Sub ocupația cea mai ticăloasă
Iată-ne din nou sub ocupaţie. Una mai perversă şi chiar mai ticăloasă
Toată perioada comunistă am sperat că America va veni aici şi ne va scăpa de jugul rusesc. Unul dintre bunici mi-a fost împuşcat după ce-a intrat în rezistenţă. Şi el, ca şi mine, îi aştepta pe „anglo-americani”. Era convins că vor veni şi ne vor scăpa de coşmarul rusesc. A murit, alături de tovarăşii săi, cu un zâmbet îngheţat şi cu credinţa c-a fost de partea bună a baricadei.
Mai târziu, am conştientizat că cei care ne-au eliberat de ruşi au fost ruşii, cu complicitatea securităţii trădătoare. De fapt nu ne-au eliberat de ruşi, ci de un dictator care îndrăznise să promoveze o politică ceva mai independentă faţă de farul de la răsărit. Şi farul s-a răzbunat omorându-l ca pe un câine.
Americanii au venit târziu, mult mai târziu decât ne-am fi dorit noi. Exuberanţa protecţiei oferite de „Stăpânul lumii” nu ne-a lăsat să vedem schimbările care se petreceau pe nesimţite şi iremediabil. Aroganţa conducătorilor vremelnici care tăiau şi spânzurau după bunul plac am pus-o pe seama balcanismului nostru.
Abuzurile făcute de instituţiile de forţă, la fel. Probabil e ceva în noi care nu ne lasă să revenim la normalitate, îmi spuneam.
Mult mai târziu, exasperant de târziu, perdelele de fum pe care le-aveam în cap mi-au dispărut definitiv. Modul imbecil prin care emisarii americani încălcau voinţa populară s-a dorit să pară în ochii publicului o eroare gravă, dată de informaţiile false care se transmiteau de-aici. Însă, n-a mai ţinut cu propaganda! Păi ce stăpân al lumii eşti tu dacă un neica nimeni de-aici te minte ziua-n amiaza mare că e noapte cu lună plină? Situaţia era prea flagrant mânjită pentru a fi credibilă.
Revăzând istoria relaţiilor noastre cu America am înţeles că ele au fost bazate strict pe interese: doar ale lor aici! Şi, de fiecare dată România, cu toate că s-a dovedit un aliat fidel, a fost trădată. Totuşi, de câtă ticăloşie să dai dovadă cedând un teritoriu fidel tocmai Rusiei bolşevice? Acea împărţire făcută pe-un şerveţel ne-a distrus nouă istoria timp de 45 de ani. Naivii din ţară puneau mâna pe armă fără să ştie că undeva, o linie pe un şerveţel îi condamnase deja la moarte. Iar linia era trasată de „aliatul” nostru, cel care le spunea ruşilor că România poate fi integrată fără probleme în marea „fraternitate” a Republicilor Sovietice Socialiste.
Pentru mine America nu mai există. Regret anii de naivitate, regret moartea bunicului. Desigur, el a pus mâna pe puşcă pentru a-şi apăra ţara. Dar oare a fost gestul lui justificat?
Ţara ar fi necesar să se poată apăra singură, să se ridice precum un organism unitar împotriva cotropitorului. Nu s-a petrecut aşa. Doar o minoritate a pus mâna pe arme. Cine a avut dreptate, e greu de spus. Nici chiar acum nu putem şti adevărul. Ruşii ne-ar fi putut şterge de pe faţa pământului cu binecuvântarea „aliatului” nostru. Cei care au acceptat ocupaţia nu cred că ar fi necesar să fie judecaţi. Au supravieţuit şi prin supravieţuirea lor au conservat cumva neamul ăsta al nostru.
Iată-ne din nou sub ocupaţie. Una mai perversă şi chiar mai ticăloasă decât cea rusească. După ce s-au îndestulat, ruşii ne-au lăsat în pace.
Lipitorile occidentale însă nu se vor sătura niciodată. Ne-au arătat-o cu vârf şi îndesat înainte de Război, dar amintirea ni s-a şters din memorie. Exact la fel, exact cu aceleaşi scheme prăfuite, România era exploatată. Exact ca şi acum, corupţia era în floare, iar marii corupţi erau protejaţi de braţul ticălos al stăpânirii. Exact ca şi acum albul era negru şi negrul era alb.
Odată intraţi în această schemă colonială suntem fără ieşire. Singura speranţă pe care-o putem avea este aceea că, asemeni URSS-ului, şi America şi putreda Europă se vor prăbuşi sub greutatea propriilor incompetenţe şi ticăloşii. URSS a fost un precedent care sper să fie urmat de ceilalţi mari granguri ai planetei. De ce sper asta? Pentru că numai într-o lume fără imperii la confluenţa cărora am nimerit mereu, numai într-o asemenea lume vom putea fi noi înşine şi ne vom putea vedea liniştiţi de ale noastre.
Autor: Dan Diaconu
