Craciunul: Traditii si simboluri (II)
Colindatul deschide de obicei ciclul celor 12 zile ale sarbatorilor de Anul Nou. La colindat participa tot satul traditional, desi efectiv colinda doar copiii si flacaii, constituiti in cete, ceata fiind alcatuita dupa o oranduiala bine stabilita, avand o ierarhie proprie, un conducator si un loc de intalnire. Ea este structura care stapaneste, in timpul sarbatorilor Anului Nou, viata satului.
Amploarea colindatului este determinata de „Festum incipium” al Anului Nou, caracter care a imprimat obiceiurilor legate de noul an nuante de ceremonie deschisa, primitoare de innoiri.
Tot ce se petrece in aceasta perioada trebuie sa aiba un caracter augural, colindele caracterizandu-se prin crearea unei atmosfere pline de optimism in care se formuleaza dorinte si nazuinte ale oamenilor, acesta atingand chiar limitele fabulosului.
Capra
Capra a fost socotita de romani ca animalul care da semne daca vremea va fi buna sau rea. Jocul „caprei” (omorarea, bocirea , inmormantarea, invierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. In cadrul sarbatorilor agrare jocul a devenit un ritual menit sa aduca rodnicie anului care urmeaza, spor de animale in turmele pastorilor, succesul recoltelor – invocat si evocat de boabele care se aruncau de gazda peste cortegiul „caprei”. Jocul „caprei”, generalizat in toata tara la sfarsitul secolului al XIX-lea si fiind socotit un joc pagan, multi slujbasi ai bisericii au refuzat sa-l primeasca pe la casele lor, socotindu-l „nevoit de legea crestineasca” (Gr. Tocilescu).
In zilele noastre, jocul a ramas un pretext pentru una dintre traditionalele manifestari artistice, prilej de etalare a unor frumoase podoabe, covoare, stergare s.a., in culori vii, uneori stridente, pentru inveselirea gospodarilor si pentru urari bune cu prilejul Anului Nou.
In satele si comunele maramuresene se practica „doua tipuri distincte de „capra”: – jocul caprei – bazat numai pe acompaniament muzical ( la Ieud, un singur fluieras; la Botiza, patru sau sase Fluierasi) – jocul caprei inclus intr-un spectacol popular complex Ca si celelalte jocuri cu masti practicate in timpul sarbatorilor de iarna, si in jocul „caprei” si-au facut loc, pe langa mastile clasuce (capra, ciobanul, tiganul), mastile de „draci” si „mosi” care prin stigate, chiote, miscari caraghioase, maresc nota de umor si veselie, dand uneori o nuanta de grotesc.
Mersul cu Steaua
Obicei care face parte din sfera urarilor augurale si care se petrece in seara de ajun a Craciunului. De obicei, cei care merg cu steaua sunt copii in varsta de 7 – 14 ani.
Acest obicei are conotatii religioase referitoare la nasterea Domnului.
Steaua sus rasare/Ca o taina mare,/Steaua lumineaza/Si adevereaza,/Steaua straluceste /Si lumii vesteste/Ca astazi curata,/Preanevinovata/Fecioara Maria,/Naste pe Messia/In tara vestita/Bethleem numita./Magii cum zarira/Steaua si pornira/Mergand dupa raza/Pe Hristos sa-l vaza./Si daca sosira,/Indata-l gasira,/La Dansul intrara/Si se inchinara/Cu daruri gatite/Lui Hristos menite,/Luand fiecare,/Bucurie mare./Care bucurie/Si la noi sa fie/De la tinerete/Pan’la batranete”.
Turca
Printre obiceiurile vechi, de Craciun, la loc de cinste era umblatul cu „turca”. Turca era un teatru folcloric, ambulant, legat exclusiv de sarbatoarea Craciunului.
Originea si data practicarii acestui obicei nu le cunoastem, intrucat nimeni nu poate da alta explicatie decat aceea ca asa s-a pomenit, din mosi si stramosi, ca la aceasta data sa se umble cu turca. In urma cu doua secole se scria despre acest obicei ca este vechi si ca l-am mostenit de la romani, turca nefiind altceva decat intruchiparea personajului „mutu” din jocul calusarilor, joc de origine romana, iar imbracamintea rosie, extravaganta, a tunicii creeaza o nota aparte fata de celelalte personaje.
Un grup de persoane mascate, unul imbracat in bunda de oaie, cu caciula, mustati mari, toiag puternic in mani, cu care lovea mereu in pamant, era numit „mosu”. Altul era imbracat in haine vechi, cu masca pe fata, purta o traista plina cu cenusa si pusca din lemn si se numea „tiganul” iar langa el un altul imbracat in haine pastoresti, numit „fluierasul” si, in fine, personajul central, turca, era obiectul tuturor atentiilor.
Un barbat se imbraca in haine rosii, purta in dreptul capului un bot de lemn reprezentand un cioc de rata, cu un ciucur si un clopotel sub barbie, cu doua coarne de capra sau de vaca, deasupra carora avea ciucuri si clopotei. Aceasta era turca. Grupul mergea din casa in casa, strangand dupa el o multime de alte persoane, printre care si o „tigana”.
Mosul batea cu toiagul in pamant, fluierasul canta din fluier, tiganul – prefacandu-se ca ocheste -arunca cenusa dupa cei care-l suparau, tigana matura locul din fata turcii si chiuia, iar turca clampanea din ciocul de lemn si se apleca in fata stapanului casei, care-i punea in cioc mai multi bani. Dupa fiecare ban pus turca multumea, inclinandu-se in fata celui ce a cinstit-o, apoi isi scutura capul ca sa sune clopoteii. Pentru ca spectacolul sa fie deplin, turca se lua la joc cu tigana si cu mosu, spre satisfactia deplina a celor de fata.
Spectacolul tinea doar cateva minute, in functie de darnicia si abilitatea gazdei, caci unele gazde, ca turca sa ramaie cat mai mult la casa lor, o cinsteau mereu si cand era pe punctul de plecare ii faceau semn sa mai ramaie, pana cand turca, observand manevrele gazdei, se inclina pentru ultima oara in fata lui si pleca mai departe.
In acest timp copiii mici priveau temutul spectacol numai din dosul ferestrelor fiindca in tot timpul anului parintii i-au amenintat ca-i vor da la turca „sa-i manance”, daca nu sunt ascultatori.
Dar copiii mai mari se luau dupa turca, marindu-i alaiul, si cand aveau purtari prea indraznete intervenea „tigana” si-i improsca cu cenusa. Si asa alaiul mergea din casa in casa, ecoul lui staruind pana noaptea tarziu.
A treia zi de Craciun colindatorii faceau petrecere, cu muzicanti, la care invitau pe cei care-i primisera cu duba, servindu-i cu bautura si cu gustarile preparate din cadourile primite la acestia.(M.I.)