Conceptul desuveranizării
Noțiunea desuveranizării este antonimul celei de suveranitate a statului ilustrată și garantată de independența legii sale supreme denumită Constituție. Atunci când Constituția, legea supremă într-un stat, este afectată în favoarea exercițiului uneia dintre cele trei puteri ale statului ori a unei voințe suprastatale, se vorbește despre deficitul de suveranitate sau, de-a dreptul, despre desuveranizarea statului în raport cu imperativul autonomiei necondiționate a legii sale supreme, Constituția.
Trebuie precizat că fenomenul ca atare al desuveranizării îmbracă formă evenimențială și deopotrivă procesual-istorică. Desuveranizarea poate surveni în urma unui eveniment precum ar fi o cucerire urmată de un act de ocupație și deci de suprimare a atribuțiilor suverane ale statului, ori o lovitură de stat, ori o cedare neforțată a suveranității, precum spun specialiștii în drept că s-a întâmplat în cazul pe care îl discutăm.
Istoricește, identificăm perioade în care statele își pierd suveranitatea pentru a o redobândi în momente prielnice etc.
Fenomenul desuveranizării are, așadar, o desfășurare seculară, cu fluxuri și refluxuri, cu înaintări și întoarceri. Statele mici s-au confruntat cu acest fenomen în toate epocile, iar unele perioade au consemnat completa desuveranizare a statului, precum s-a întâmplat cu formațiunile statale voivodale odată cu intrarea în secolul fanariot. Vreme de peste 100 de ani, formula statelor voevodale a fost anihilată, acestea fiind înlocuite printr-un tip de statalitate fără suveranitate, cu conducători complet aserviți Porții Otomane, jocului de interese ale marilor imperii și venalității păturii superpuse fanariote.
Statul fără suveranitate este, deci, un stat aservit și „elita” care l-a acaparat, folosindu-se de pârghii de susținere externe, este obedientă, străină sau înstrăinată de poporul peste care superfetează sufocându-l și parazitându-l.
În regiune, statul ungar medieval a fost deposedat de suveranitate după Mohacs (1526) spre a-și redobândi autonomia după Pacea de la Karlowitz (1699). Vreme de aproape 200 de ani Ungaria n-a existat ca stat pe harta Europei, ceea ce, evident, n-a eclipsat prezența ungurilor ca popor în Europa Centrală ci doar a manifestării lor ca stat suveran.
Revenind la spațiul românesc al veacului maximei desuveranizări fanariote, vom sesiza că nici chiar pe durata acelui secol nefericit n-au lipsit reacțiile restauratoare, precum au fost cele ale lui Ioan Mavrocordat în Țara Românească și Grigore Ghica al III-lea în Moldova, ale mitropolitului Veniamin Costache, e adevărat, fără de nici un rezultat.
Cu o precizare esențială, protestul lor este o pagină din istoria demnității românești consemnată ca atare de istoriografie, încât reacțiile unor cercuri intelectuale și politice de la București împotriva pachetului legislativ, care, dacă va fi promulgat, va consacra formula desuveranizată a statului român, nu sunt lipsite de importanță. Ba dimpotrivă, asemenea reacții sunt expresia aceleiași pagini de atestare a demnității în fața tăvălugului unei istorii potrivnice. Dacă am admite că asemenea reacții sunt lipsite de importanță ar trebui să conchidem că nici martirii n-ar fi trebuit să reacționeze în fața apostaziei pentru că reacțiile lor n-au putut și n-ar fi putut răsturna ordinea lumească.
Riposta martirilor are însă sens și valoare întru atestarea ordinii cerești și deci a șansei de păstrare în inima omenirii a marelui dar dumnezeiesc al Întrupării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. La o scară mai coborâtă, demnitatea reacției în fața absurdului istoric al desuveranizării statelor are același înțeles ca orice atitudine de apărare a rânduielilor așezate de Dumnezeu dat fiind că Dumnezeu a creat persoanele și neamurile să fie libere, neatârnate. Riposta împotriva fenomenului desuveranizării are deci, implicit, un sens duhovnicesc, altfel pagina de istorie include în cartea popoarelor dovada consimțirii la planul diabolic al renunțării la libertate.
Într-un plan mai înalt trebuie să observăm că asemenea reacții binecuvântate sunt expresia de sus a celuilalt sens al demnității și libertății colective, cel al suveranității popoarelor, pe care se reazemă statele suverane. Aceasta îmbracă forme distincte, în frunte cu suveranitatea raportării la Dumnezeu. De la nașterea sa ca popor creștin, poporul român nu și-a cedat suveranitatea credinței ortodoxe, ci a apărat-o cu prețul miilor de martiri, a milioanelor de eroi și sfinți necunoscuți.
Încercările istorice au fost multiple și sfinții Ardealului, ca să luăm exemplul cel mai relevant, sunt dovada înaltei semnificații a acestei riposte care a păstrat ființa neamului românesc și ortodoxia acestuia într-o provincie supusă unui îndelung proces de suprimare a ființei sale etno-politice. „Multe au fost nelegiuirile puterii imperiale de la Viena asupra Bisericii ardelene și inclusiv a slujitorilor și credincioșilor ei, dar și mulți au fost vajnicii luptători pentru apărarea credinței ortodoxe împotriva silniciilor stăpânilor Ardealului din veacul al XVIII-lea, pe numele lor [din Sinaxar]: Oprea Miclăuș, țăran din Săliște-Sibiu, care a îndurat moarte pentru dreapta credință, ieromonahii Visarion din Sarai și Sofronie de la Cioara, de lângă Orăștie, preoții Moise Măcinic din Sibiel și Ioan din Galeș, prăznuiți în fiecare an, chiar azi, la 21 octombrie, ierarhii Ilie Iorest și Sava Brancovici, prăznuiți la 24 aprilie, și mulți, mulți alți bărbați, femei și copii”[1].
Să nu uităm că deși majoritari, „românii ortodocși de aici nu aveau nici un drept sau privilegiu, iar credința ortodoxă nu era receptă”[2]. Mișcarea călugărului Visarion a fost pentru românii din Banat și Transilvania expresia aceleiași reacții în care citim forța suveranității popoarelor și, precum spune istoricul Ioan Lupaș, aceste reacții au consemnat „biruința satului asupra împăratului” [3].
De trei decenii consemnăm, în feluritele ei înfățișări, reacția împotriva noului ciclu istoric al desuveranizării progresive a României. Cea mai completă formă a acestei reacții este aceea a păstorilor Bisericii ortodoxe, în frunte cu ÎPS Teodosie și cu minunata reacție a Patriarhului României, adresându-se românilor ortodocși în Catedrala patriarhală, gest suprem care a pus stavilă primejdioasei ascensiuni a duhului urâciunii și al trufiei puterii din lume care îndrăznea, în nebunia ei, să ceară îngenunchierea Bisericii lui Hristos, ca atunci în pustia Carantaniei, când același duh i-a cerut lui Iisus Domnul să i se supună lui.
La ceasul anume fixat prin taina cea de sus, la pelerinajul ostracizat, de Sf. Dimitrie Basarabov, în 2020, Patriarhul a preschimbat vocea Bisericii lui Iisus în tunet de mare avertisment spre oamenii stârniți de duhul potrivniciei apostatice spunând: „Dumnezeu nu se lasă batjocorit!”.
Reacția arhipăstorului Dobrogei de Sf. Apostol Andrei, permanentizată pe toată durata cumplitei răscoliri a duhului marii apostazii, este un fenomen unic la scara întregii geografii creștine europene.
Nicăieri, nici în Grecia, nici în Rusia Ortodoxă nu găsim așa ceva. Cu ocazia pelerinajului interzis de guvern la Biserica din Peșterea Sf Apostol Andrei vocea sa a tunat:
„Ce veți face?
Ne veți bate, ne veți amenda, aresta și executa pe toți cei care vom merge să ne rugăm la Mănăstirea Peștera Sfântului Andrei, în ziua prăznuirii sale?!?
Veți asmuți justiția și forțele de ordine împotriva propriilor frați și surori pentru a vă atinge scopurile fixate?
Nu subestimați dorința oamenilor de a striga din nou la Constanța și în alte părți ale țării «Cu noi este Dumnezeu», pentru a se putea ruga și trăi liber, fără o nouă dictatură”[4].
Suveranitatea credinței a fost apărată în formulă unică și suprem biruitoare în România statului acomodat cu ideea desuveranizării sale. Iar poporul român și-a arătat suveranitatea și anul acesta, la pelerinajul de Sfânta Parascheva organizat ireproșabil de IPS Teofan al Moldovei și Bucovinei, unde au participat peste un sfert de milion de români, ca reacție pașnică, tăcută, fermă și de credință la opreliștile covidiste din anii precedenți.
Există și alte exprimări istorice ale exercițiului suveranității (neatârnării) popoarelor în fața opresorilor. Reacția suveranistă a popoarelor a îmbrăcat și forma unei doctrine mai puternică decât toată puterea corporațiilor mondiale, „doctrina suveranității alimentare”. Aceasta a devenit fundația unei organizații mondiale a țărănimii planetare, Via Campesina (Calea Țărănească), care numără 80.000.000 de membri, la care au aderat circa 124 de state.
Este riposta gospodăriei țărănești și expresia puterii sale de a străpunge înfricoșătoarea organizație corporatistă mondială și de a riposta față de viclenia doctrinei opuse, aceea a securității alimentare, folosită de marile corporații agrare pentru a-și justifica expansionarismul distructiv planetar.
Reacția elitei intelectuale de la București împotriva pachetului legislativ în chestiunea justiției și a constituționalității statului român este importantă în cel puțin trei sensuri:
a) este un atestat al demnității;
b) este un exercițiu de luciditate, de apărare a aparatului gândirii spre triumful îndreptătoarei cunoașteri;
c) este adeverirea că pustiul nu poate îneca vocea care strigă în pustiu, astfel că cele două – stihia pustiirii și vocea rațiunii – se înfruntă azi, mâine și cât va dura trecerea prin pustiu, adică tot veacul.
Autor: Prof. univ. dr. Ilie Bădescu, Membru corespondent al Academiei Române
Sursa. art-emis.ro
[1] https://basilica.ro/21-octombrie-2001-a-fost-intronizat-inaltpreasfintitului-mitropolit-iosif-ca-mitropolit-al-europei-occidentale-si-meridionale-2/21-octombrie-2001-a-fost-1/ – 21 octombrie 2022.
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] https://www.activenews.ro/stiri/Scrisoare-dura-a-Inaltului-Teodosie-catre-Ludovic-Orban-Ce-veti-face-Ne-veti-bate-amenda-aresta-si-executa-pe-toti-cei-care-vom-merge-sa-ne-rugam-la-Manastirea-Pestera-Sf.-Apostol-Andrei-in-ziua-praznuirii-sale-163816 – 25 noiembrie 2020.
[5] sursa – cu acordul autorului – https://www.activenews.ro/opinii/Despre-DESUVERANIZARE-cu-profesorul-Ilie-Badescu-176871 – 21 octombrie 2022.
