PAȘTELE DE ODINIOARĂ

Dupa o lunga perioada de post, Pastele era asteptat ca o izbavire, ca o izbinda a luminii asupra intunericului, a binelui asupra raului, a primaverii asupra iernii. Pastele romanilor, ca si al altor popoare nu era doar o sarbatoare strict crestina, ci, tocmai pentru ca a fost plasat in perioada de trecere de la rece la cald, continea si o multime de practici, obiceiuri si credinte precrestine; amestecul acesta de precepte curat crestine cu cele vadit pagine au avut drept rezultat o sarbatoare unica in calendarul poporului, sarbatoare pe care vom urmari sa o prezentam concis in prezentul articol.

Ultima saptamina a postului mare, Saptamina Patimilor, sau Saptamina Mare, era inclusa, din punct de vedere bisericesc, in sarbatoarea Pastelui, desi in aceasta perioada postul continua chiar cu o mai mare intensitate.

Batrinii obisnuiau sa manince putin in seara Duminicii Floriilor, dupa care nu mai mincau pina in Joia Mare, cind, de regula, se impartaseau, postul negru fiind continuat apoi pina la Pasti.

Cei mai tineri mincau in aceasta saptamina doar paine si fructe uscate, si nu consumau decit apa de izvor. Bineinteles ca stramosii nostri nu-si inchipuiau problema postului rezolvata numai prin abtinerea de la mincare, ci aveau grija sa nu vorbeasca mult sau urat, sa nu se sfadeasca si sa nu (se) supere pe nimeni, sa nu aiba relatii sexuale.

Din Joia Mare barbatii se linisteau si ei pe linga case, straduindu-se sa termine curatenia prin ograzi si gradini; femeile pregateau de zor copturile rituale (cozonac si pasca mai ales), ouale rosii si incondeiate si friptura de miel. Indeobste, cozonacii erau lunguieti, amintind prin aceasta forma de sicriul in care a fost ingropat Domnul Iisus.

Pasca se facea numai din faina curata de griu ales, cernuta printr-o sita deasa; pasca pentru biserica avea in mijloc o cruce facuta tot din aluat, aceasta pasca numindu-se a Pastilor.

Pentru copii si saraci se pregateau asa numitele “pascute”. Aproape firesc, la revenirea de la biserica, primul aliment din care se gusta era pasca.

Cozonacul si pasca, piinea in general, erau considerate de oamenii de altadata alimente spirituale, daruri fara de pret ale cerului; prepararea piinii impunea anumite reguli, astfel nu puteau face piine femeile necurate si cele care omorisera vreodata broaste; cozonacul si pasca se faceau, de obicei, in Joia Mare sau in simbata Pastelui, punindu-se in cuptor in cea mai desavirsita liniste; se folosea mai ales mina dreapta, vizitele strainilor in acele momente fiind de rau augur; numarul tavilor trebuia sa fie cu sot, altfel, gospodinei ii putea muri barbatul! Tot femeile aveau grija ca noaptea Invierii sa-i prinda pe toti cei ai casei cu un rind de haine noi sau macar cu o camasa noua.

Sambata seara, cind prindea a se ingina ziua cu noaptea, cand toate pregatirile erau incheiate, oamenii incepeau o multime de datini si obiceiuri. Spre aducere aminte si neuitare de tot, vom readuce citeva in atentia dumneavoastra.

In unele locuri era obiceiul de a se face focuri mari in preajma bisericilor, motivatia fiind legata de credinta ca in aceasta noapte continua sa soseasca pe pamint sufletele mortilor; unii crestini spuneau ca aceste focuri pazesc Pastele, iar altii ca numai asa pot vedea comorile ingropate pe timpuri. Pentru ca multe dintre sufletele ce reveneau acum pe pamint erau rele, oamenii isi luau masuri de aparare. Intr-una din ele se lua toaca de la boserica de mai multi flacai si se ducea in cimitir, aici trebuind sa fie pazita de eventualii hoti; cei care veneau sa o fure erau ospatati, a doua zi, de catre pazitorii neosteniti.

Miezul noptii era marcat prin focuri de arma sau de sacalus, zgomotul acestora constituind semnalul la care satenii se trezeau din somn si se pregateau sa mearga la biserica.

Prima grija la ridicatul din pat era sa calce pe un asternut, caci altfel ii usturau talpile peste vara. Toti ai casei si, mai ales, fetele mari se spalau intr-un lighean cu apa proaspata, in care se puneau un ou rosu, unul sau mai multi banuti de argint si un fir de busuioc. Imbracati in cele mai noi si mai frumoase straie, porneau spre biserica satului, pascarita sau cosul cu pasca fiind dusa de capul familiei. Despre cei care, sanatosi fiind nu voiau sa mearga la biserica la slujba Invierii, se spunea ca se vor imbolnavi si vor fi in nevoi si neajunsuri pina la Pastele urmator.

Conform unei credinte larg raspindita in spatiul romanesc, in noaptea Invierii se deschide raiul si se inchide iadul, acestea raminind asa pina la Ispas sau la Rusalii; despre cei care mureau in aceasta perioada se credea ca mergeau direct in rai, chiar daca ar fi facut oricit de multe pacate, in vreme ce despre copiii nascuti acum si, mai ales despre cei nascuti in noaptea Invierii, se spunea ca vor fi norocosi toata viata.

Multe credinte erau legate de obiectele, alimentele si plantele duse la biserica spre sfintire, care, pastrate, erau bune in tot felul de situatii critice.

Astfel:

– nafura pusa in sarea vacilor ar fi determinat fatarea a mai multor vitici decit vitei;

– tamiia era buna de afumat prin casa la furtuni mari, si pe toti cei care se speriau prea usor;

– slanina, topita sau nu, era folosita la vindecarea multor boli ale vitelor

– sarea era pastrata mai ales pentru sfintirea fintinilor;

– usturoiul era indicat, evident, impotriva strigoilor si pentru cei bolnavi de vatamatura,

– cu busuioc se afumau oamenii cu dureri de git.

Satenii care din motive bine intemeiate nu mergeau la biserica puteau sa ia in loc de nafura, muguri de rachita, mar sau brad, copacii acestia fiind considerati sfinti mai ales in noaptea de Inviere.

Fetele batrine, in momentul in care preotul spunea pentru intiia oara “Hristos a inviat!”, ziceau repede “eu sa joc inainte”, sperind sa fie jucate la hore si sa se marite si ele odata.
Unele fete spalau in aceasta noapte limba clopotului cu apa neinceputa, crezind ca apa aceasta va face flacaii sa alerge la dinsele precum merg oamenii la Inviere.

Alte fete dornice de maritis isi puneau un ou rosu in sin cind mergeau la biserica, uneori lipind coji de ou pe la usile caselor ca sa vina petitorii mai degraba.

Intoarcerea acasa de la biserica se facea intotdeauna cu luminarile aprinse; aceste luminari se pastrau cu sfintenie, fiind bune la tot felul de cumpene mari, pentru alungarea duhurilor rele sau in descintecele de dragoste.
Inainte de a ajunge in casa, capul familiei facea o oprire in grajd, aici atingind capul vitelor cu pascarita in care se afla pasca sfintita.

In casa toata familia gusta din alimentele sfintite, in timpul mesei fiind interzisa bagarea miinii in solnita cu sare, altfel respectivului ii asudau miinile peste vara.
Oasele ramase de la miel erau ingropate linga un mar sau un par sanatos, in credinta ca toata familia va fi sanatoasa pina la Pastele urmator.

O regula stricta cerea ca, in prima zi de Pasti, ouale sa se ciocneasca numai “cap cu cap” in a doua zi, “cap cu dos”, iar in a treia zi “dos cu dos”.

Fetele si flacaii obisnuiau in dimineta primei zile de Pasti, inainte de rasaritul soarelui si fara a fi vazuti de nimeni sa se scalde intr-o apa curgatoare spre a fi “iuti, sprinteni, usori, sanatosi, harnici si iubiti”.

In Transilvania s-a practicat, tot in prima zi a Pastelui, Bricelatul, personajul central al obiceiului fiind flacaul care iesise primul la arat, acest flacau ii pedepsea pe toti cei care gresisera in vreun fel in postul care trecuse; pedeapsa consta intr-o bataie la talpi cu un bat numit vergel.
Obiceiul se termina cu o petrecere, repetata si in celelalte zile ale Pastelui.

A doua zi de Pasti incepeau vizitele intre rude si prieteni, tinerii obisnuind sa se ude intre ei. Uneori fetele erau bagate in apa cu tot cu haine, aceasta bucurindu-le deoarece un asemenea tratament le asigura un maritis rapid.

Petrecerile cu lautari incepeau de regula a doua zi, avind loc adesea in curtea bisericii, aici oamenii ciocnind oua rosii, batind toaca si dindu-se in scrinciob, toate in speranta ca inul si cinepa vor creste mari.

Acesta era pe scurt Pastele de altadata.
Simtita ca o sarbatoare a reinvierii naturii, dublata de Invierea Domnului Hristos, sarbatoarea Pastelui a fascinat si a adus bucurie si speranta mereu.

Iza M.