„După 30 de ani“. Vasile Secăreş dezvăluie cum a ajuns Mugur Isărescu la BNR şi cum au apărut cei care au preluat puterea după căderea comunismului

Iată informaţii inedite despre cei care au ajuns după Revoluție la putere. V. Secăreş, unul dintre ei, vorbeşte despre numirea lui Mugur Isărescu la conducerea BNR în septembrie 1990, despre alte nume celebre atunci și…

1. Discuţia asta despre începutul reformelor în sectorul financiar-bancar şi mai ales despre „schimbarea la faţă“ a BNR se încadrează în mod natural în alta, despre ceea ce numesc „tranziţia timpurie“ – primele reforme care au aşezat drumul către democraţia liberală şi desigur către economia de piaţă. În această privinţă rămân încă – la 30 de ani şi mai bine după începutul schimbării – tot felul de „basme“, de clişee… Ceea ce ar trebui spus poate de la bun început este faptul că în acei primi ani în România „s-au mişcat“ o mulţime de lucruri…

2. Iar această discuţie are şi ea o componentă şi importantă, şi con­troversată. Este vorba despre oameni. Cu ce oameni „s-au mişcat“ lucrurile? Cine i-a inventat? Cine, al cui era? Şi mai departe: cine, ce a făcut? De altfel, şi în primul articol, din 4 septembrie, apar întrebările astea şi explicit şi în subtext. Cine era şi cum a apărut Mugur Isărescu? Ce au propus sau făcut Severin şi Dijmărescu?

3. Aceste întrebări au fost prezente şi după Revoluţie, prin ianuarie şi februarie ’90. Pentru că şi Severin şi Isărescu… şi alţii apar „în filmul ăsta“ de la început. Cine îşi mai aduce aminte că înainte de a pleca la Washington, Mugur Isărescu a fost membru al Comisiei de politică externă a CFSN? Apoi membru al parlamentului provizoriu – e vorba de CPUN, din partea CFSN, alături de mine, de Ioan Mircea Paşcu, de Adrian Severin, Dan Mircea Popescu, Adrian Năstase şi alţii – ca „independenţi“… Rămânând, noi toţi, membri ai Comisiei de politică externă. În ce mă priveşte, devenisem, în 27 decembrie ’89, vicepreşedinte al acestei comisii şi împreună cu colegii deja menţionaţi „ne băgam nasul“ din primele zile în hotărâri de politică internă, pentru că „aveau implicaţii externe“. De pildă, în decretul referitor la paşapoarte, dar mai ales în cel care deschidea drumul iniţiativei private în România – care iniţial era mai prost decât cel al lui Ceauşescu privind „mandatarii“.

Aşa că a apărut imediat întrebarea: cine sunt „băieţii“ ăştia – care nu erau chiar „băieţi“, aveam vreo 40-42 de ani; Severin era cel mai tânăr: avea 33. Asta pentru că se puseseră deja etichete: în peisajul vremii unii erau oamenii ruşilor sau ai francezilor, ai americanilor… Brucan îi avea în spate şi pe americani, şi pe ruşi… Nu puteai să nu te întrebi cum… Mazilu venea din Securitate, dar fusese dizident şi publicase raportul pri­vind drepturile omului în Ro­mâ­nia… ăştia ai cui sunt? Pentru ca lucrurile să fie foarte limpezi – apropos de Securitate şi de cine, ce a făcut – la puţină vreme am avut o discuţie cu rezidentul CIA din ambasada ame­ricană – care ar fi trebuit să ştie cel mai bine aceste lucruri – şi atunci când a fost vorba de „numele de pe listă“ care proveneau din aşa-numitul Grup de la ADIRI, nu a avut nici o obiecţie…  

4. Vorbeam de „tranziţia timpurie“. în ’89, ţara noastră stătea cel mai prost în Europa Centrală şi de Est în privinţa aşezării pe linia de start a schimbărilor, a ruperii de comunism. Nu avusese loc nici un fel de dezbatere publică sau în partid privind reformele necesare, nici o pregătire sau vreun fel de „pre­tranziţie“. Mai rău, din punct de vedere politic nu mai eram pe nici o agendă. România risca să cadă în gol. Ce furtuni aveau să se abată asupra noastră? Şi totuşi, această „tranziţie timpurie“ a avut de a face cu un anume „stoc de expertiză“ de care, de bine, de rău, România a dispus în acel moment. E vorba de oameni din aşa-numita „tehnostructură“, din administraţie sau chiar din partid care îl urmau pe Ion Iliescu – vezi discuţia despre nivelurile 2 şi 3… Dar nu a fost doar asta… Nu poţi să începi reforme cu oameni care nu ştiu despre ce e vorba, nu şi-au pus întrebările practice relevante sau, vorba lui Florin Georgescu, nu au citit acele câteva „cărţi groase“ de care o să ai nevoie… Cel puţin câţiva oameni – sigur, nu doar ei – existau pe la Institutul de Economie Mondială ( IEM) – Mugur Isărescu, Eugen Dijmărescu, Napoleon Pop, Victor Babiuc, Adrian Constantinescu, Petru Rareş, la Institutul de economie naţională – înainte de „aducerea la cârmă“ a lui Bârlădeanu, Bogdan Teodoriu era preşedintele Comisiei economice a CFSN, la Institutul de ştiinţe politice – sigur, fusese „înghiţit“ de Academia „Ştefan Gheorghiu“, aşa şi, la Centrul de Istorie şi Teorie Militară (unde lucrasem şi eu în anii ’70) – Ioan Talpeş şi Mihail Ionescu, la Universitatea din Bucureşti – nu l-aş uita pe Cătălin Zamfir… Unii dintre aceşti oameni petrecuseră ceva timp la pregătire, în institute de cercetare – aflate atunci în prim planul relaţiei Est-Vest – din Occident, de la Institutul de Studii de Securitate Est-Vest (IEWSS) la NY, la Seminarul de la Salzburg sau la universităţi din Marea Britanie: eu, Ioan Mircea Paşcu, Mugur Isărescu, Petru Rareş şi alţii.

Mai mult, de prin ’87-’88, după reorganizarea ADIRI, în cadrul Secţiei de politică externă şi relaţii internaţionale pe care am condus-o, au avut loc lună de lună şi chiar mai des discuţii în legătură cu caracterul şi implicaţiile schimbărilor în curs în lume şi desigur în URSS şi în Europa Centrală şi de Est. Era greu să discutăm atunci despre „castravete“ într-un mod explicit, dar măcar începeam să formulăm întrebări cu relevanţă practică. De multe ori discuţiile plecau de la „introducerile“ făcute de oaspeţii noştri străini. Poate nu era „mare lucru“. Dar era un pas. Ne gândeam la momentul când va cădea „şandramaua“… Participanţii erau, de regulă, alături de cei din domeniul relaţiilor internaţionale, apărare şi securitate internaţională (Vasile Secăreş, Ioan Mircea Paşcu, Dan Mircea Popescu, Cornel Codiţă, Ioan Talpeş, Mihail Ionescu), oamenii de la IEM: Mugur Isărescu, Eugen Dij­mărescu, Napoleon Pop, dar şi specialişti din alte instituţii academice sau de cercetare ca Adrian Severin, Daniel Dăianu, Dorel Şandor, Adrian Năstase, Lazăr Comănescu. Să nu uităm că asta se întâmpla într-o perioadă în care nimic nu era limpede. Dacă în cadrul unei întâlniri „private“ pe care am avut-o, în aprilie ’86, la Con­siliul Securităţii Naţionale la Washington, cu Paula Dobriansky, care răspundea de regiunea noastră, aceasta îmi spusese că „nu mai durează mult“, Secretarul de Stat Baker avea să afirme că „anyone who tells you they knew it was going to happen, well they’re blowing smoke at you“. Se gândea, cineva, cu adevărat la căderea zidului Berlinului? A prevăzut cineva Revoluţiile din Est? Nu.

Ca să vorbesc doar de ’89, din aprilie până în toamnă am discutat în mai multe rânduri despre reformele din Est – care vin „ca urmare a lipsei de rezultate a sistemului economic socialist“ –  dar şi despre „faza de instabilitate“ legată de incertitudinile create de evoluţiile din Est, despre diferenţierea care se producea în Europa Centrală şi de Est – vezi posibilitatea ca Polonia şi Ungaria să intre în AELS (Ungaria) sau în Piaţa Comună, dar şi despre „involuţia CAER“ – unde timp de 40 de ani „nu s-a întâmplat nimic“. În toamnă, discuţiile de la ADIRI intrau încet, încet, în „ochiul ciclonului“, cu ideea tot mai prezentă că schimbările nu aveau cum să ocolească România.

5. După Revoluţie – şi acum, din nou – s-au spus o mulţime de prostii despre toate aceste lucruri. Că IEM era o „unitate“ a Securităţii iar dezbaterile de la ADIRI s-au făcut „cu voie de la stăpânire“. Păi e mai degrabă… altfel! IEM era, sub conducerea academicianului Murgescu, un institut de elită, care funcţiona la standarde extrem de ridicate. Cercetătorii de acolo ştiau „meserie“. Murgescu crease o adevărată şcoală, care avea să-şi arate valoarea în vremurile de după ’89. Dar IEM era implicat direct în relaţiile României cu FMI şi BM şi în agenda clauzei cu SUA. Aşa că exista o supraveghere continuă a insti­tu­tului pe linia contrainfor­ma­ţii­lor (şi a informaţiilor): erau oamenii de acolo vulnerabili la acţiunea externă de informaţii? Asta era preocuparea Securităţii, nu altceva.

ADIRI… „cu voie de la stă­pâ­nire“? O fi fost… Reorganizarea o de­cisese MAE. Dar contează până la ur­mă ce se întâmpla acolo. Ce se discuta. Nu prea auzeai acolo luări de cuvânt în apărarea regimului, într-o perioadă de reaşezare majoră a lumii. în vremea aceea cam ştiam cine, ce reprezenta într-un domeniu sau altul – sigur, în legătură cu agenda noastră – şi am încercat să îi avem aproape pe cei care contau. Nu am reuşit în toate cazurile, dar la ADIRI participau oameni pe care te puteai baza. Mai în glumă, mai în serios, Eugen Dijmărescu „s-a plâns“, la un moment dat, că nu se mai simte în largul său atunci când au loc reuniunile noastre – în încăperea de la etaj a Casei Titulescu – mereu „bâzâie“ ceva în frumoasa comodă de lângă masa de consiliu… ştiu şi eu?! Nu pot să nu amintesc aici că academicianul Murgescu – din păcate această personalitate uriaşă, care putea să mai joace un rol important, mai ales după ’89, a murit în acea vară – era la curent cu aceste discuţii de la ADIRI. După Revoluţie, soţia lui avea să-mi spună că acesta îşi exprimase preocuparea cu privire la „ceea ce fac copiii ăştia acolo“, pentru că „au început să fie neglijenţi“ şi „era nevoie să fim protejaţi“. Nu ştiu ce putea însemna asta, dar îmi amintesc cu căldură acest moment.

6. După Revoluţie, acel grup, acea echipă de la ADIRI – care nu avea neapărat o existenţă formală – avea să dobândească o realitate politică. Întâi în cadrul Comisiei de care vorbeam – i-am propus lui Brucan – care o conducea, nominal – o listă pe care a acceptat-o şi ne-a dat mână liberă, chiar ne-a lăsat în pace, iar mai apoi, de la începutul lui februarie, dobândind un fel de dublă înfăţişare „administrativă“, ca „grup de analiză politică“, cu geometrie variabilă, pe lângă preşedintele CPUN, Ion Iliescu. Această echipă punea împreună personalităţi puternice, cu expertize diferite, aproape tot ce trebuia, complementare şi compatibile, şi obişnuite să lucreze în echipă – ceea ce avea să fie un avantaj imens în perioada următoare. Lucram nu doar în Palatul Victoria (şi mai apoi la Patriarhie), ci şi în diferite baze ale armatei, care asigurau şi liniştea necesară, şi confidenţialitatea. Nu cred că a uitat cineva momentele în care Puiu Paşcu deschidea laptopul – era probabil printre puţinele din România atunci – şi scria direct analizele şi concluziile la care ajungeam în discuţiile noastre.

7. Cum am ajuns efectiv în domeniul politic? După Revoluţie, se trăgea încă în Bucureşti, o parte sau cam tot grupul acesta ne-am întâlnit la ADIRI – noi la etaj, la parter, oamenii care refăceau PNŢCD-ul – şi apoi la IEM, unde Dijmărescu era deja director (sau cam aşa ceva) – în glumă, am spus atunci că ar putea fi vorba de „grupul de la Trocadero“, deşi nu am călcat în restaurantul de lângă IEM – ca să stabilim ce facem mai departe: grup de expertiză sau intrăm în politică?! Ni s-a alăturat atunci şi Alin Teodorescu, care avea să plece la GDS. După discuţia mea cu Ion Iliescu din 27 decembrie ’89, „drumul avea să fie făcut mergând“.

8. Dar momentul de răscruce a fost la sfârşitul lui ianuarie ’90. Devenisem tot mai nemulţumiţi de ceea ce se întâmpla la vârful CFSN în legătură cu lucrurile afirmate, cu direcţia în care trebuia să mergem, cu ceea ce trebuia făcut. Sigur, în ceea ce ne priveşte, ne ocupam de „ograda politicii externe“, puneam pe hârtie recomandările care vizau reaşezarea relaţiilor noastre internaţionale. Aveam o legătură superbă cu Corneliu Bogdan, secretar de stat în MAE, revenit de la Washington. Din păcate el avea să moară la puţină vreme, în ianuarie. Celac, prietenos, dar nu prea încântat că „îi stăteam în spate“, ne numea ironic „cabinetul 2“.

Dar nu era de ajuns. Chiar dacă am continuat să ne „amestecăm“ şi în alte lucruri. Ne preocupa tot mai mult faptul că acceptarea noastră în lumea liberă şi în general „reintrarea noastră în joc“ aveau de a face cu acţiunea hotărâtă pentru schimbarea din temelii a societăţii româneşti, a economiei, a statului, a guvernării. Ca să nu mai spun că, din păcate, lucrurile erau şi mai complicate. Cum aveam să aflăm mai tărziu, nu câştigasem o revoluţie, ci „pierdusem un război“ – războiul rece. Aşa că i-am trimis o scrisoare preşedintelui CFSN, Ion Iliescu, în care afirmam că nu s-au spus şi nu s-au făcut o grămadă de lucruri. Credeam, mai departe, că programul de guvernare trebuia să exprime clar „ruptura cu vechiul sistem şi cu ideologia care a stat la baza sa“ sau într-un alt paragraf, „ruptura cu sistemul politic, economic şi social totalitar“, să formuleze „opţiuni fundamentale privind sistemul politic şi economic al ţării, inclusiv în chestiunea proprietăţii“ şi „etapele trecerii economiei către mecanisme de piaţă“, precum şi hotărârea „de a edifica structuri compatibile cu cele similare existente în ţările europene dezvoltate“. Spunea cineva mai clar lucrurile astea… atunci? Mai târziu, tot noi, „independenţi“, totuşi, am făcut programul FSN. Virgil Măgureanu, care era consilierul politic al lui Ion Iliescu, a socotit scrisoarea „cam obraznică“ şi a cerut schimbări. Am spus că rămâne aşa cum este.

Surpriza a fost că Ion Iliescu a acceptat ce spuneam acolo şi în cursul unei discuţii, începute spre miezul nopţii şi care s-a prelungit mult după aceea, ne-a cerut să lucrăm cu el. Am devenit membri ai parlamentului provizoriu; Severin avea să aibă o contribuţie esenţială în punerea la punct a coordonatelor constituţionale ale perioadei; singura critică solidă a programului de guvernare prezentat de Petre Roman în CPUN a venit din partea noastră; mai tărziu, Severin a intrat în guvern ca subsecretar de stat, cu un rol cheie în proiectarea reformelor, iar Mugur Isărescu a plecat la Washington pentru a restabili relaţia noastră cu FMI şi BM şi desigur cu SUA (clauza şi celelalte). După alegeri, mulţi membri ai acestui grup au intrat în parlament şi apoi în guvern, iar cealaltă jumătate a constituit echipa de la Cotroceni – aveam să conduc noua administraţie prezidenţială, iar Ioan Mircea Paşcu, Dan Mircea Popescu, Ioan Talpeş şi Florin Vasilescu mă secundau în departamentele de politică externă, politică internă, securitate naţională, drept şi administraţie publică. Am avut discuţii intense cu Petre Roman în legătură cu noul guvern. Mai ales că Petre „uitase“ ce stabilisem în legătură cu poziţia lui Severin, aşa că am ajuns la „invenţia“ care restabilea rangul de viceprim ministru pentru „asistentul prim-ministrului pentru reformă…“. De asemenea, cu preşedintele Ion Iliescu şi cu prim-ministrul în legătură cu numirea lui Adrian Năstase la MAE, pe care amândoi îl vedeau doar ca secretar de stat, nu ca ministru: aproape „ne-am certat…“.

9. Treptat, acţiunea oamenilor de care vorbesc a început să răspundă unei anumite viziuni despre reforma economiei şi a statului. Sigur, exista şi aşa-numitul „plan Postolache“, şi programul noului guvern, dar se articula şi o concepţie practică a soluţiilor de care aveam nevoie. Din primăvară ni se alăturase Vladimir Pasti (la recomandarea lui Cătălin Zamfir). Datorită lui am introdus, în ceea ce pregăteam pentru preşedintele Iliescu, aşa-numitele „war games“, care analizau problemele şi propuneau variante de acţiune. Surprinzător sau nu, Ion Iliescu s-a adaptat foarte bine acestui instrument. Chiar dacă uneori lua decizii dincolo de opţiunile propuse… A funcţionat multă vreme efortul nostru de coordonare – lunch-ul luat în fiecare sfârşit de săptămână la Cotroceni cu participarea prietenilor de la guvern şi a noastră, a celor de la preşedinţie.
Brucan „bătea câmpii“ despre „echipa reformei“ de la guvern şi „conservatorii“ care îl consiliază pe Iliescu. Evident, o prostie. Ca să dau doar un exemplu: seara târziu, înainte de discutarea Legii 31 în parlament, m-a sunat Severin să-mi spună – lucru pe care nu îl ştiam – că Bârlădeanu şi Marţian, preşedinţii celor două camere ale parlamentului, sunt în biroul preşedintelui pentru a-l convinge să oprească legea. Am intrat în „întâlnirea de taină“, iar preşedintele Iliescu, care avea obiceiul să asculte şi să cântărească argumentele, a acceptat ce spuneam şi a înclinat balanţa. Am revenit la ceea ce era stabilit.

10. Aici ar trebui spus un lucru. Adesea soluţiile pe care le aveam în vedere derivau din sfaturile primite de la instituţiile internaţionale de la Washington. şi atunci, şi mai târziu, am avut destule îndoieli în privinţa unora dintre soluţiile primite „de afară“. Unele aveau să se dovedească dezastruoase. Ideea era însă că „ei ştiu“ ce trebuie făcut. Mult mai târziu avea să ne spună de pildă Jeffrey Sachs – la Clubul BNR – că de fapt „nu prea ştiau“ iar unele abordări erau eronate. Atunci la ordinea zilei părea să fie alt reper, pe care îl înţelegeam foarte bine. Iar mai târziu a ajuns la Mugur şi ca mesaj limpede, explicit pentru preşedintele Iliescu: problema tranziţiei era politică şi nu economică; trebuia „să trecem Rubiconul“, ca să nu mai existe cale de întoarcere.

11. Imediat după alegeri a început să ne preocupe problema băncii centrale şi a sectorului bancar. Reforma avea nevoie nu doar de un program ferm al guvernului, ci şi de o „ancoră“ – în altă zonă a politicii economice, cea monetară, cea a stabilităţii financiare – capabilă să ne ajute să ţinem drumul drept, dincolo de avataruri guvernamentale sau de ciclul electoral… Am avut o discuţie cu Ioan Mircea Paşcu despre soluţia rechemării lui Mugur Isărescu de la Washington pentru a prelua conducerea BNR. De fapt, ideea a fost a lui Puiu Paşcu.
Nu aveam, nici unul dintre noi, vreo îndoială în privinţa valorii lui Mugur Isărescu. Participasem amândoi la susţinerea tezei lui de doctorat – o premieră a vremii – ca „învăţăcel“ al profesorului Kiriţescu. Evident, primul pas pe care l-am făcut, ca şef al Departamentului politic de la Cotroceni a fost să supun această soluţie preşedintelui Ion Iliescu. Acordul său a fost imediat. Aşa că Puiu Paşcu i-a scris lui Mugur la Washington (şi păstrează în arhivă răspunsul lui pozitiv) şi avea să discute cu Petre Roman în avion, pe 8 iunie 1990, revenind de la reuniunea Pactului de la Varşovia. Petre avea o nemulţumire pentru că Mugur refuzase anterior postul de adjunct la Finanţe. Am abordat şi eu subiectul cu prim-ministrul Petre Roman. Chestiunea a ajuns apoi la Severin cu care discutasem direct de la bun început – şi la Dijmărescu, care era la Finanţe – şi ca urmare pe masa guvernului, pentru „a se face hârtiile“. Odată bătută în cuie decizia, Mugur a venit la Bucureşti pentru discuţii, a fost instalat ca guvernator, iar Severin a ţinut discursul trebuitor – „ziditor“, cum ar fi zis Victor Opaschi, pe care îl adusesem la preşedinţie să se ocupe de relaţia cu biserica (cu cultele). Mugur însă s-a întors la Washington pentru a pune la punct plecarea de la post. Avea să revină în ţară împreună cu noi la începutul lui octombrie – îl însoţeam pe preşedinte la Sesiunea Adunării Generale a ONU de la New York – pentru a-şi prelua efectiv misiunea. Liviu Mureşan, fost consilier al lui Petre Roman, acum liderul majorităţii în Cameră – care se alăturase acestei echipe de prin februarie ’90, la fel ca Bogdan Teodoriu sau ceva mai târziu, Florin Georgescu, revenit din SUA – avea să-i spună lui Mugur că „a preluat o bancă goală“.

Autor: Vasile Secăreş

NOTĂ
Prof. dr. Vasile Secăreş a fost în anii ‘90 consilier prezidenţial în mandatul lui Ion Iliescu, a fondat şi a condus SNSPA. Acum este preşedintele Consiliului de Administraţie al Eximbank

Share on Facebook

Tweet

Follow us