Cum sunt romanii?
Din cand in cand, televiziunile de la noi sunt muscate de ambitia vana de a raspunde la o intrebare a naibii de incuietoare. „Cum sunt romanii?”, vor sa stie la rastimpuri diversi realizatori si animatori, convinsi ca, la finele emisiunii, va rezulta o definitie limpede si convingatoare, iar toata lumea va pleca acasa fericita.
Aparent, o intrebare simpla. Ce naiba, suntem romani, daca noi nu ne cunoastem ca pe propriile buzunarelor, cine poate sa ne faca cel mai bine portretul?
Partea grea incepe din momentul in care primul dintre invitati deschide gura sa-si de-a cu parerea. Inmultite cu numarul de invitati, frazele pe care fiecare se simte dator si in cunostinta de cauza sa le debiteze complica teribil tabloul.
Chiar, asa, cum sunt romanii? E de-o mie de ori mai usor de vorbit despre nemti, despre britanici, despre italieni, chiar despre papuasi. Nemtii trec drept reci, insensibili, umflati de bere si de wursti. Englezoaicele sunt albe, grase si urate; dac-ar vrea totusi cineva sa le gaseasca o calitate, ar spune ca sunt pistruiate. Italienii sunt latini, exuberanti si, in ultima vreme, teribil de inselati in asteptarile lor de veri buni de ginta carora emigrantii romani au inceput sa le macelareasca semenii, chiar la ei acasa. Suntem experti cand vine vorba sa-i creionam pe ceilalti. Picam insa cu regularitate probele de schite pentru autoportret.
Ultima emisiune pe care am vazut-o pe tema asta a fost la fel ca precedentele, pornite in investigarea fiintei nationale. Un mediator bine intentionat, dar iresponsabil, invita un numar reprezentativ de cetateni, carora le adreseaza intrebarea fatala: „Cum sunt romanii?”. Dintr-o prejudecata mediatica, mediatorii sunt convinsi ca sansele de a afla raspunsul cresc cu numarul invitatilor. Desi practica dovedeste cu fiecare ocazie ca ceea ce creste este doar numarul decibelilor si adrenalina oaspetilor.
Romanii sunt harnici, sustine cineva. In sprijinul diagnosticului sau sta forfota zilnica a milioane de lucratori pe care comunistii ii inghesuiau proletar in sintagma „oameni ai muncii”. Ei sunt „Romania care se scoala devreme”, ca sa-l plagiem pe Nicholas Sarkozy, candidatul dreptei la alegerile prezidentiale din Franta si, probabil, la ora asta, presedintele deja ales de majoritatea electoratului galic.
Romanii sunt lenesi, sententiaza alti priceputi, fluturand statisticile AJOFM-urilor de pe tot cuprinsul tarii, care spun negru pe alb ca someri de tot plansul refuza constant joburile ce le sunt propuse de agentie, preferand mila statului. Alte practici longevive in campul muncii romanesc, cum ar fi chiulul discret sau soileala groasa, intaresc spusele lor. Cei care sunt logoditi cu munca si care s-ar putea simti ofensati de diagnosticul asta, nici macar nu trebuie sa sa oboseasca prea mult sa protesteze. Ii apara post-mortem Raluca Stroescu, tanara manager care a murit de epuizare in timp ce se achita de sarcinile de serviciu la compania multinationala la care lucra.
Problema cu definitiile astea ce se vor imbatabile si definitive e ca se surpa chiar in momentul in care sunt lansate. Romanii sunt fideli si oameni de cuvant, dar cine face imprudenta sa sustina asta trebuie sa combata 2000 de ani de tradari, de la daci incoace. Romanii sunt lasi, dar cum se explica aceeasi istorie de jertfe si morti eroice? Romanii sunt pasnici, dar am produs cea mai sangeroasa revolutie din Estul Europei, care si-a devorat martirii dupa ce dictatorul fugise si schimbul de stafeta s-ar fi putut face fara varsare de sange. Romanii sunt stupizi (cel putin in versiunea stupid people a lui Brucan), dar exista un premiu Nobel in medicina si mii de creiere pentru care Occidentul plateste bani grei. Romanii sunt ospitalieri si saritori, dar asta n-a ajutat-o cu nimic pe batranica ce si-a gasit sfarsitul pe trotuarul unui mare si civilizat oras, fara ca cineva sa faca ceva pentru ea.
Harnici, lenesi, lasi, eroi, credinciosi, agnostici, pasnici, violenti. Un hatis contradictoriu, prin care ambitioneaza sa-si taie drum intrebarea de o dezarmanta simplicitate: „Cum sunt romanii?”
