu
roumain, ne ajută să înțelegem mai bine Ion Ghica în Memoriile sale, atunci când relatează uimirea saloanelor pariziene la vederea acelor tineri spilcuiti, sosiți din Imperiul Turcesc… fără sa fie turci. Ciudat, erau creștini fără să fie greci, vorbind foarte bine franțuzește și fiind îmbrăcați dupa moda apuseană, susținând că limba lor de baștină este tot una neo-latină; și că lor li se zice “români”.
De notat că la acea vreme, tinerii noștri, viitori pașoptiști nu-și ziceau “rumâni” (termen învechit și oricum contaminat iremediabil cu sensul de “vecin”, “șerb”) ci “români”! (în nici o scriere a pașoptiștilor, fie Bălcescu, Kogălniceanu, Alecsandri, Ghica, etc., nu apare pronunția “rumân” ci întotdeuna “român”).
Aspirațiile politice ale tinerilor români,veniti la studii la Paris, au fost bine primiți si popularizați, iar termenii geo-etno-politici promovați de ei au fost preluați cu bunăvoință de cercurile elitei franceze, de autori, de presă...
Faptul că român l-a dat pe roumain și nu pe romain, așa cum poate că ar fi fost “logic” dpdv fonetic, se datorește împrejurării că ultimul termen este în franceză deja de foarte mult timp ocupat cu semnificația “roman”. Trebuie reținut așadar că roumain nu provine din rumân ci din român, prin modificarea lui o în ou, pentru a-l deosebi pe romain de roumain.
Când au ajuns aceste denumiri sa devină mai frecvent întrebuințate decât cea de „valah”?
Unirea Principatelor și afirmarea treptată a Principatelor Unite
(Române) ca actor de sine stătător pe scena internațională a înclinat decisiv balanța în favoarea lui român.
Când au încetat să mai fie numiți românii (de la nord de Dunare) drept
„valahi”? Practic, pe parcursul unei generații, pornind de pe la 1850-1860, cand s-a operat trecera de la valah la român în vocabularul și conștiinta strainilor. Desigur, mențiuni de genul “Români (valahi)” poate au mai continuat să existe, termenul de român fiind încă nou pentru străini la acea vreme, si uneori necesita o mențiune care să precizeze mai bine despre cine este vorba. Dar problema raportului dintre formele Român și Rumân a fost una minoră și doar de interes lingvistic.
Datorită propagandei pseudo-istorice anti-românești (în special a celei maghiare) destinată delegitimării României, Printr-o construcție propagandistică ticalos de reușită (adică, pe cât de plauzibilă, pe atât de neadevărată) s-a acreditat uneori în literature străină ideea cănumele de România ar fi o creație artificială inventată pe la 1860, în scopul sublinierii unei false legături cu romanitatea și cu o iluzorie descendență culturală neo-latină. Această construcție propagandistică creează deliberat confuzia între numele statului “România” – de dată recentă, 1816-1830, și numele “român”, – vechi cât însăși limba română.
Un subprodus al acestei propagande, folosit ca un fel de argument circular, este și pretinsa… inexistență a formei “român” și insistența pe forma “rumân”.
În realitate, ambele forme sunt la fel de vechi, existând mărturii scrise începând cu secolul al XV-lea, despre întrebuințarea ambelor forme. Este trist să vezi tineri români, fie din străinătate, fie chiar din țară, ale căror surse de informare despre istoria și limba română sunt de multe ori lucrări la mâna a patra redactate sub influența diverselor ideologii, cum preiau clisee propagandistice de genul celor descrise.
Chiar daca forma “român” a existat chiar si inaintea fondarii statului roman, forma “rumân” a fost in trecut mult mai des intrebuințată. Din aceasta cauza, inainte de inființarea Regatului, principatul din sudul actualei Românii se numea oficial Țeara Rumâneasca.
Mai mult, după legile fonetice ale tranziției latină – română, forma rumân la data respectiva parea mai plauzibilă fonetic decât român si probabil ca a fost si mai raspândită. (ddr)
