Se lucrează sistematic la ștergerea urmelor identității românilor!

Președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, consideră că a „introduce mereu noi discipline, cu note și cu medii, în planurile de învățământ este aberant, pentru că acestea trebuie să ia locul altor discipline, încât apare o concurență neloială, păguboasă și primejdioasă pentru viitorul copiilor noștri”.
Ioan Aurel Pop a explicat pentru Q Magazine sensul modificărilor rapide din învățământul care este acum sub marea presiune „a nechemaților”.

Dacă nu se mai face latină și nici istorie, cum vor putea fi înțelese și apărate rădăcinile?
Reporter: Alea jacta est! Latina va fi înlocuită de teatru, în programa școlară. Aveți vreo explicație pentru decizia ministrului Educației, care întâmplător este și profesor de limba română?
Acad. Ioan-Aurel Pop: Îmi este foarte greu să înțeleg, de aceea nici nu mai încerc. Dincolo de originea limbii române, latina este un mijloc de orientare în viață pentru orice intelectual european.
Deși unii părinți pragmatici aplaudă gestul, gândindu-se la supraîncărcarea copiilor lor, eu nu văd cum o oră de latină pe săptămână ar putea tulbura echilibrul școlii.
Chiar și dacă am lăsa deoparte latinitatea noastră, studiul latinei (nu este vorba aici de învățarea unei limbi așa de complexe într-un singur an!) ne iluminează o serie de piste care altminteri rămân obscure. Latina explică multe denumiri din tehnică, face inteligibile numele științifice ale plantelor medicinale, ale unor medicamente și ale unor compuși ai acestora, ajută la receptarea unei pledoarii juridice, ne apropie chiar de denumirile din domeniul informaticii, al digitalizării.
Peste 70% din cuvintele prezente pe pagina de deschidere a procesorului de text Word (Microsoft Office Word) sunt de origine latină sau au fost preluate de limbile moderne prin mijlocirea latinei. Cam 60% din cuvintele celei mai răspândite limbi de comunicare de pe planetă (engleza) sunt de origine latină, preluate prin intermediul francezei.
Un om trăitor în mileniul al III-lea nu are decât de câștigat dacă știe bazele gramaticale ale limbii latine, adevărat auxiliar pentru învățarea mai rapidă a altor limbi. De asemenea, nu pot aprofunda aici modul cum rădăcinile Europei își trag seva în clasicismul greco-latin.

Rep.: Eliminarea limbii latine din orarul elevilor echivalează cu pierderea identității, a rădăcinilor? Credeți că este doar o decizie prostească, cu consecințe grave pe termen lung, sau o etapă dintr-un plan bine stabilit?
I.A. Pop: Încep să cred și eu că se lucrează sistematic la eradicarea urmelor palpabile ale identității noastre. Latina a mai fost interzisă în perioada proletcultistă, de prin anii ’50 ai secolului trecut, atunci când trebuia să fim slavi, frați cu marea putere de la Răsărit. Dacă este un demers făcut de mișcările globaliste, anarhiste, neomarxiste, „progresiste” etc., atunci faptul devine foarte grav.
Dacă este o decizie luată sub presiunea forței străzii, lipsite de perspectiva viitorului și dornice de promovarea minimei rezistențe, atunci este trist. Ca decident nu pot întreba elevul ce vrea să studieze. Este ca și cum l-aș întreba pe copilul mic dacă vrea proteine sau ciocolată! Oricum, perspectiva pe termen lung devine sumbră.

Noutățile vieții nu sunt discipline noi de învățământ!
Rep.: Religia, latina și teatrul sunt componente importante în educația omului. De ce nu au loc unele de altele în programa de învățământ?
I.A. Pop: Dintr-o înțelegere greșită a filosofiei școlii. De pe la 1800 încoace, în țările democratice au fost mereu presiuni de primenire a programei școlare, de dinamizare a studiului, de adaptare a școlii la necesitățile vieții. Dar niciodată nu a fost o presiune așa de mare a nechemaților asupra procesului de învățământ ca acum. Toți se pricep la învățământ, toți știu ce trebuie predat, toți îi corectează pe profesori, toți vor „materii” noi, adaptate vieții.
Despre care viață este vorba? Despre una larvară, despre viața unor viitoare instrumente în mâna guvernanților, despre oameni fără perspectivă și fără personalitate!

Noutățile vieții nu sunt discipline noi de învățământ! Adaptarea școlii la viață înseamnă introducerea de noi conținuturi, de noi teme în disciplinele școlare existente. Eu am studiat teatrul în anii odioși ai comunismului la câteva discipline școlare: limba și literatura română, literatura universală, limba și literatura latină, limbi și literaturi străine, istorie.
Mai întâi, am învățat ce este genul dramatic, în raport cu genul epic și cu cel liric, apoi am învățat despre tragedia greacă, apoi despre comediile lui Aristofan etc. La istorie, am auzit prima oară despre commedia dell’arte, iar la istoria literaturii universale am învățat despre teatrul absurdului, despre Samuel Beckett și Eugen Ionesco. În clasa a XI-a am văzut pe viu, jucată la Brașov, prima piesă de Eugen Ionesco, anume „Cântăreața cheală”.
A introduce mereu noi discipline, cu note și cu medii, în planurile de învățământ este aberant, pentru că acestea trebuie să ia locul altor discipline, încât apare o concurență neloială, păguboasă și primejdioasă pentru viitorul copiilor noștri.

Nu avem motive de optimism
Rep.: Spiru Haret spunea că așa cum va arăta școala azi, așa va arăta țara mâine. Cum va fi viitorul din acest punct de vedere? Avem motive să fim mai degrabă pesimiști?
I.A. Pop: Școala se adaptează vieții, dar nu în mod mecanic. Societatea a devenit astăzi foarte dinamică, motiv pentru care ajustarea permanentă a școlii după aceste modificări rapide devine contraproductivă.
Până la gimnaziu inclusiv, elevul are nevoie de formarea culturii sale generale, de însușirea zestrei intelectuale acumulate de omenire și nu de dobândirea de deprinderi practice pentru anumite meserii, profesiuni, situații concrete.
Valorile supreme ale națiunii și ale omenirii sunt puse și ele astăzi sub semnul întrebării – de către unii chemați, dar și de nechemați – însă nu în asemenea măsură încât să nu rămână câteva constante, verificate prin perenitatea lor.
Școala este necesar să semene în conştiinţele tinere, pe lângă cunoștințe, valori, virtuți și încredere. Dacă înlocuim acest principiu stabil cu ideea de contingent, de direct palpabil sau de viață cotidiană, atunci vom ajunge să înlocuim matematica, fizica, biologia, chimia, limba și literatura, istoria, geografia etc. cu educația bancară, cu igiena, cu educația sexuală, cu nutriția sănătoasă, cu educația antreprenorială etc., fiindcă toate la un loc și una peste alta nu se pot face. Deprinderile practice pentru viață reprezintă un scop al educației, dar nu unul exclusiv și nici chiar prioritar.
Or noi, ce facem? Experimentăm de vreo trei decenii și nu ajungem la rezultate încurajatoare. Nu am elaborat un program de școală eficientă și adaptat realității pe care să-l aplicăm timp de zece ani – să zicem – și să-i analizăm apoi rezultatele.
În aceste condiții, nu avem motive de optimism. Lipsa de investiții suficiente în educație înseamnă primejduirea gravă a viitorului oricărei națiuni.

Decăderea școlii va fi urmată de ignoranță și tupeu
Rep.: De-a lungul timpului, școlile au fost adevărate incubatoare ale marilor personalități, au fost adevărate baricade ale neamului nostru. Ce mai înseamnă azi școala?

I.A. Pop: Școala înseamnă încă, din fericire, foarte mult pentru societate și s-a transformat, în multe privințe, în bine. Nu ne mai putem imagina școli în care să se învețe doar scrisul și cititul, urmate de câteva rudimente ale disciplinelor de bază.
Astăzi, limbajul electronic a cucerit planeta, iar mijloacele rapide, instantanee de comunicare sunt omniprezente. Se insinuează însă o idee foarte periculoasă, anume că se poate reuși în viață fără școală, fără pregătire de cultură generală, fără cunoștințe, că sunt de ajuns o anumită istețime șmecherească și un fel de învârteală vecină cu înșelăciunea pentru a fi „cineva”.
Aud voci care ar respinge din programele școlare capitole întregi din matematică, care se întreabă de ce are nevoie un elev să știe structura atomului, care minimalizează creațiile literare, care ar elimina complet gramatica limbilor, care ar îndepărta cunoașterea experienței trecutului. Pericolul evident este de a deveni cu toții troglodiți, mărginiți, ignoranți, adică ușor de manipulat.
Pe măsură ce școala nu mai este considerată calea de bază a educației și a reușitei în viață, crește aplecarea multor contemporani spre astrologie, spre „teorii” fantastice, spre condamnarea cunoașterii raționale etc. […]

Toate acestea sunt rezultatul decăderii școlii, urmate de sporirea ignoranței, dublate de tupeu, de ideea că oricine poate să fie specialist în orice, de disprețul față de profesionalism și competență.

Modernizarea nu înseamnă renunțarea la principii
Rep.: Cum poate Academia Română să se opună acțiunii de ruinare a educației românilor?
I.A. Pop: Academia Română are, prin rațiunea ei de a fi, menirea de a se afla în serviciul națiunii române, adică de a veghea asupra limbii, literaturii, istoriei, etnografiei, științelor fundamentale și, evident, asupra educației românilor. Acțiunea de degradare intenționată a instituțiilor statului, gestionată cu zel de anumite forțe în anii din urmă, a avut efect și asupra Academiei.
Unii factori de decizie, supărați că nu pot intra în Academie, lucrează de zor la compromiterea instituției, la defăimarea ei, la slăbirea ei.
Pe de altă parte, nici Academia Română – ca orice instituție omenească – nu este infailibilă. A fost la un pas de distrugere completă între anii 1974 și 1989, când regimul comunist s-a amestecat brutal în activitatea ei și când a creat instituții paralele, menite să-i ia locul în societate. Academia ultimilor ani a elaborat o strategie de dezvoltare a țării, în cadrul căreia învățământul de toate gradele ocupă un loc central.
De asemenea, Academia Română și-a spus punctul de vedere argumentat, ori de câte ori s-a încercat reformarea școlii, păstrând o linie de echilibru, urmărind să îmbine tradiția cu inovația, experiența românească în domeniu cu demersurile europene de succes.
Conducerea Academiei păstrează o legătură constantă cu Ministerul Educației pentru a reuși să determine luarea unor măsuri autorizate și verificate.
Necazul este că și în domeniul educației intervin fel de fel de voci, multe fără nicio legătură cu școala, fără experiență în procesul de învățământ, dornice de afirmare cu orice preț.
Academia militează pentru impunerea și în acest domeniu a expertizei autorizate, pentru responsabilizarea decidenților cu scopul cultivării în școală a valorilor, a virtuților și a încrederii în viitor.

Rep.: Se tot vorbește despre modernizarea învățământului, despre reforme de tot felul, despre menajarea creierului unui copil etc. Pe de altă parte, Franța s-a reîntors la principiile învățământului de acum 50 de ani. Cum explicați?
I.A. Pop: S-a văzut lesne și în Europa că experimentele dese și radicale, rupte de orice legătură cu tradiția, devin păguboase și riscante. Modernizarea nu poate să însemne schimbare permanentă și nici renunțare la anumite principii pedagogice verificate de secole.
Este evident că elevii supraîncărcați cu materie, că programele stufoase, bazate exclusiv pe acumulare de cunoștințe nu conduc la rezultatul dorit. Dar de aici și până la inhibarea capacității de memorare a copiilor este cale lungă. De când este lumea, elevii au învățat legi, teoreme, reguli, versuri, au reținut nume de personalități, de curente culturale etc., fapt care le-a sporit capacitatea de memorare.
Memoria este o componentă fundamentală a inteligenței. Imaginați-vă un om inteligent care nu este în stare să reproducă o definiție sau care nu ține minte că iluminismul precedă romantismul! Memoria este, prin urmare, absolut necesară pentru afirmarea ființei umane, ceea ce înseamnă că memoria este important să fie cultivată. Dacă inteligența este, între altele, capacitatea de a lua decizii corecte la momentul oportun, atunci baza acestor decizii rămâne un bagaj bogat de cunoștințe stocate în memorie.
Prin rememorarea și compararea acestor date, se poate lua decizia corectă. S-ar putea să vină o vreme când roboții și computerele supra-performante vor lua decizii în locul oamenilor, dar atunci esența umană va fi alta decât aceea de-acum. Noi, deocamdată, operăm cu oameni-demiurgi, care vor să-și construiască soarta lor și a omenirii, pe baza unor caracteristici imuabile.
Faptul că Franța se întoarce, în parte, la principiile unui învățământ din trecut, care a dat roade ușor de verificat, este o marcă de înțelepciune.
Cu toate conflictele dintre generații – teoretizate acum excesiv – noi nu putem rupe prezentul de trecut și nici de viitor. Natural, nu ne putem întoarce nici la metodele popii Oșlobanu, imortalizat de Ion Creangă și nici la „dăscălița” lui Goga, care le scria scrisori mamelor cu feciori „duși în slujbă la-mpăratul”, dar este bine să nu ne pripim. Mai sunt încă valori perene care și-au dovedit eficiența de-a lungul secolelor și pe care este bine să le cultivăm în continuare.
Din acest punct de vedere, Academia are și un rol conservator, în sensul păstrării acestor valori general-umane.

Share on Facebook

Tweet

Follow us