P.N.L. – SIMBOLUL TRĂDĂRII ȘI CORUPȚIEI (1)
Amintiri despre experiența mea liberală și mai ales despre conflictele mele cu liberalii.
Sunt multe lucruri pe care nu le știți din viața politică a primilor ani de după revoluție, iar eu degeaba le știu și le scriu dacă atît de puțini le citesc. Am luptat pentru țara asta cum puțini au făcut-o – și nici pe acei puțini nu i-ați putut cunoaște, fiindcă au fost sistematic ocoliți de presă.
Între 1994-1996 am organizat cam 100 de conferințe de presă.
În 1994 si 1995 erau trei posturi TV care aveau programe de știri, TVR, Antena 1 și Tele7abc, toate prezente la aceste conferințe, întrucît erau ale unui partid parlamentar (PNL-CD). Probabil cea mai importantă declarație a mea a fost făcută în conferința de presă din 18 ian 1995 cînd am cerut înlocuirea din fruntea CDR a lui Emil Constantinescu – posturile pro-Iliescu (TVR și Antena 1) au prezentat pe larg declarația mea, Tele7abc, în schimb, nu a pomenit nici un cuvînt; asta, ca să vă dați seama de obiectivitatea posturilor TV.
Cele doua ziare importante ale României, conduse de agenți KGB ( „Adevărul” – Dumitru Tinu și „România Liberă” – Petre Mihai Băcanu) nu au menționat niciodată declarațiile mele – am aflat că acolo, numele meu era interzis. Au fost două situații în care TVR, prezentînd la știri mese rotunde, au dat imagini cu mici lipsuri: în 1995, la Ministerul de Externe, la o masă imensă și chiar rotundă, lipseau din imagini doar Niculae Cerveni (care era chiar lîngă ministrul de atunci Meleșcanu) și eu, care eram lîngă el iar în 2000, la Neptun, în imaginea trunchiată, din 16 participanți, lipseam doar eu. Filmul Piața Universității al lui Stere Gulea ne prezintă multe imagini frumoase, muzică, discursuri înflăcărate, poezii, niște miri veniți în piață direct de la ofițerul stării civile, etc. – eu consider că cel mai important discurs din Piață l-am ținut eu pe 29 aprilie 1990 cînd am anunțat înființarea Alianței Nationale pentru Proclamația de la Timișoara și am anunțat că am venit de acolo cu contestația semnată de toți liderii participanți împotriva candidaturii lui Ion Iliescu – asta nu apare. V-am dat o serie de exemple despre cum patrioții nu pot să fie vazuți la TV. Nu fac parte dintre cei care se vor văzuți la TV, dar eu mă adresam poporului, iar poporul nu putea să mă audă.
* * *
În ziua de duminică 28 ian. 1990 în Piața Victoriei a avut loc primul mare miting al opoziției, estimat la 100.000 de participanți. Chiar înainte să plec de acasă, l-am văzut la TVR pe Dan Iosif care, din fața primăriei sectorului 1, își chema „camarazii de luptă„ să apere revoluția în fața partidelor istorice revanșarde (și aceștia au venit, după masă, cu bîte și lanțuri).
În clădire, avea loc întîlnirea între conducerea FSN și conducătorii partidelor istorice PNL (Radu Cîmpeanu), PNȚ-cd (Corneliu Coposu) și PSD (Sergiu Cunescu). La un moment dat, s-a anunțat că reprezentanții partidelor nou înființate pot intra în clădire. Aveam la mine hotărîrea de înființare a Partidului Socialist Liberal, așa că am intrat. Am fost conduși cu toții în sala mare de la etajul 1, așteptînd să vină liderii puterii și cei ai opoziției.
Democrația lui Iliescu începuse sub răi auguri. Eram acolo și revoluționari, dar eram priviți ca niște dușmani – dacă cineva vroia să mearga la WC, era condus de un soldat care îi ținea înfiptă în spate țeava automatului. Singurul care se plimba nestingherit peste tot era Marius Cîrciumaru, președintele Partidului Socialist Democratic Român, partid satelit al FSN, cu ajutorul căruia a intrat în primul parlament cu 5 deputati. Cîrciumaru era un condamnat amnistiat în 1988, după care a ajuns cercetat din nou pentru felul în care a cheltuit pentru el și nevastă-sa subvenția de 300.000 lei primită de partid în primăvara lui 1990 (nu știu cum s-a terminat dosarul).
Cînd „granzii” au încheiat întîlnirea, au venit la noi. Dar nu toți, Radu Cîmpeanu a plecat. O dată cu el, au părăsit piața și bravii liberali, probabil anunțați de ceea ce pregăteau mardeiașii lui Dan Iosif.
Despre această întîlnire istorică am scris mult, și atunci în presa tipărită, și în ultimii ani, în presa on-line. O sa reiau un singur episod.
Corneliu Coposu stătea pe un scaun la imensa masă. În picioare, Ion Iliescu și Petre Roman îi cereau să-și trimită oamenii acasă. Între ei, cu jumătate de pas în spate, rînjea Silviu Brucan. Coposu nu spunea nimic. Din colțul dinspre ușa de la balcon, Dan Iosif striga: “Domnule Coposu, trimiteți-vă oamenii acasă! Altfel, veți fi vinovat de ce se va întîmpla!” (adică ce să se întîmple? era un miting pașnic).
Văzînd că vorbele lui nu au efect, Iliescu s-a urcat cu fundul pe masă în dreptul lui și a început să urle. Niculae Cerveni (care îl cunoștea pe Coposu din temniță), cînd se enerva dezvăluia un temperament coleric. Și în acele momente, s-a enervat și a început să răcnească el la Iliescu, cum își permite să vorbească așa cu un luptător anticomunist și președinte de partid? Iliescu s-a potolit dintr-o dată și a coborît de pe masă.
Apoi, s-a hotărât înființarea CPUN-ului. O victorie a FSN! CPUN avea 180 membri dintre care 90 (adică jumătate) numiți de FSN iar 90 din partea celor 30 de partide nou înființate (cite 3 de fiecare). Dar FSN avea deja partidele lui satelit, așa că vota tot ce dorea Iliescu.
Se lăsase de mult noaptea cînd am plecat. Grijuliu, să nu fim bătuți de gașca lui Ioșca, Iliescu ne-a dat mașini cu care să fim duși acasă. Neștiind care sînt intențiile lor, pentru siguranță, cînd mașina a încetinit pentru a vira la un colț, am deschis portiera și m-am aruncat pe un troian de zăpadă (după trei luni repetam figura, sărind dintr-un tren în timp ce strîngeam la piept contestația împotriva candidaturii lui Iliescu pe care o aduceam de la Timișoara).
A doua zi, Bucureștiul primea prima vizită a minerilor.
* * *
Am cunoscut patru Brătieni. Nu m-a impresionat nici unul, dar unul m-a emoționat (să zic așa) prin prostia lui.
În aprilie 1990 l-am cunoscut pe Ion I. Brătianu “Cartof”, la sfîrșitul anului (ajuns în PNL), am cunoscut-o pe Ioana Brătianu iar în 1994, revenit în politică, i-am cunoscut pe Vintilă (Vintilică) Brătianu, pe care Niculae Cerveni îl convinsese să vină de la Paris și să fie președinte de onoare al PNL-CD (în același an a și murit) și pe Matei Brătianu, președintele sindicatelor din Poșta Română, cu care partidul încheiase un protocol de colaborare (protocol pe care l-am respectat doar eu, nu și Brătianu).
În primăvara lui 1990 partidele istorice mergeau singure în alegeri, convinse că tradiția lor îi va duce la victorie. Partidele mici s-au strîns într-o alianță electorală care a candidat sub denumirea Gruparea Democratică de Centru. În final, sub sigla acesteia au candidat 10 partide. Ca să nu mai răsfoiesc arhiva prăfuită la care îmi este greu să mă aplec, voi menționa cele pe care mi le amintesc: Partidul Socialist Liberal (Niculae Cerveni), Partidul Liber Democrat (Nica Leon), Partidul Național Democrat (președinte Butușină, vicepreședinți Radu Zilișteanu și Serghei Meszaros), Frontul Democrat Român din Timișoara (președinte Petrișor Morar, vicepreședinte Remus Dumitrescu), Partidul Democrat din Cluj al lui Virgil Andrei Vîță, două partide din Craiova dintre care îmi amintesc Mișcarea Democrația Modernă unde vicepreședinte era Costel Cioc. S-ar putea să mai fi fost și Sindicatul Politic Fraternitatea precum și Partidul Unității Democrate al lui Nicu Stăncescu, partide cu care aveam legături strînse – dar nu bag mîna în foc (ce vreți, am îmbătrînit și eu). Gruparea a obținut două locuri de deputat, Petrișor Morar și Serghei Meszaros – ulterior am aflat că Serghei se născuse la Moscova, unde tatăl său, de origine maghiară, fusese diplomat trimis la post de Gheorghiu Dej (de altfel, apoi a trecut de partea lui Iliescu – ce înseamnă să nu ai un serviciu de cadre!).
Dar cum l-am cunoscut pe celebrul Brătianu „Cartof”: Gruparea avea un secretariat format din 5 membri, printre care și eu. Într-o după amiază, cînd era o ședință a secretariatului cu președinții de partide la sediul nostru (Cerveni era recunoscut ca liderul tuturor), se deschide ușa și intră Brătianu „Cartof” (care înființase Uniunea Liberală Brătianu) însoțit de două cucoane distinse, elegante și înțepate. Brătianu se așază în capul mesei cu cucoanele lîngă el, și acestea încep să turuie cum că Uniunea Liberală Brătianu ar dori să intre în alianță dar, avînd în vedere notorietatea numelui său, condiția este ca el să fie președintele unei alianțe care nu avea (și nici nu avea nevoie) președinte. Într-un mod prea elegant pentru tupeul lor, propunerea le-a fost refuzată. Ofuscați, s-au ridicat și au plecat. În tot acest timp, boul care vroia să conducă alianța, nu a scos nici un cuvînt!
Dar cu ajutorul FSN, pe 20 mai, boul a intrat în parlament!
* * *
Pe 29 aprilie 1990, de la balconul din Piața Universității, am cerut unitate.
Pe 6 iunie 1990, în ziarul Dreptatea, a apărut apelul meu la unitate.
Apoi a venit mineriada mare, prigoana, lista „lui Măgureanu”, cu cei care trebuiau arestați ”pentru liniștea lui Iliescu”. Oameni din Piață, arestați abuziv și care nu mă cunoșteau, au fost bătuți ca să declare că Leon și cu mine am venit în seara de 12 iunie și i-am organizat în trupe de comando care a doua zi să atace institituțiile de stat. Pe Leon l-au arestat, pe mine nu au reușit.
M-am zbătut peste o lună și jumătate să-i dovedesc nevinovăția lui Leon. Am identificat pe cei care știau ce a făcut Leon în acele momente și le-am luat declarații extrajudiciare, le-am multiplicat – setul cu originale pentru dosar, celelalte duse la ambasadele SUA, Marea Britanie (duse de soția lui) și Olanda (unde am avut singurul moment de relaxare al acelor zile, bînd cu plăcere un whisky de calitate cu răposatul ambasador Coen F. Stork), am aranjat cu prietenul Adrian Vasiliu să îl apere pe Leon (eu, fiind implicat în dosar, nu puteam să fiu avocatul lui ci doar martor).
În luna august Leon a fost eliberat. Au trecut pe la mine Vîță și Zilișteanu, m-au luat cu mașina și am mers la Leon, am băut o șampanie.
A doua zi eu am plecat în Scandinavia, eram invitat la prima conferință asupra drepturilor omului în Europa Centrală și de Est (în Norvegia), dar și blindat cu o împuternicire din partea partidului pentru a discuta cu partidele din Suedia (dublată de împuterniciri verbale din partea lui Corneliu Coposu – PNȚ-cd, Sergiu Cunescu – PSD, Nica Leon – PLD și Nicu Stăncescu – PUD).
Cînd am plecat, știam că se va realiza în scurt timp unitatea opoziției, pentru care luptam de luni de zile. Asta am spus principalelor partide cu care am discutat, asta am declarat în presa scrisă, la TV și la radio.
Cînd m-am întors în țară, după trei săptămîni, am aflat că unitatea opoziției a eșuat.
Dan Cristian IONESCU
Sursa: Incorect Politic
