Munca ucide! Sunteti asigurati?
De trei zile incoace, lenesii si chiulangiii de pe tot cuprinsul Romaniei au un motiv in plus sa creada ca disperata lor cauza nu e cu totul pierduta. Dac-ar gasi o farama de energie sa se urneasca din case si sa puna la cale o strategie, ar putea demara o campanie gigantica, inspirata din inscriptiile morbide de avertizare de pe toate pachetele de tigari din lume. In locul textului transant despre nocivitatea fumatului, ar putea lansa pe piata vestimentara estivala un tricou impodobit cu un mesaj fara echivoc: „Munca ucide!”.
Chiar daca ar contrazice astfel intelepciunea populara seculara, care continua sa creada cu osbstinatie ca munca n-a omorat niciodata pe nimeni, au acum la indemana ultima exceptie tragica a acestei reguli foarte convenabile.
O tanara angajata a unei multinationale in care orice absolvent de la noi jinduieste sa-si bage intr-o zi cartea de munca a murit de extenuare. Diagnosticul nu este confirmat, deocamdata, de catre medicii institutiei, care refuza sa accepte ca cineva, mai ales un salariat al companiei lor, poata sa-si gaseasca sfarsitul in timp ce se achita de sarcinile de serviciu. Probabil ca, sub presiunea numelui societatii, pe foaia de constatare a decesului va aparea in final vreo mentiune seaca de genul „tanara ducea? o viata dezordonata si plina de excese”.
Se pare, insa, ca singurele excese pe care si le-a permis victima au fost orele prelungite peste program, incercand sa descalceasca itele incurcate ale activitatilor firmei. Ultimul mesaj expediat pe adresa de e-mail a unor prieteni vorbeste de la sine despre conditia de prizoniera a propriei munci pe care si-o asumase tanara manager. Si nu din proprie initiativa, judecand dupa tonul disperat al mesajului, prin care aproape isi implora amicii sa-i gaseasca ceva de lucru in alta parte si in orice alte conditii.
Iata ca, uneori, campul muncii in care toti aspira sa ajunga, pentru a putea contracta creditele care, singure, fac posibila viata visata, poate deveni maidanul macabru si fetid in care se ingroapa aspiratii, planuri si proiecte ale unui viitor mereu prea indepartat. Suntem dispusi sa plangem de mila alcoolicilor pentru neputinta de a se dezabara de viciul lor. Nu demult s-a infiintat la Brasov filiala unei asociatii menite sa-i sprijine pe cei ce vor sa evadeze din ghearele aceste patimi devastatoare. Workoholicii, in schimb, cei ce nu se pot abtine sa se chercheleasca cu doze mari de munca, tot mai des peste limita legala admisa, nu au gasit inca empatia necesara in randul populatiei. La cati indivizi cu adevarat dornici sa faca ceva bun, daca ar gasi mediul adecvat in care sa-si descare energia, colcaie in Romania, tipii care muncesc deja pe branci pe un post superbine platit n-au nici o sansa la compasiune. Nici macar atunci cand se prabusesc. „Lasa-i, frate, ca nu le mai ajunge!”, ar fi singura reactie a somerilor calificati, dar si ranjetul haitelor de pierde-vara care le-ar tine hangul, frecandu-si palmele c-au dreptate cand isi tot sfatuiesc semenii sa nu se omoare cu munca.
Munca omoara, deci, si nu e doar un slogan inventat de promotorii de publicitate. M-astept ca inmormantarea fetei sucombate sa fie boicotata de sindicatele oamenilor muncii de pe intreg cuprinsul tarii, care negociaza la sange fiecare minutel pe care il petrec la serviciu. Mai raman de perfectat mici detalii de care se vor ingriji cu minutie profesionala avocatii companiei multinationale. Cum este, de exemplu, pledoaria de a convinge un eventual anchetator al circumstantelor mortii ca tanara nu si-a dat duhul in timpul orelor de program. La urma urmelor, in timpul tau liber, poti sa faci ce vrei. Chiar si sa te prabusesti pe pardoseala apartamentului, sub un maldar de hartii pe care le-ai adus acasa de la serviciu, ca sa-ti predai la termen o analiza, un contract, un proiect. Eventual chiar viata.
Ce frumos suna sloganul asta cand era doar o metafora!
Vifor Rotar
