Un lucru ce NU trebuie uitat! De ce au fost condamnați la moarte mareșalul Ion Antonescu și cei trei colaboratori ai săi?

De ce au fost condamnați la moarte cei patru înalți demnitari români în 1946? Condamnarea la moarte a grupului mareșal Ion Antonescu, din care au făcut parte Mihai Antonescu, Constantin (Piki) Vasiliu și George Alexianu, a fost o farsă judiciară, un abuz al justiției române aflată în plin proces de bolșevizare.
Condamnarea celor patru pentru crime de război se împiedică în prezența lui George Alexianu printre cei condamnați. Profesorului George Alexianu, fost guvernator al Transnistriei, nu i se putea imputa nici o vină penală, nicicum crime de război. Fusese judecat de sovietici la Odessa, în fața unui numeros public, iar judecătorii invitaseră pe locuitorii din Transnistria, care aproape patru ani trăiseră sub administrația română, să vină în fața instanței și să reclame abuzurile săvârșite de guvernator! Nici unul dintre cei ce avuseseră parte de o administrație românească nu au avut ceva de reclamat. Și magistrații sovietici s-au văzut nevoiți să-l absolve pe profesorul George Alexianu de orice acuzație! De orice vină!
Or, prestația lui George Alexianu ca guvernator al Transnistriei constituia singura formă în care distinsul profesor de drept participase la război! Deci nu pentru crime de război putea fi condamnat George Alexianu. Altul trebuie să fi fost motivul, adevăratul motiv al condamnării lui George Alexianu. Și implicit al condamnării celorlalți trei demnitari.

Regele Mihai era într-o relație personală de amiciție cu Șerban Alexianu, fiul profesorului. Era de așteptat să uzeze de dreptul său de grațiere/comutare a pedepsei, așa cum a și făcut-o în cazul altor inculpați în același proces. Dar n-a făcut-o! O autoritate superioară regelui a decis executarea celor patru demnitari, inclusiv a lui George Alexianu, cel care, o mai spunem o dată, trecuse prin judecată bolșevică din U.R.S.S., de la Odessa, și fusese declarat nevinovat.
Ce altă faptă i se putea imputa fostului guvernator al Transnistriei? Trebuie să facem un salt în timp și să ajungem pe la mijlocul anilor 80, pentru a vă povesti o scenă reală, fac deci o mărturie publică: „Eu, subsemnatul Ion Coja, eram vecin în acea vreme cu domnul Perciune Diomid, ofițer M.A.I., cu care mă vedeam des și discutam destul de liber evenimentele din jurul nostru. Copiii noștri erau colegi de școală, de clasă, iar noi doi aveam o mulțime de prieteni comuni: Damian și Adrian Necula, Silviu Grigore, arh. Măciucescu și alții. În acest context, într-o bună zi, am avut următoarea discuție cu domnul Perciun, care m-a căutat ca să-mi povestească cât este de impresionat de o întâmplare petrecută cu o zi înainte: la cimitirul evreiesc „Filantropia” de pe bulevardul 1 Mai din Capitală administratorul cimitirului a decedat.
Au urmat funeraliile defunctului la care autoritățile române s-au pomenit că au venit din toată lumea o sumedenie de lideri evrei dintre cei mai importanți și mai cunoscuți. Rangul acestora în ierarhia evreimii mondiale, ca și numărul mare de participanți era cu totul neașteptat la înmormîntarea unui modest administrator de cimitir!… Stau acum șefii serviciilor secrete din România și se întreabă cine a fost de fapt administratorul cimitirului „Filantropia!”. Aceasta este povestea aflată de la domnul Diomid Perciun, persoană în viață, poate să infirme relatarea mea…

Mai facem un salt în timp și ajungem pe la mijlocul deceniului următor, 1990, când l-am cunoscut pe domnul Gheorghe Mateevici, nepot de-al poetului cu același nume. Ne-am cunoscut la Vatra Românească, cu sediul pe strada Moliere, unde aveau loc o mulțime de evenimente cu participarea unui public naționalist foarte divers. La discuțiile purtate pe variate subiecte s-a făcut remarcat prin mulțimea de informații și prin gândirea sa corectă Gheorghe Mateevici. Își trăise copilăria în Ungheni, pe partea stângă a Prutului. Basarabean. Când ne-am cunoscut mai bine mi-a povestit ca pe un secret următoarele: locuise o vreme pe bulevardul 1 Mai, fost Filantropia, vizavi de Cimitirul Evreiesc, în incinta căruia sărea gradul cu alți copii și se jucau printre pietrele funerare.

Avusese un frate mai mare care, având aplecare spre munca de polițist, de detectiv, se angajase în Poliție. I se păruse ceva ciudat la persoana administratorului de la cimitirul evreiesc, cu care se intersecta, ca vecini, destul de des. Așa că a început „să sape”, cu discreție și cu eficiență. Așa a descoperit că cimitirgiul – cuvînt de mine inventat -, nu era un banal și benign administrator de cimitir, ci avea și alte rosturi în comunitatea evreiască. Folosindu-se de talentul său de investigator a ajuns la o bănuială, cum că administratorul cimitirului este rang înalt în ierahia mondială evreiască. Fratele lui Gheorghe Mateevici a făcut însă greșeala să raporteze descoperirea sa unui șef, după care a urmat o întorsătură dramatică a lucrurilor: detectivul nostru a făcut brusc o boală de piele cumplită, fără leac, fără diagnostic, cu suferințe atroce, din care i s-a tras și sfârșitul.
Înainte de a părăsi această frumoasă lume i s-a confesat fratelui său vitreg, Gheorghe Mateevici: boala și moartea sa i-au fost pricinuite de indiscreția sa, care l-a făcut să identifice în persoana cimitirgiului pe unul dintre înțelepții Sionului!!! Or, cine sunt acești înțelepți ai Sionului constituie un mare secret al iudeilor, puțini sunt chiar și evreii care cunosc identitatea acestor „înțelepți ai Sionului”, iar pentru alții, pentru goimi, este complet interzisă această informație. Este o regulă strictă a evreimii ca goimul care ajunge să știe acest lucru, care ajunge să afle identitatea unui înțelept al Sionului, trebuie să fie dat morții negreșit! Administratorul cimitirului venise în România refugiindu-se din Polonia, găsise adăpost la noi în urma intervenției serviciilor secrete britanice pe lângă Ion Antonescu.
Asta a aflat Gheorghe Mateevici de la fratele său și deducția sa era că la „procesul marii trădări naționale” cei patru condamnați la moarte și executați în ziua de 1 iunie 1946 fuseseră, ca înalți funcționari, la curent cu calitatea evreului administrator de cimitir a cărui intrare în România o aprobaseră și avuseseră grijă de securitatea individului.
Se pot face multe și interesante comentarii pe seama acestei povești. Să fii unul dintre înțelepții Sionului este o funcție de mare însemnătate. Ești unul dintre conducătorii lumii! Pentru un asemenea rang se pune o problemă foarte importantă: securitatea persoanei. Cu cât ești mai mult o persoană publică cunoscută, cu atât securitatea îți este mai greu de asigurat! Iar dacă nu ești cunoscut ce sculă mare ești, nu e nici o problemă să-ți fie în vreun fel periclitată securitatea personală.
Omul nostru, ca modest administrator de cimitir, venea cu tramvaiul la slujbă – dacă nu cumva locuia chiar în incinta cimitirului! Iar activitatea sa ca lider al evreimii consta în principiu în participarea la discuții și conclavuri restrânse, adică putea fi vizitat de oricine sub pretextul că vizita se face la mormîntul unei rude mai apropiate. Nu dădea nimic și nimănui de bănuit că vizitele la cimitirul evreiesc Filantropia erau deseori vizite „de lucru”, la care înțeleptul Sionului își făcea cunoscută părerea sau decizia în fața unor emisari care, la o adică, spuneau că au venit cu o floare la mormîntul unei rude apropiate. Oricum, nimeni nu se interesa de acești vizitatori cu care administratorul cimitirului putea să stea de vorbă nestingherit. Ingenioasă schemă!ă.
Dar și persoana administratorului trebuie să fi fost una deosebită: a acceptat să ducă o viață extrem de modestă, ca administrator de cimitir, deși, în planul realității ultime, era una din persoanele cele mai puternice al planetei. Nu l-a tentat să beneficieze de însemnele publice ale puterii. A preferat anonimatul cel mai desăvârșit, care îi conferea însă o eficiență maximă, cu o cheltuială minimă, inexistentă.
Un cunoscut care locuiește de ani de zile în vecinătatea cimitirului, Iulian Neacșu, scriitorul, cu care am discutat subiectul, își aducea aminte că la poarta cimitirului, deseori stătea pe un scăunel un bătrânel cu mutră tipică de ovrei. I-a atras atenția, dar nu a bănuit nicio clipă pe lângă ce excelență planetară trecea nepăsător…
Așadar, aceasta ar fi explicația dată de Gheorghe Mateevici condamnării la moarte și execuției celor patru demnitari români: au cunoscut identitatea de înțelept al Sionului a administratorului cimitirului „Filantropia”.

Am considerat că date fiind împrejurările, dacă are dreptate domnul Gheorghe Mateevici, comportamentul logic pentru noi este să facem cunoscută publicului povestea cu înțeleptul Sionului aterizat la București la începutul anilor 40. Să nu păstrăm secretul! Am publicat „Ipoteza Gheorghe Mateevici” în cartea „Protocoalele Kogaionului” și de mai multe ori pe site-ul www.ioncoja.ro
Sunt multe întrebări pe care le suscită povestea noastră. Prima întrebare ar fi cu ce scop? Cu ce scop un personaj atât de important pentru evreime și-a legat viața de condiția atât de modestă a unui administrator de cimitir? Omul a stat în România 40 de ani, anii săi cei mai rodnici! A fost o întâmplare că s-a stabilit în România sau a existat un interes special legat de noi, de România, caz în care înțeleptul Sionului a avut de efectuat o muncă specifică legată de interesele evreiești în România!
Comentariile nu se opresc aici dacă luăm în serios „ipoteza Gheorghe Mateevici”! Eu, care l-am cunoscut bine pe autor, nu mă îndoiesc de povestea cu fratele său , care se potrivește atât de bine cu relatarea lui Perciun Diomid, de care n-am motiv să mă îndoiesc. Drept care am dezvoltat subiectul în trilogia „Șeitanii”, în volumul trei, „Lepădarea de Satan”, unde cimitirgiul este personaj central.
M-am încumetat chiar să imaginez o întâlnire între eminența sa, cel mai înțelept evreu din România, și Petre Țuțea, cel mai doxat român. Literar vorbind, riscul pe care mi l-am asumat a fost maxim. Se pare că n-am dat chix, dacă e să conteze părerea lui Marcel Petrișor, care a citit cele o mie și ceva de pagini și m-am trezit că pune un diagnostic cu totul neașteptat: „Ioane, ai scris « Război și Pace » al românilor!”. Pentru mine părerea lui Marcel Petrișor contează, desigur, foarte mult.

Autor: Ion Coja
Sursa: art-emis.ro

Share on Facebook

Tweet

Follow us