„Suferințele din Ardeal” o referință în eforturile pentru UNIRE a unui mare patriot ardelean Vasile Stoica
„Saşii ne dispreţuiesc şi ne urăsc. Ne-au exploatat veacuri de-a rândul; acum nu le-a mai rămas decât ura. Însă nu ura bărbatului care te priveşte în ochii şi te înfruntă cu hotărâre, ci a reptilei care se târăşte, se mlădie, loveşte pe neaşteptate şi se luptă pe faţă numai când are adânca siguranţă că potrivnicul său e stors de vlagă. S-au aliat întotdeauna cu duşmanii noştri şi nu ne-au cruţat niciodată, când au avut prilejul să ne lovească.
E bine să se ştie aceste lucruri ca în ceasul socotelilor să poată fi răsplătite! Stăpânirea ungurească şi nemţească pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră a tuturora în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este, să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră, toate puterile de care dispunem.
Din jertfele avutului şi sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o Românie puternică, ale cărei hotare, de la apele Nistrului până la pustele Tisei, vor cuprinde pe toţi cei ce vorbesc dulcea noastră limbă românească.” Vasile Stoica , Washington D. C., 1 Noiembrie 1917
„Suferințele din Ardeal”
Capitol introductiv din cartea „Suferințele din Ardeal” Prefaţa autorului)
Întâia ediţie a acestei cărţi apăruse în Bucureşti cu puţină vreme înainte de intrarea României în război. În câteva săptămâni fu aproape complet epuizată, în Septembrie 1916 mi se cerea să scot o a doua ediţie. Pe atunci însă eram cu puşca în mână în jurul Sibiului, apoi în munţi, pe Surul, pe Gorganul, la curmătura Coţilor şi la Măgura Racoviţii de Argeş alături de eroii Regimentului 1 Grăniceri. Ceva mai târziu zăceam în spital cu trupul sfâşiat, slăbit de multa pierdere de sânge, şi cu schijă de oţel în plămânul stâng, lângă inimă. Cum să mă fi gândit în acele zile la publicare de cărţi?
Tămăduindu-mă la începutul verii trecute, fui trimis de Guvernul şi Marele Cartier General Român aici în America, unde mă străduiesc să-mi fac datoria conform îndrumărilor de acasa ce mi s-au dat. Şi am nădejdea că, nu peste multă vreme voi continua îndeplinirea acestei datorii iarăşi cu puşca în mână, de data asta pe frontul Franţei, alături de o ceată de voinici de ai noştri, dovedind în faţa lumii cu fapte şi cu jertfa propriului nostru sânge adâncul dor de libertate şi dezrobire al Românilor de sub ocârmuirea austriacă şi ungurească.
Pun acum această carte la îndemâna Românilor americani, la îndemâna ostaşilor sau viitorilor ostaşi, actualilor sau viitorilor mei camarazi, şi la îndemâna celor care rămân dorind biruinţă şi sănătate celor ce pleacă. Vor vedea dintr-însa că atât casa domnitoare din Viena, cât şi neamul unguresc, ne-au prigonit întotdeauna cu înverşunare că veacuri de-a rândul suprema lor ţintă a fost, cum este şi astăzi, desfiinţarea noastră şi că o împăcare între Români şi Unguri e cu neputinţă, câtă vreme dăinuiesc actualele graniţe ale Ungariei…
În aranjarea materialului istoric şi social am căutat o astfel de grupare, care să uşureze cât se poate de mult priceperea frământărilor din diferitele veacuri. Conform dezvoltării noastre politice am deosebit 7 epoci în luptele noastre cu ungurismul:
I. De la venirea Ungurilor până la 1526, când în urma înfrângerii de la Mohaci, Ardealul şi părţile lui ungurene se despart de restul Ungariei, transformându-se în principat;
II. 1526-1599, de la întemeierea principatului până la cucerirea lui de către Mihai Vodă Viteazul;
III. 1599-1691, de la uciderea lui Mihai Viteazul până la înlăturarea principilor şi sosirea stăpânirii Habsburgilor în Ardeal;
IV. 1691-1784, de la sosirea Habsburgilor până la revoluţia lui Horia;
V. 1784-1848, de la revoluţia lui Horia până la revoluţia din 1848;
VI. 1848-1867, de la înfrângerea Ungurilor revoluţionari până la împăcarea lor cu împăratul;
VII. 1867-1914, de la ajungerea noastră iarăşi sub biciul şovinismului unguresc până la izbucnirea uriaşului război de astăzi.
Am consultat aproape tot ce s-a scris la noi şi la vecinii noştri asupra chestiunii române din monarhia habsburgică, în deosebi scrierile lui A. Bunea, Eudoxiu Hurmuzachi, E. Brote, Aurel Popovici, ale d-lor R. W. Seton Watson („Racial problems în Hungary”, „Corruption and Refonn în Hungar”), N. Iorga (mai ales admirabila „Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie”), T. Păcăţeanu („Cartea de Aur”), Dr. Onisifor Ghibu („Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria”), I. Slavici („Die Rumaenen în Ungarn”, „Ardealul”) etc, ale istoricilor saşi Fr. Teusch, A. Schuller şi O. Wittslock („Geschcichte der Siebenbuerger Sachsen”, „Hundert Jahre saechsischer Kaempfe „), „Memoriile” lui Iosif Şterca Şuluţiu, ale lui I. Puşcariu şi studiile distinşilor istorici ardeleni Dr. Ion Lupaş şi Dr. Silviu Dragomir.
Am adăugat la sfârşit o listă a unor isprăvuri de ale justiţiei şi administraţiei ungureşti. Nu fac nici un comentariu: faptele grăiesc ele destul de lămurit.
Stăpânirea ungurească şi nemţească pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră a tuturora în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este, să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră, toate puterile de care dispunem. Din jertfele avutului şi sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o Românie puternică, ale cărei hotare, de la apele Nistrului până la pustele Tisei, vor cuprinde pe toţi cei ce vorbesc dulcea noastră limbă românească.
Despre un mare patriot român, avrigeanul Vasile Stoica
Vasile Stoica, îndeobşte neglijat ori uitat, victimă a holocaustului roşu, aparţine generaţiei de aur a diplomaţiei române din perioada delimitată de cele două Congrese Mondiale ale Păcii din 1919-1920 şi 1946 şi de Tratatele de Pace aferente din 1919-1923 şi 1947. A fost, şi mai mult decât atât, unul dintre reprezentanţii ei străluciţi, un model.
Cunoscutul Anuar diplomatic şi consular din 1942 l-a inclus, la rangul miniştrilor plenipotenţiari clasa I în funcţie, în tabloul corpului diplomatic al Ministerului Regal al Afacerilor Străine din Bucureşti alături de Victor Cădere, Vasile Grigorcea, Raoul Bossy, Ion Christu, Gh. Davidescu sau Frederic C. Nanu, cu toţii lansaţi sau activând sub ministeriatele străluciţilor Take Ionescu, I. G. Duca, N. Titulescu, Grigore Gafencu sau Mihai Antonescu, dintre care, desigur, nici unul nu are nevoie de vreo recomandare. În acelaşi breviar, aflăm şi o notiţă biografică privind activitatea diplomatului Vasile Stoica în care se marcau, cu exactitate, etapele carierei sale printre primii 20 în cadrele Ministerului Regal al Afacerilor Străine al României.
Vasile Stoica s-a născut la Avrig (Sibiu), la 1 ianuarie 1889. A făcut temeinice studii liceale la Sibiu şi Braşov, iar cele superioare la Budapesta, Paris şi Bucureşti, devenind licenţiat în Litere. A funcţionat iniţial ca profesor la Sibiu, în 1913-1914, apoi ca redactor la cotidianul „Românul” din Arad. Când a izbucnit Primul Război Mondial, tânărul sublocotenent a fost mobilizat în armata austro-ungară, dar, foarte curând după aceea, el a trecut în România, militând, alături de Take Ionescu şi N. Filipescu, în campania filo-antantistă. Om de vastă cultură, poliglot desăvârşit, cunoscând fluent nu mai puţin de 14 limbi străine, Vasile Stoica s-a impus şi ca luptător prin faptă şi scris în acţiunea pentru fondarea şi, după aceea, pentru recunoaşterea internaţională şi consacrarea României Mari. Aşa după cum ulterior avea să menţioneze, într-o declaraţie păstrată la dosarul său din 1947, el a fost acela care a redactat proclamaţiile către Ţară şi Armată lansate de regele Ferdinand I cu prilejul intrării României, în august 1916, în gloriosul Război al Unităţii Naţionale din 1916-1918. S-a înrolat voluntar în armată, distingându-se în lupte, fapt pentru care a fost decorat cu „Virtutea Militară”. A fost rănit şi operat în mai multe rânduri, la Iaşi, capitala vremelnică a României în 1916-1918. Dar, deja la 5/18 aprilie 1917, potrivit deciziei Guvernului Ionel I. C. Brătianu şi a Marelui Cartier General Român, Vasile Stoica a fost trimis, împreună cu Vasile Lucaciu, preşedintele Ligii Culturale, şi preotul Ion Moţa, în SUA, pentru a prezenta opiniei publice nord-americane adevărul despre acţiunea României în Războiul Mondial, pentru propagandă în folosul cauzei naţionale şi acţiune pentru reunirea voluntarilor transilvăneni din Lumea Nouă dispuşi să lupte, în cadrul unei legiuni aflate sub drapel american (peste 15.000 de oameni), Pe frontul din Franţa. în 1917 şi mai târziu, Vasile Stoica avea să coopereze strâns cu toţi ceilalţi membri ai emigraţiei române, în primul rând Epaminonda Lucaciu, dr. Nicolae Lupu şi Ludovic Mrazec, iar, asupra faptelor petrecute, el avea să stăruie în volumele sale de conferinţe ori de amintiri ca să nu mai vorbim de intensa activitate desfăşurată în calitate de colaborator al unor celebre cotidiane nord-americane („The New York Times”, „The Washington Post”, „The New York Herald Tribune”, „The New Republic”, „The Litteratury Digest” ş.a.).
La începutul lunii iulie 1917, Vasile Stoica a fost primit de Robert Lansing, liderul Departamentului de Stat al SUA, şi de N. Baker, titularul
Apărării, pentru ca la confluenţa anilor 1917-1918 să efectueze un amplu turneu de conferinţe, un prilej fericit de a angaja discuţii cu fostul preşedinte Theodore Roosevelt ori cu unii dintre „monştrii sacri” ai presei nord-americane de la „The Washington Post” şi „The New York Times”.
În context, activitatea lui Vasile Stoica a câştigat impuls la începutul anului 1918, cât a beneficiat şi de susţinerea Legaţiei României înfiinţate la Washington,, dar şi după aceea, stabilind strânse raporturi cu viitori lideri ai Cehoslovaciei, Poloniei sau Serbiei (Thomas G. Masaryk, Ignacyjan Paderewski, H. Hinkovici). si primit până la cel mai înalt nivel, inclusiv la Casa Albă, la 20 septembrie 1918, impreuna cu Masaryk, Paderewski şi Hinkovici, de către şeful executivului de la Washington, nimeni altul decât preşedintele Woodrow Wilson ,decisiv la Trianon , celebrul autor al „Celor 14 puncte” prezentate Congresului la 26 decembrie 1917/8 ianuarie 1918. De altfel, 1918 avea să fie anul marilor împliniri peste Ocean, mai ales în momentul când, în urma străduinţelor sale sistematice şi necontenite, la 22 iunie/5 iulie, s-a fondat Liga Naţională a Românilor din America, al cărei preşedinte a fost ales. Peste puţin timp, la 13 septembrie 1918, Liga avea să fuzioneze cu Comitetul Naţional Român din Transilvania şi Bucovina, fondat deja la Paris, în 17/30 aprilie 1918, sub preşedinţia lui Traian Vuia, După 20 septembrie/3 octombrie 1918, o dată cu formarea la Paris a Consiliului Naţional al Unităţii Române, diriguit de Take Ionescu şi numeroşi ardeleni (Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Traian Vuia ş.a.) Astfel, liderii emigraţiei române din America s-au integrat armonios bătăliei generale declanşate pentru triumful României Mari. De asemenea, alături de dr. N. Lupu, Vasile Stoica n-a încetat demersurile la Casa Albă, pentru a obţine constituirea unei Legiuni distincte a voluntarilor români din SUA
Având în seamă bogata sa experienţă şi rezultatele deosebite obţinute, din momentul în care la 18 ianuarie 1919 s-a deschis Areopagul Păcii,Vasile Stoica a fost convocat, în februarie 1919, la Paris ca membru al Delegaţiei României la Versailles. Invitaţia venea din partea premierului Ionel I. C. Brătianu în persoană, iar acesta l-a numit ofiţerul său de legătură cu delegaţiile britanică şi americană din capitala Franţei. în acest fel, Vasile Stoica a debutat propriu-zis în activitatea diplomatică, In noiembrie 1947, când la Bucureşti, prin impunerea de către comunişti a Anei Pauker la conducerea Ministerului Afacerilor Străine, Centrala a fost dezafectată de… „elementele burghezo-moşiereşti” şi copleşită peste noapte de infuzia de „noi cadre diplomatice”- comunişti români şi minoritari, cu toţii agenţi şi unelte la dispoziţia URSS, puterea ocupantă a momentului în România ca şi în restul Europei Est-Centrale.
In fapt, alungarea diplomatului din Ministerul Afacerilor Străine, căruia îi dăduse peste un sfert de veac strălucire nu reprezenta altceva decât începutul infernului, pentru el şi pentru atâţia dintre iluştrii săi contemporani, întrucât pentru Vasile Stoica au urmat şase ani de închisoare (1948-1954), trei ani de vremelnică „libertate”, succedată de o nouă condamnare la zece ani temniţă grea (1957). A murit la Jilava, la 27 iulie 1959.
În afară de rezultatele sale remarcabile pe tărâmul activităţii diplomatice, în afară de contribuţiile sale în presă ori de paginile memorialistice tratând epoca primului război mondial, Vasile Stoica a lăsat în urmă-i un bogat şi apreciat fond documentar, adăpostit în Arhivele Naţionale ale României, Arhiva Istorică Centrală din Bucureşti, unde poate fi investigat cu maximum de folos ştiinţific şi practic.
Activitatea publicistică a lui Vasile Stoica a fost, fără inutile exagerări, extrem de bogată şi variată. Nefiind posibil, în acest cadru, să detaliem, ne mulţumim a reţine în principal: lucrările consacrate de Vasile Stoica problemei naţionale esenţiale pentru românii de pretutindeni în epoca Primului Război Mondial (vezi, îndeosebi, Habsburgii şi România, Bucureşti, 1915, în colaborare; Suferinţele din Ardeal, Bucureşti, 1916 şi 1917; Bessarabia, Dobrodja, New York, 1919; The Roumanian Question, Pittsburgh, 1919;The Roumanian Nation a Sentry of Western Latin Civilization in Eastern Europe, Pittsburgh, 1919); paginile memorialistice (în America pentru cauza Românilor, Bucureşti, Editura Universul, 1926; O lămurire în legătură cu propaganda noastră în America.
Scrisoare scrisă către D-l Anton Bibescu, Ministrul României la Washington, Bucureşti, 1924; Un episod de acum 25 de ani, în „Magazin Istoric”, nr. 12/1992, p. 5-8) şi amplele rapoarte diplomatice (în cea mai mare parte nepublicate); sinteza menţionată din 1937 privind Problema propagandei şi materialele pregătite la nivelul Ministerului Afacerilor Străine din Bucureşti pentru participarea României la Conferinţa Păcii de la Paris (1946) şi, în sfârşit, dar nu în cele din urmă, articolele diseminate cu maximă dărnicie în paginile presei nord-americane în cursul misiunii din 1917-1918 (Roumanian Question; The Roumanian Nation and the Roumanian Kingdom etc.).
Dintre toate acestea, netăgăduit, cea mai distinctă carieră a fost rezervată Suferinţelor din Ardeal, care a înregistrat deja trei ediţii (Bucureşti, 1916-1917 şi Cluj-Napoca, 1994), iar, de data aceasta, graţie iniţiativei mai presus de orice laudă, a Editurii Vicovia din Bacău, sporeşte la cea de a patra.
Specificăm că, deja în Prefaţa ediţiei secunde (scrisă pe când autorul se afla în America şi, deci, localizată şi datată precis – Washington, DC, 1 noiembrie 1917), Vasile Stoica a motivat necesitatea cărţii şi i-a explicitat structura, după cum i-a delimitat bibliografia, iar finalmente – descoperind că „faptele grăiesc ele destul de lămurit” – a anexat o amplă cronologie, sub titlul Un mănunchi de isprăvi ale autorităţilor ungureşti, Iunie 1897 – aprilie 1913.
În rest, drept concluzie generală, Vasile Stoica observa, cu deplină îndreptăţire pentru acel moment că: „Stăpânirea ungurească şi nemţească pentru noi e moarte sigură. Datoria noastră a tuturora în aceste zile fără seamăn în istoria omenirii este să punem la îndemâna celor ce se luptă pentru dezrobirea noastră toate puterile de care dispunem. Din jertfele avutului şi sângelui nostru va răsări un neam românesc liber, o România puternică, ale cărei hotare, de la apele Nistrului până în pustele Tisei, vor cuprinde pe toţi cei ce vorbesc dulcea noastră limbă românească”.
Erau consideraţii care, în baza unei expuneri sintetice şi atrăgătoare a Suferinţelor din Ardeal ale românilor, sistematizate pe parcursul celor şapte capitole, aveau să se întregească magistral cu aceste premoniţii adeverite integral chiar în cursul anului 1918, marcat de întreitele clipe astrale de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia:„Un lucru de acum încolo e sigur: Ardealul cu toate pământurile româneşti de sub stăpânirea ungurească şi austriacă, cu Banatul, cu Biharia, cu Sălagiul, Sătmarul, Maramureşul şi Bucovina vor fi eliberate şi împreunate cu România de azi, alcătuind astfel laolaltă un mare şi puternic Stat Românesc independent şi democratic. Tratatul, pe care la intrarea sa în război l-a încheiat România cu Aliaţii, înainte de toate cu Franţa, Anglia, Italia şi apoi cu Rusia, şi pe care l-a aprobat în declaraţia sa de război şi marea republică a Statelor Unite din America, garantează Regatului Român stăpânirea tuturor acestor ţinuturi româneşti, iar biruinţa Aliaţilor, ale căror izvoare de muniţii şi de arme, de bani şi de oameni sunt nesecate, e aşa de sigură, precum e sigur că râurile niciodată nu curg în deal spre vârfurile munţilor”!
În concluzie, prin forţa realităţilor surprinse şi semnificaţia mesajului transmis, Suferinţele românilor din Ardeal s-au dovedit şi au rămas o carte mereu actuală, iar, în consecinţă, absolut necesară.
Prof. univ. dr. Gh. Buzatu
NOTA REDACȚIEI
Sfârșitul vieții unui mare patriot român dupâ zece ani de arest… este unul a unui mare erou, este judecat și condamnat.
„(…) În decembrie 1958, Tribunalul Militar Bucureşti l-a condamnat la 10 anii închisoare corecţională, învinuit că a manifestat o atitudine duşmănoasă faţă de ţara sa.(?)
Bunurile i-au fost confiscate, iar familia a fost evacuată din imobilul în care locuiau.
Patriotul român Vasile Stoica care a luptat întreaga viaţă pentru binele Neamului Românesc, a murit la data de 27 iulie 1959 în închisoarea de la Jilava.
Aceasta a fost soarta tristă a unei mari personalităţi a neamului românesc, care, pe lângă multe altele, care şi-a slujit patria în toate împrejurările şi care a contribuit la făurirea României Mari, şi la apărarea drepturilor ei. Meritele sale în lupta pentru desăvârşirea unităţii naţionale şi consolidarea Statului Naţional Unitar Român, au fost recunoscute în anul 1970, când, printr-o sentinţă a Judecătoriei Bucureşti, patriotul Român Vasile Stoica a fost reabilitat”.
Extrase in lucrarea prof. dr. Robert Stănciugel „Ambasadorul Vasile Stoica ilustru diplomat, scriitor şi publicist de înaltă cultură”
