Semnificația românească și universală a Crăciunului

Romanitatea creștină occidentală folosește, pentru desemnarea Nașterii Fiului lui Dumnezeu, termeni derivați din latinescul natalis, -is (la acuzativ singular natalem) – Noël, Natale, Natividad, Navidad – pe când românii, urmașii
romanității orientale, ca și unele popoare din preajma românilor, au, pentru denumirea aceleiași sărbători, termenul de „Crăciun” (cu variante).
Acest din urmă termen a suscitat printre lingviștii români și sud-est europeni o serie de discuții aprinse, care au condus mai recent spre acceptarea provenienței sale din substantivul latin creatio, -nis (la acuzativ singular creationem).
Literal vorbind, creatio înseamnă procreare, creare, creație, zămislire, pe când natalis ne trimite spre naștere, zi de naștere, sămânță, origine.
La o privire mai atentă, cei doi termeni latini de proveniență a menționatelor cuvinte romanice moderne sunt aproape sinonimi. Să mai notăm că în italiana modernă, de exemplu, cuvântul creatura desemnează copilul, făptura, pruncul, ființa. Este foarte probabil ca în românește cuvântul „Crăciun” să vină, într-adevăr, din latină sau să fi fost împrospătat prin stratul latin al limbii noastre, dar originile sale par mult mai vechi, par să fie indo-europene. De aceea, el a dat variante în albaneză (cu substrat iliro-trac), în unele limbi slave etc.
În maghiară, el va fi pătruns din românește, cele două limbi manifestând mai multe interferențe interesante, observate și relevate demult de către specialiști.
O altă filieră de explicare a numelui românesc „Crăciun” pornește din limba greacă. În prima parte a culturii creștine răsăritene (bizantine), când cultul în biserică era practicat în limba greacă, se utiliza pentru „Nașterea lui Hristos” sintagma Gennéseos tou Hrístou, în timp ce în limba populară, acest nume al sărbătorii era cunoscut în forma contrasă de Christu génna. Neînțelegerea de către vorbitorii de limbă greacă, de altă etnie decât cea greacă, prin uitarea venită și din neutilizare, s-a șters transparența, expresia sau cuvântul s-a opacizat.
Deteriorarea formei fonetice inițiale a condus succesiv la formele orale *Christughína, *Christugena, Cristuiena, *Christúna, *Crăstúna, Crăşúna, Crăciúna, Crăciun, forme din ce în ce mai îndepărtate de construcția inițială.
Dacă acceptăm această etimologie, atunci Crăciunul românesc trimite la semnificația de „Nașterea lui Hristos”.

Moșul nu a fost de la început „bătrânul”
Oricum ar sta lucrurile, cu cele două posibile filiere ale cuvântului „Crăciun” – latină sau greacă – ele trimit la vechi rădăcini indo-europene, adaptate în momentul Nașterii Mântuitorului semnificației creștine esențiale.
Mult mai important, în contextul de față, este termenul de „moș”, din sintagma „Moș Crăciun”.
Asupra lui ne-a atras atenția nu demult doamna prof. Aurelia Bălan-Mihailovici, eminent lingvist, preocupat intens de o serie de etimologii grăitoare inclusiv pentru evoluția istorică a românilor. Evident, domnia sa, ca și alți cercetători, s-a întrebat ce rol ar fi putut să aibă un „moș” în asociere cu Pruncul Iisus abia născut.
Întrebarea are sens numai dacă „Moș Crăciun” este foarte vechi și nu o adăugire a timpurilor mai recente, cum se întâmplă de multe ori în mitologia populară. Cercetătoarea pornește de la substantivul „moașă” – un termen românesc vechi, comparabil cu albanezul moshe, „vârstă” – considerat de specialiști drept „cuvânt autohton geto-dac”, din zestrea tracică, adică, mai adânc, indo-europeană comună.
Sensul cuvântului „moașă”, acela de femeie care aduce pe lume moșul sau copilul (noul născut), trimite și spre înțelesul primar al cuvântului „moș”.
Moșul nu a fost de la început „bătrânul”,ci, dimpotrivă, opusul acestuia, mai exact  „vlăstarul”, „mlădița”, „fiul”,„moștenitorul”. Aceste sensuri sunt înregistrate în limba greacă veche (limbă indo-europeană), în care există „moschos” și „moscheia” (pronunțat „moșos” și „moșeia”), dar și în româna medievală, în care „moșia” este proprietatea primului exemplar al unei familii lăsată moștenire spiței, familiei, neamului.
Din „moș” și „moașă”, noi avem verbul „a moși”, adică „a scoate moșul”, „a aduce pe lume moștenitorul”, cu sens de „întemeietor”, „cap”.
Anunțarea venirii lui Mesia, ca trimis al Tatălui, este făcută de profeții mesianici ai Vechiului Testament, fiind exprimată clar în Cartea lui Isaia: „O mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei și un lăstar din rădăcinile lui va da. Și se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei credințe“ (Isaia 11, 1-2).
Prin acest sens al cuvântului „moș” se clarifică și bătrâna sintagmă „Moș Crăciun”. Cel care se întrupează și se naște este Întemeietorul Creștinătății, așa cum Adam este cel prin care s-a creat umanitatea. „Hristos este Fiul unui Tată fără început, în sensul unui ascendent primordial“ (Dumitru Stăniloae, în articolul „Moș Crăciun <moșul Nașterii lui Hristos>”, în „Lumea Creștină”, 25 decembrie, 1992).
Prin urmare, „moșul” este mlădița, lăstarul, moștenitorul venit să ne mântuiască, adică însuși Pruncul Iisus. Cu timpul, sensul s-a schimbat, dar amintirea înțelesului originar a rămas și ea poate să fie redescoperită prin etimologii.
Explicațiile schimbării pot să fie mai multe. Moașa face „moșirea”, adică scoate în lume „mlădița”, „pruncul”, „moștenitorul”, dar ea este o femeie în vârstă, cu multă experiență de viață. Probabil, prin analogie și prin uitare, „moșul” a devenit cumva, treptat, în timp, echivalentul ei, adică tot un bătrân, în ciuda faptului că acesta era la origine opusul bătrânului.

„ Moș Crăciun” însemna, la origine, „Nașterea Pruncului Hristos”
Prin urmare, românescul „Moș Crăciun”, diferit deopotrivă de Santa Claus, Father Christmas, Kris Kringle, Papa Noël, Pai Natal etc., însemna, la origine, „Nașterea Pruncului Hristos”, adică tocmai ceea ce exprimă, în esența sa, de două mii de ani, marea sărbătoare a Creștinătății.
Între timp, odată cu laicizarea vieții, cu globalizarea ei, cu înmulțirea ideologiilor seculare, multe dintre conținuturile genuine, religioase ale Crăciunului s-au diminuat ori chiar s-au pierdut pentru publicul larg.
Venirea „Moșului” însemna odinioară venirea printre noi a „Începătorului”, a „Întemeietorului”, a „Vlăstarului” lui Dumnezeu, trimis pe lume ca să ne mântuiască. Ulterior, Pruncul Iisus, contaminat în anumite părți ale lumii și de figura Sfântului Nicolae – aducătorul anonim de daruri –, a luat forma unui bătrân cu plete și barbă albe, ivit din adâncurile timpului și ale spațiului ca să ne aducă bucurii.
De două milenii încoace, multe curente, forțe, regimuri, state, persoane și personalități au încercat să combată, să pervertească, să ascundă ori chiar să interzică Crăciunul.
Românii – spre deosebire de occidentali – au trăit o asemenea experiență relativ recent, în cele peste patru decenii de comunism, când Crăciunul ar fi trebuit să cedeze locul „Sărbătorilor de iarnă” (mai ales Revelionului), iar Moș Crăciun să fie suplinit de „Moș Gerilă”.
Experiența a fost traumatizantă pentru cei mai mulți, dar, din fericire, nu a avut succesul scontat de autoritățile comuniste. Crăciunul a rămas Crăciun și a fost ținut cu și mai multă dăruire, din Ajun și până în a treia zi, de Sfântul Ștefan. De aceea, este cu atât mai de neînțeles înverșunarea unor lideri europeni actuali de la Bruxelles și de la Strasbourg care se încăpățânează să schimbe rânduiala Crăciunului și a Creștinismului în general.
Nu contează dacă este vorba de hotărâri, de rezoluții, de indicații, de recomandări sau numai de insinuări. Multe dintre interdicțiile din istorie au început prin recomandări și indicații. Dacă acestea vin din partea unor foruri și persoane cu putere de decizie la nivelul Uniunii Europene, ele îngrijorează și conduc la reacții de nesupunere și de rezistență.
După ce o autoritate de prim rang a Uniunii Europene a retras o recentă „recomandare” de a nu mai folosi numele de Crăciun, departe de a accepta absurditatea demersului, a promis o revenire cu aceeași idee nefericită, exprimată în altă formă. Or, aici nu forma, ci calea este complet greșită și nu conduce spre nimic bun, amintind de regimurile dictatoriale.
Acești noi ideologi ai universalismului ateu nu înțeleg un lucru: creștinismul (ca și celelalte mari religii mondiale) nu a apărut prin decizia vreunei autorități pământene și nu poate fi limitat ori interzis de vreo asemenea autoritate.
Așa cum creștinii au învățat de mult timp să respecte Ramazanul (Ramadanul) sau Hanukkah, să le ureze musulmanilor, mozaicilor sau budiștilor sărbători fericite atunci când este cazul, tot așa, nimeni nu ar trebui să fie ofensat de sărbătoarea creștină a Nașterii Domnului și nici de celelalte sărbători ale Creștinătății.
Credințele noastre sunt în sufletele noastre, dar au și forme de manifestare exterioară, extrem de importante. Câtă vreme aceste manifestări nu jignesc pe nimeni, ele se cuvin să fie binevenite pentru oricine. Iar sărbătorile creștine nu numai că nu sunt ofensatoare, dar vin cu generozitate, bucurie, dăruire, iubire și frăție universală.
Ne-am luptat o istorie întreagă să scăpăm de discriminare, de etichete rușinoase și nedemne, să avem libertatea conștiinței, a exprimării, a cuvântului, a presei și am avut impresia că, în mare măsură, am și reușit. Este, de aceea, dezamăgitor să vedem azi cum credințele noastre sunt dirijate pe căi nefirești în propria noastră casă. Sau să constatăm că, sub pretextul „corectitudinii politice” sau al „discriminării pozitive”, suntem chemați să-i favorizăm pe unii în detrimentul nostru.
Crăciunul nu jignește pe nimeni, indiferent de credința sau de necredința sa, marea sărbătoare aducând în casele oamenilor și în lumea întreagă bunătate, bucurie, daruri multe, îngăduință, iertare, iubire și, mai ales, încredere și
speranță.
Mi s-ar părea strigător la cer ca cineva sau ceva să le dicteze musulmanilor, mozaicilor sau altora cum să-și numească ceremoniile, sărbătorile ori personalitățile (figurile) religioase și aș fi între cei dintâi gata să protesteze
contra unor astfel de intenții sau măsuri. De aceea, mi se pare elementar să fie lăsat creștinismul în voia lui, cu toate rânduielile lui, cu sărbătorile lui, așa cum au fost ele botezate, cu mesajul său de pace și de demnitate.

Prof. Ioan – Aurel Pop, Presedintele Academiei Romane

Share on Facebook

Tweet

Follow us