Folclorul cu majuscula (II)
– urmare din numarul trecut –
Grigore Lese vine din obarsii, cu care intretine o relatie privilegiata. In casa din Maramures, Tara Lapusului, poate chiar si la Bucuresti, unde preda studentilor sai lectii despre folclorul viu, trebuie ca are o aductiune speciala din izvoarele originare. Hidrotehnica profana infipta in ductul sacru ce strabate pe dedesubt glia stramosilor care l-au invatat sa cante, pana la spita dintai a pastorilor ce-si plimbau turmele pe plai. Jonctiune superioara, cimentata de smoala harului, in aval de horile melosului popular dintai si in amonte de tot ce intelege modernitatea ingusta prin folclor.
Pentru Lese, folclorul nu este ceea ce se vede la spectacolele impodobite de fireturi si gaitane scrobite ale patriei moderne. Autenticul vietuieste numai la sat, de unde nu vine niciodata sa urce pe scenele oficiale ale programelor artistice de parada, acompaniate de miros de mititei si zvon de voie buna. S-ar simti stingher si ar fi nespus de fals; montajele priceputilor intr-ale muzicii populare la vedere sunt haine prea prost croite pentru miezul viu al traditiei romanesti.
Judecand astfel, Lese nu inoveaza nimic. El spune mai departe intelepciunea simpla si eficace a bacilor si taranilor din vremurile aurorale ale oieritului si plugaritului pe aceste meleaguri. Definitia este laconica si frizeaza hilarul: folclorul se produce doar atunci cand iti vine, asa cum ii venea si ciobanului Horpin Gherasim, din Vadeni-Soroca, Basarabia, care spunea la 1939, cand avea 72 de ani: „Doina ciobanului nu o pot canta oricand, ci numai cand imi vine, si atunci o cant cu suflet, ca o dau lumii. E pomana mare s-o canti.”
Munca de harnic si inzestrat culegator de folclor pe care o face Lese colindand satele romanesti si dibuind vatra sacra a locului are ceva din discretia ciuturii insetate ce se scufunda in unda fantanii, fara sa-i tulbure oglinda. Profesorul si etnomuzicologul Lese are prea bine dimensiunea profanarii de a scoate astfel de rapsozi din granitele etosului satesc. Si-ar pierde autenticitatea, ar deveni rigizi si artificiali, ca un costum popular ce imbraca o anatomie citadina.
Lese inregistreaza in fiecare duminica pentru TVR Cultural emisiunea „La portile ceriului”, croita dupa sufletul lui rezonant cu fiinta autentica a satului. Acolo vin povestitori, horitori, ceterasi, dantausi, oameni senini si sfatosi, scoboratori directi din intelepciunea stramosilor. Pe ei, Lese ii surprinde la locurile de bastina, asteptand zile in sir sa le vina, fara sa incerce sa provoace nimic din ce-ar putea afla cu rabdare educata. Ei sunt spita muzicala a familiei semenilor lor dintr-un roman scris in zorii sciencefiction-ului american – Fahrenheit 459, care invatasera pe de rost tomuri intregi ale literaturii universale amenintate cu incendierea de catre un regim dement. Daca aceia erau oamenii-carti, taranii ce se perinda pe la portile ceriului deschise de Grigore Lese sunt oamenii-cantece. In corzile lor vocale, pornite manunchi din suflet, este inscrisa o zestre covarsitoare, pe care o plimba de colo-acolo, in ritmul turmelor sau al muncii campului. Pentru ca astfel de vistierii umblatoare sa poata transhuma in voie prin peisajul mioritic, Lese ii propunea chiar lui Patapievici ca statul sa instituie niste stipendii pentru ei. Doar ca sa existe, sa cante si sa spuna in voia lor, in tihna universului in care se misca zilnic, ceea ce le-a fost transmis ereditar.
Exemplara intalnirea dintre Lese si Patapievici in biroul somptuos ce face decorul emisiunii ultimului Si o inversiune subtila de titulaturi: Lese l-a condus pe Patapievici „La portile ceriului” mergand nu de-a dreptul ci piezis, cu faptura rasucita permanent „Inapoi la argument”. Cu fata la origini. Dinaintea amfitrionului pandit uneori de academism, pe masa de lemn nobil lacuit, dascalul menestrel a intins, in chip de argumente, un instrumentar delicat dar eficace. Tilinci, cavaluri, fluiere: cantecul insusi al lemnului. I-a cantat din ele, scotand cele mai neverosimile sunete, care puteau face coloana sonora a unor documentare in tari exotice. I-a vorbit indelung si fermecator despre horea maramuresana, adancata, inturnata, din grumaz sau cu noduri. I-a doinit, i-a horit si l-a dus de mana prin arhaicitatea sunetului si simturilor, pana acolo unde merg rapsozii cand horesc: „Si-atata m-oi duce-n noapte/Pana m-oi talni cu moarte/ Sa ma puie-n coparseu/La un loc cu Dumnezeu”.
Nu bag mana-n foc, dar mi s-a parut ca lui Patapievici i s-au inrouat ochii, miscat de proximitatea primordiilor, dar poate si muscat de regretul de a fi scris candva, patetic si sofisticat, ca satul si traditia sunt balastul ce ne vor impiedica sa intram in lumea civilizata. De-aici disperarea intrebarii pornite din solitudinea erudita a bibliotecii dar si leacul prompt al raspunsului venit direct din cartea vietii, editie non varietur:
– „Mai exista sat, Grigore Lese?”
– „Da’ cum nu?!”
Vifor Rotar
