Proiect de Țară – Între Istoria României și Istoria Românilor

2018 a fost anul centenarului Unirii Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei și Banatului cu România. A fost numită „Marea Unire” a românilor, față de „Mica Unire” a Moldovei cu Țara Românească.
Cât de „mare” a fost unirea din 1918 s-a văzut în 1920, când s-au trasat granițele României și s-a constatat că, față de promisiunile Antantei, au rămas în afara României:
* două treimi din Maramureș și teritoriile de până la Tisa din Câmpia Pannoniei și din Banat.
* Au mai rămas însă în afara României și teritoriile din Transilvania până în nordul Mării Negre;
* teritoriile din sudul Dobrogei, din sudul Dunării până în Munții Balcani;
* teritoriile românești din Albania; din Macedonia și din Grecia.

La un simplu calcul, România Mare nu cuprindea nici măcar un sfert din populația românească. Aceasta făcând abstracție de localitățile românești răzlețe din Pannonia până în Austria, din Cehia și din Polonia din preajma anilor ’20. Situația aceasta se datora ocupării teritoriilor locuite de români din nordul Munților Carpați până în Pelopones și din nordul Mării Negre până la Marea Adriatică, de către populațiile nomade; slavi și maghiari. Acestea au dus o politică de exterminare la început, până în secolul al XV-lea, și apoi de asimilare forțată, care alterna cu perioade de teroare, exterminare și deportare din partea turcilor, a slavilor moderni: macedo-slavii, sârbii, bulgarii, ucrainenii și rușii, la care se adaugă albanezii, grecii și, în permanență, maghiarii.
Populația românească a fost imensă, ca și a traco-geților, căci, în ciuda exterminărilor, pe vremea Mitropolitului Andrei Șaguna, era încă majoritară pe toate teritoriile amintite.

Andrei Șaguna era Mitropolit al Ungariei și al Transilvaniei, căci în Ungaria, și până la Viena, erau mai mulți români decât în Transilvania. Chiar și Andrei Șaguna se născuse în Ungaria, iar idealul său de unire a românilor de pretutindeni îi cuprindea și pe cei din sudul Dunării. Din această cauză a fost pârât la Curtea Împăratului că încearcă „refacerea Imperiului Daco-Roman”. Aceasta ar fi fost cu adevărat Marea Unire a românilor de pretutindeni. Și poate părea curios pentru zilele noastre, dar prin 1860, Imperiul Daco-Roman se putea reface, căci pe atunci românii erau cei mai numeroși.
Cauza supraviețuirii lor o constituie războaiele dintre puterile cotropitoare, dintre unguri și austrieci, dintre austrieci, unguri și turci, dintre austrieci și ruși, dintre turci și ruși, care se căsăpeau unii pe alții, fără să-i intereseze prea mult de locuitorii teritoriilor pe care le ocupau sau le părăseau succesiv. Când a început stabilitatea de după 1848, s-a întețit și asuprirea românilor.

Renașterea Imperiului Daco-Roman n-a fost posibilă, deoarece Principatele Române n-au avut forța să intervină împotriva armatei ungare care invadase Transilvania, împotriva armatei rusești care invadase Moldova și a celei turcești care invadase Țara Românească, făcând abstracție de armata Austriei care se lupta cu ungurii invadatori, dar care i-a dezarmat și pe românii lui Avram Iancu.

Crearea ulterioară a statelor națio­nale, contrar așteptărilor, a însemnat, cu excepția Țărilor Românești și apoi a României, dezvoltarea naționalis­mului șovin și persecutarea populației de altă etnie. Trebuie menționat faptul că toți fugarii din sud-estul Europei și-au găsit azil în Țările Române și în România: evreii, rutenii, lipovenii, rușii albi, bulgarii, sârbii și grecii, dar mai ales românii, cei mai asupriți din noile state naționale. România devenise un fel de „azil al sărmanilor”.

S-ar putea spune că, după exemplul celorlalte țări, România a greșit prin adoptarea toleranței etnice. Dacă făceam „curățenie”, ca vecinii noștri, n-am mai fi avut astăzi probleme naționale. Dar n-am făcut-o din două motive: unul a fost angajamentul, pe care, ce-i drept, numai noi l-am respectat, de a nu asupri celelalte națio­na­lități, și altul, cel mai important, că altfel n-am mai fi fost noi, nici ca ţară, nici ca populație. Adică români, de la daci şi romani, și drept-credincioși, de la dreapta noastră credință, adică de la ortodoxie.

Prilejul reclădirii Marelui Imperiu Daco-Roman n-a mai apărut, iar după întărirea statelor naționale, soarta romanității orientale a fost pecetluită pentru totdeauna. Mai rămăsese însă ceva până la începutul secolului al XX-lea, și anume câteva provincii cu populație majoritar românească în jurul României: Transilvania și Banatul, Bucovina și Basarabia. Ele au fost oarecum „neglijate“ în cadrul celor două imperii: Austriac (din 1867 Austro-Ungar) și Rusesc, ambele fiind multinaționale, ceea ce explică supraviețuirea românilor, dar deveniseră, cu timpul, accentuat națio­naliste; ungurii – în Vest și rușii – în Est. Cruzimea acestora atinsese cote alarmante și se prefigura un destin sinistru pentru români. Deviza: „Acum ori niciodată“ era deci perfect îndreptățită.

În preajma Primului Război Mondial se profila o nouă configurație geografică, în care teritoriile să fie împărțite după preponderența națio­nală a locuitorilor, ceea ce presu­punea o cădere a marilor imperii multi­naționale. Cu toate acestea, taberele beligerante nu erau alcătuite după principii geopolitice, ci după alte afinități. În tabăra Antantei, spre care înclina România, erau două imperii: Marea Britanie și Rusia, ultima în litigii teritoriale cu România din cauza Basarabiei. În cealaltă tabără era însă Austro-Ungaria, care stăpânea teritorii cu populație românească mult mai nume­roasă, dar mai cuprindea și Turcia, și Bulgaria cu intenții anexioniste față de România.

Ce-i drept, nimeni nu se aștepta la amploarea pe care o va lua războiul. Românii, cel puțin, au trecut Carpații fără dificultăți și au înaintat, fiind întâmpinați cu mare entuziasm de locuitorii Transilvaniei până aproape de Sibiu. Nici nu părea un război, ci o simplă mișcare de eliberare a teritoriilor locuite de români. S-a primit însă ordinul de retragere. Trupele germane, turcești și bulgare au trecut Dunărea, neoprite de către aliații ruşi. Ajutorul din sud n-a mai sosit, aliații fiind respinşi la Salonic, iar rușii fiind alungați din Galiția, de unde se aştepta ajutorul dinspre nord. Astfel încât România lupta singură împotriva celor patru armate: germane și austro-ungare – la nord și la vest, germane, bulgare și turcești – la sud și la est, adică pe patru frontiere. S-a adoptat retragerea. Spre deosebire de confruntările armate din vestul Europei, de la Verdun, de exemplu. Românii se retrageau, iar adversarii atacau sporadic de pe margine. N-a avut loc nicio mare bătălie programată pentru apărarea Capitalei, deși aceasta era înconjurată de cazemate puternice care se văd până astăzi. Înțeleaptă măsură, căci, altfel, Bucureștii ar fi devenit o ruină. În fine, armatele s-au întâlnit, ca la Verdun, în trei bătălii. Pe toate le-au câștigat românii. La Mărăști (24 iulie-1 august 1917), trupele germane și austro-ungare au avut 2.200 de morți, 4.700 de răniți și dispăruți și 2.700 de prizonieri. Situație asemănătoare a fost și la Oituz (8 august-22 august 1917), numai în luptele de pe dealul Cașin austro-ungarii au pierdut 1.700 de ostași. Iar la Mărășești (6 august-3 septembrie 1917), germanii au avut peste 65.000 de morți, răniți și dispăruți. A fost cea mai mare victorie a Armatei Române din toate timpurile.

Învinşi pe toate fronturile, ger­manii, austro-ungarii, bulgarii și turcii au început retragerea de pe teritoriul României. Trebuie menționat faptul că Armata Română le-a permis retra­gerea fără să-i atace din mers, cum au făcut-o ei cu românii în prima parte a războiului. Mai mult, trupele române au intrat în Budapesta (4 august 1919) numai după ce armata Ungariei, condusă de Bela Kun, a încercat să ocupe Transilvania de Nord.

Între timp, la 27 martie 1918, Republica Democratică Moldo­ve­nească (Basarabia) se unește cu România, urmată de Bucovina (la 11 noiembrie 1918) și, la 1 Decembrie 1918, de Banat, Crișana, Maramureș și Transilvania. Dar abia la 4 iunie 1920 este semnat Tratatul de la Trianon prin care România pierde, de data aceasta fără războaie, două treimi din Maramureșul Istoric, jumătate din Crișana, cu toate cele trei Crișuri, și o treime din Banat. Pierderi grele, cu teritorii întinse, pe care nu le-a mai revendicat. Și astfel se face că din 1920 începe Istoria României, dar Istoria Românilor a început cu mult înainte și nu s-a terminat încă. Greșeala istoricilor noștri este că în loc să ajungă la granițele din 1920 ale României și să continue cu toate celelalte teritorii românești, pornesc de la harta de astăzi a României, mult redusă și față de cea din 1920, și față de situația românilor de atunci, și fac istoria. A cui „istorie”? A unui fragment din teritoriul daco-romanilor. Poate că cel mai important; veți zice. Dar celelalte? Cele cu mult mai întinse? Nu ne mai interesează.

Adevărata istorie ne învață însă că cei care nu se interesează de teritoriile lor mai îndepărtate, cu timpul, nu se mai interesează nici de cele apropiate. Așa se explică, poate, și faptul că România a pierdut în ultimii ani mai mulți români decât în toate războaiele, de la cele daco-romane încoace, la un loc, și a donat teritorii unor vecini care nu le-au avut niciodată; și-a distrus toata economia (industria, agricultura și comerțul); a vândut pământul, pădurile și toate bogățiile, de parcă nici n-ar fi fost, iar cine își uită istoria, zicea un moldo-român, își pierde și geografia.

Chiar dacă nu s-a încheiat încă Istoria României, după cum merg treburile, a sosit vremea să ne preocupe mai mult Istoria Românilor de ieri și de astăzi, de aici și de pretutindeni, căci, pierzându-ne geografia, nu numai noi vom fi uitat istoria, dar și istoria ne va uita pe noi.

Acad. Alexandru Surdu 08 Martie 2020

Share on Facebook

Tweet

Follow us