Uie si Ula
Romanul s-a nascut poet, se stie. Fidel inzestrarilor sale de stihuitor, nu scapa nici o ocazie de a face cate-o rima reusita. E drept ca si contextele sunt dintre cele mai ofertante, chiar si in postmodernismul hulit ca a celebrat moartea poeziei.
Credem in continuare in mod abuziv ca exercitarea talentului poetic este o dimensiune pur romaneasca, pe care aderarea la Uniunea Europeana ar pune-o in mare pericol. Nici vorba. Europa insasi ne vegheaza exercitarile lirice si ne imbie la rime dintre cele mai izbutite. UE, bunaoara, cheama dupa sine, in cugetele noastre de poeti, o rima din patru litere, pe care doar un demnitar de stadion ca Dumitru Dragomir, facut parlamentar la apelul crampoanelor, are suficient aplomb cat sa o recite pe post, la ora de audienta.
Ca sa rasplatim generozitatea lui UE despre care se spune ca, in pragul aderarii, ne va da uie precedat de un muget de vitel la poarta integrarii, intelighentia romaneasca s-a gandit sa faca Europei un cadou pe masura. Editura Humanitas a scos pe piata deunazi „Povestea povestilor”, cea mai cunoscuta povestire a lui Ion Creanga din categoria ce nu se recomanda minorilor, in versiune trilingva – romana, engleza si franceza. Varianta engleza apartine lui Alistair Ian Blyth, un absolvent de Cambridge aflat in foarte bune relatii cu limba romana, in timp ce talmacitoarea in frantuzeste este nimeni alta decat fiica lui Eugen Ionescu, Marie-France Ionesco, un bijutier al limbii. Englezul a dezvaluit ca n-a folosit nici macar un cuvintel din engleza moderna, iar frantuzoaica si-a ales metaforele exclusiv din „franceza lui Voltaire”.
Pentru ca mesajul sa fie mai penetrant, textul este insotit de desenele explicite ale lui Ioan Iacob, un pictor cu foarte buna cotatie in Occident.
Gabriel Liiceanu, directorul Humanitas, crede ca „Boccaccio insusi ar fi palit de invidie daca ar fi putut sa citeasca aceasta poveste”, si este bucuros ca a putut sa puna in circulatie, pentru uzul cat mai multor tari, una dintre capodoperele genului comico-erotic a literaturii romane.
In ciuda dezinhibarii laudabile a politicii editoriale ale probabil celei mai prestigioase edituri din Romania, „Povestea povestilor” isi rezerva o doza pudica pentru titlu. Ca si „Cantarea cantarilor”, imnul religios deghizat in poemul de dragoste (sau invers?) dintre regele Solomon si Sulamita, povestea lui Creanga a avut nevoie de un titlu mai precaut inca de pe vremea cand era citita in cenaclu la Junimea, si numai in absenta lui Titu Maiorescu. Altminteri, ea se numeste, simplu si peizan, „Povestea pulei”.
Ca sa nu va imaginati cine stie ce mascari, reproduc mai jos incipitul naratiunii, in care se ghiceste darul povestirii marca Humulesti, dar destinata urechilor adulte.
Vifor Rotar
Amu ci-ca era intr-un sat un taran. Si taranul acela a esit odata in tarina sa samene niste papusoi. Si cum semana el, tocmai atunci s-a nimerit sa treaca pe-acolo Hristos si cu Sfantul Petrea. Hristos sa nu tace molcum si sa-si caute de drum?
?- Da ce semeni acolo, om bun, intreba el.
– Ia, niste pule seman, raspunse taranul cu obraznicie.
– Pule ai zis ca semeni, pule sa dea Dumnezeu sa se faca, zise Hristos, blagoslovind semanatura din treacat cu amandoua mainile, si apoi se tot duse in drumul sau cu Sf. Petrea, care nu-si putea stapani mierarea de cuvintele ce auzise ca au esit din gura lui Hristos, pentru ca niciodata nu mai vorbise Mantuitorul asa de buruenos.
Taranul, dupa ce mantui de semanat se intoarse acasa. Apoi, la vremea prasitului a venit de a prasit papusoii dupa randuiala si iar s-a intors acasa. Dar cand vine la cules, ce sa vada? In loc de papusoi, de fiecare strujan erau cate trei-patru dragalete de pule, care-de-care mai imbojorate, mai darze si mai rasbelite!…
