De ce doare 15 Noiembrie?
Asociatia 15 Noiembrie 1987 va organiza la Brasov o serie de manifestari dedicate implinirii a 19 ani de la revolta muncitorilor de la Fabrica de Autocamioane Roman impotriva regimului comunist. Printre actiunile menite sa marcheze evenimentul se numara conferinta intitulata „Crimele comunismului”, care isi propune sa refaca istoria instaurarii regimului comunist in Romania, de la primele manifestari pana la inlaturarea sa prin ceea ce ne place sa numim, cu patriotism si credulitate, Revolutia din 1987.
Daca as avea cea mai mica banuiala ca, asa cum sunt convins ca doresc organizatorii, conferinta va fi un bun prilej pentru o radiografie necrutatoare despre flagelul comunist ce a gasit in Romania un mediu complice, chiar odios de propice, aproape ca as vrea sa particip la dezbateri. N-am s-o fac insa. Din mai multe motive.
In primul rand, evenimentul are, si este normal sa fie asa, limite si constrangeri temporale care ii impiedica o respiratie suficient de ampla cat sa sufle praful de pe istoria comunismului in Romania. Nu vorbesc doar de colbul ce se depune natural pe evenimente trecute, iata, de 60 de anisori. Mult mai daunatoare pentru reusita restituirii memoriei colective este pelicula fina de uitare pe care orice organism, mai cu seama cel social, impersonal si, de aceea, mai crutat de complexe, o tese intr-un reflex de aparare instinctiv peste evenimente prea traumatice ca sa le absoarba. Unde partea sa de vina este atat de mare si de complice incat prefera sa le exileze in cotloanele discrete ale memoriei, prin care n-are chef sa curete paianjenii.
Apoi, reconstitirile festive sunt o tentativa puerila si infima de sondare a memorei colective. Mai ales intr-o tara in care poate parea respectabil si reparatoriu ca niste istorici fac procesul comunismului, dar este neverosimil de trist ca presedintele Basescu are nevoie de cateva valize de documentatie pentru a-l condamna. Efortul Comisiei Tismaneanu, insarcinate cu reconstituirea documentata a etapelor instalarii ciumei rosii in Romania, este cu siguranta sanificator pentru societatea romaneasca; este, insa, condamnabil scrupulul de a voi sa te cocoti pe un maldar de dosare cu marturii, declaratii, rapoarte, pentru a avea legimitatea de a condamna un cancer atat de evident si de malign cum a fost (unii spun ca inca mai este) comunismul in Romania.
Nu cred ca la conferinta anuntata de organizatori, la care sunt asteptati sa soseasca, printre alti oaspeti, si invitati din Polonia, se va sufla macar o vorbulita despre cartea „Asasini printre noi” a unui anume Michal Grocki. In care istoria celei mai mari miscari muncitoresti europene, „Solidaritatea” poloneza nu are nimic din fardul romantat cu care au cosmetizat-o artizanii ei rusi, in complicitate cu SB, Securitatea poloneza. Si in care Lech Walesa, liderul cel mai popular si carismatic al muncitorimii impilate, apare cu numele de cod „Bolek”, cel de agent securist cocotat mai tarziu in scaunul de presedinte.
Nu putem, insa, cere unei conferinte, chiar animata de cele mai bune intentii, sa bulverseze traditiile unei solidaritati la nivel muncitoresc care se intampla sa aiba legaturi atat de subterane si de murdare chiar cu dusmanul impotriva careia credea, si ne-a facut pe toti sa credem, ca se coagulase.
Dupa cum nu putem avea pretentia ca o actiune mai degraba protocolara sa zgandare nervul traumatic si complice al relatiei cu opresorul, pe care Romania, prea fragila in fiinta ei sociala, a intretinut-o de-a lungul istoriei comnismului autohton. Si poate ca este prea devreme sa prezinte evenimentul mirabil petrecut la 15 Noiembrie 1987 intr-o alta abordare decat cea pe care a consacrat-o istoria comemorarilor in Romania. Suntem flatati, ca locuitori ai Brasovului, de faptul ca niste concitadini au avut curajul nebunesc de a infrunta acum 19 ani regimul comunist intr-o vreme de obedienta si ingenunchere scrasnita. Tezaurizam in caseta cu accesorii patriotice acest moment ce pare sa contrazica maladia colaborationismului romanesc cu ocupantul ideologic de la Rasarit. Emotia patriotarda acopera, acceptabil si etans pana acum, sentimentul cel mai adevarat si cel mai corect pe care ar trebui sa-l avem fata de gestul sublim in disperarea lui facut de fostii lucratori de la Steagu. Acela al vinii imense de a-i fi lasat sa marsaluiasca singuri din halele lor pana in fata judetenei de partid.
Vifor Rotar
