Controverse istorice: CATI SECUI SI CATI ROMANI? (II)

Un toponim dacic extreme de interesant este cel de Bodogaia – localitate în judeţul Harghita, unde fenomenul de maghiarizare forţată a populaţiei româneşti a fost atât de amplă şi brutală încât a dus la formarea unui atributiv pentru a-l defini – „bodogăire”. Arătăm aici că Bodogaia, mai précis Bodh–Gaya are o semnificaţie religioasă mistică, desemnând locul unde se produce revelaţia unui mare sfânt. Bodogaia din Harghita are ca echivalent celebrul loc de pelerinaj Bodhi – Gaya din India unde se consideră că Buddha a atins iluminarea sau, cu alte cuvinte a devenit un Trezit. Nu este singurul element de factură buddhistă în civilizaţia dacică, mai sunt destule pentru a forma noi ipoteze de lucru cu privire la interferenţele spirituale între moşismul getic reprezentat prin Zalmoxis şi buddhismul indian reprezentat pri Buddha. – Daia – „Satul Moştenitorilor” (scrt.dăya = moştenire, parte). Probabil că există o legătură cu propietăţile celor care au înfiinţat satul şi ideia de moştenire. – Zălan – „Străpungerea” sau „Lăncierii” (scrt.zal/ sal = străpungere, lance. Conform şi cu numele propriu Zalya / Salya, adică cel cu lancea din Mahabharata (8).  

În 1900, în gazeta maghiară „Szilagysag”, nr. 15, dr. Petho Sandor, cercetând originea numelui Zalău, ajunge la concluzia că este dacic, dar pe altă cale (zilaj-brâu, prin analogie cu Zilaj –un munte în Muntenegru) care rămâne ca o variantă de lucru. Întrucât Zalăul constituie spaţiul de trecere dinspre Europa de vest către inima Transilvaniei, ideia de „străpungere” ni se pare mai adecvată. Sanskritul „zal” mai înseamnă şi vârf ascuţit, vărf de săgeată sau lance, ceea ce străpunge.Valea Zălanului poate că este chiar o „străpungere” în geografia locală. În Valea Zălanului, cândva cu populaţie majoritar românească, prinţul Charles al M.Britanii a renovat o autentică gospodărie dacică, transformând-o în reşedinţă regească de vacanţă. Alte exemple: – Aita – „Cei liberi” ( scrt. „ayata” = de necontrolat, fără constrângere ) – Jigodin – „Cei păcătoşi” (scrt. „jaghanya”= om al clasei de jos; de la această formă s-a ajuns la atributivul de azi, „jigodie” – om fără valoare ) Dintre hidronime , râul Olt care brăzdează judeţele Harghita şi Covasna, este râul sacru al dacilor, cu o amplă încărcătură religioasă. El se explică prin latinul „alte” cu înţelesul de „sus” (9), întrucât precum în mitologia hindusă Gangele curge din cer, tot astfel în mitologia traco-geto-dacică, Oltul este un râu ceresc, prin urmare vine de „Sus” şi prin urmare primeşte atributivul de „Alt”.

Altiţa – ornamentul din „partea de sus” a mânecilor unei ii, demonstrează acelaşi mod e formarea hidronimului dacic sacru Olt. Nu am enumerat toponimele cert româneşti precum Vlahiţa, Căpâlniţa, Racu, Plăieşii, Corbu, Crişeni, Călugăreni, Porumbeni, care sunt cu sutele şi care nu mai necesită nici o explicaţie în plus. Mai mult, în privinţa toponimelor minore desemnând văi, mici pâraie, dealuri, cosişe, păduri, ele sunt într-o mare proporţie româneşti. Este un adevăr ştiinţific demonstrat că dacii au rămas în Transilvania şi după retragerea romană şi au supravieţuit , în ciuda atâtor valuri de migratori care au trecut pe aici – vizigoţii, gepizii, slavii, maghiarii, cumanii, pecenegii, tătarii şi mulţi alţii.  

În sec. XII, zona interioară a Carpaţilor de curbură a fost colonizată cu secui, o populaţie despre a cărei origine au existat mai multe dispute. În decursul timpului secuii au fost consideraţi pe rand: maghiari, sciţi, huni, avari, bulgari de pe Volga, onoguri, kavari sau din kabardino- balkari din Caucaz.

Ceea ce ne interesează pe noi este faptul că la sosirea lor în curbura interioară a Carpaţilor au găsit aici o populaţie românească sedentară, urmaşii dacilor numiţi de cronicarii maghiari, vlahi. Nu o spunem noi ci Simon Kezai, autorul unei cronici maghiare dedicate regelui Ladislav al III-lea (1272-1290): „Sacuii sunt resturile hunilor. Aflând despre reîntoarcerea ungurilor în Panonia, ei le-au ieşit înainte la hotarele Galiţiei şi dimpreună cu dânşii au cucerit Panonia, din care au şi căpătat o parte, nu însă pe şes, ci la munte învecinaţi şi amestecaţi cu vlahii, de unde se vede că au şi adoptat literele vlahice”.

Din cronica lui Kezai rezultă cel puţin două lucuri:

 

B.P.Haşdeu care a scris pe această temă studiul intitulat „Alfabetul dacic al lui Dekeneu” arată că acesta a fost o scriere runică şi că literele dacice au putut să supravieţuiască cu atâta puritate la români şi apoi la secui întrucât se scria foarte puţin iar caracterele trebuiau încrestate. Astăzi secuii se mândresc cu scrierea runică secuiască, dar uită să menţioneze că le-au luat de la vlahi, adică de la daci.

Ne-ar lua prea mult să dezvoltăm subiectul runelor dacice transmise secuilor, de aceea facem trimitere la scrierile lui B.P.Haşdeu, V. Pârvan şi altor istorici precum în zilele noastre la istoricul dr. Ioan Lăcătuşu, care vede aici o continuare peste milenii a scrisului de la Tărtăria. Dar oare numai scrisul l-au împrumutat secuii de la daci ?

Un studiu de Ioana Cristache-Panait, intitulat „Alte mărturii ale originii entice româneşti a aşezărilor din Sud-Estul Transilvaniei” subliniază nenumărate elemente etnografice româneşti în unele sate secuieşti: casele cu târnaţ şi stâlpi sculptaţi, porţile mari din lemn cu decoraţiuni florale şi geometrice, morile, obiectele de uz casnic şi de mobilier. În spatele acestei realităţi se află fenomenul de maghiarizare care durează de 800 de ani şi care şi-a pus amprenta asupra configuraţiei etnice a populaţiei în defavoarea românilor.

Hunfavy Pal (1810-1891) un istoriograf maghiar recunoaşte acest adevăr: „În general considerăm neîndoielnic faptul că între secuii de astăzi o parte este de obârşie românească”. Maghiarizaţi românii din judeţele Harghita şi Covasna şi-au pierdut credinţa, portul obiceiurile şi ceea ce este mai grav limba strămoşească şi conştiinţa etnică. În studiul intitulat „Antroponime româneşti în limba secuilor şi maghiarilor”, savantul român I. I. Russu sunt extrem de multe exemple de antroponime aşa-zis secuieşti dar care de fapt sunt româneşti maghiarizate. Fenomenul înstrăinării românilor de neamul lor s-a produs de-a lungul secolelor de dominaţie maghiară, fie prin acordarea de titluri nobiliare fie prin privilegii ori posturi în administraţie dar mai ales prin discriminare care obliga populaţia autohtonă să accepte maghiarizarea prin modificare numelui şi schimbarea confesiunii religioase : Raduly – Radu, Ficsor – Fecior, Boyer – Boier, Borbat – Bărbat, Draculja – Drăculea, Bottyan – Botian, Opra – Oprea, Bogacs – Bogaciu, Bokor – Bucur, Petrasko – Petraşcu, Falka –Falcă, Muzka –Muscă, Chortan –Ciortan, Dragiczy – Drăghci, Myrcze – Mircea, Kolczar – Colcer, Bosarad – Basarab, Korbuly – Corbul, Sorbany – Şerban, Nyaguly – Neagul, Maga – Moga, Plotzkar – Ploscarul, Szelecsanu – Sălăjanu, Barna – Bârnă,Tsokan – Ciocan, Cretzuli – Creţu, Kapata – Capotă, Kiritza – Chiriţă, Oltyan – Oltean, Boile –Boilă, Sztankuj – Stăncui, Vojkully –Voicilă, Muntyan – Muntean, Manya – Manea, Albo – Albu, Algya – Aldea, Vajna – Voinea, Csabany – Ciobanu, Endre – Indrea, Frenco – Frâncu, Ganya – Ganea, Grancsa – Grancea, Kalborân – Calboreanu, Kelemen – Căliman, Kornya – Cornea, Kozocsa – Cojocea, Kurka –Curcă, Krizsan – Crişan, Kozan – Cazan, Mocok – Moţoc, Kurtyan – Curtean, Matya – Matei, Mokany – Mocanu, Nyika – Noica, Nyagrus –Negruş, Parkalab – Pârcălabu, Pasko –Pascu, Tomucza – Tomuţă, Sztupar – Stuparu, Szarak – Săracu, Olah – Valah, Vakar – Văcaru ( 13).

Cităm din comentariul facut de I. I. Russu: „Atare „mutaţie antroponimică”este alt factor important care a făcut ca în ansamblu să apară între secui atât de „puţini”românii,care dispăreau aproape total după ce nu se mai declarau români şi nu mai purtau antroponime de acest tip, nici confesiunea românească nu o mai cunoşteau- acoperiţi de trei „etichete”: limba maghiară, numele personale ungureşti şi religia (romano – catolică, calvină – reformată, unitariană). Cu atare stigmate profunde, mai greu ar fi putut (după 2-3 generaţii sau veacuri) foştii români să-şi cunoască şi recunoască adevărata lor obârşie”.

Începând cu sec. XIX-lea acţiunea de înlocuire a numelor gentilicii s-a făcut sistematic, operându-se în registrele religioase ori civile, în cancelarii, unde operau funcţionari lipsiţi de scrupule şi care prin ajustări ori falsuri , slujeau pe o scară largă ideii politice de „naţiune unitară” în cadrul monarhiei austro-ungare. Cercetările istorice şi filologice demonstrează o deznaţionalizare masivă a românilor în secuime iar acest aspect este confirmat şi de cercetările făcute de dr. P. Râmneţeanu, asupra originii etnice a populaţiei din sud-estul Transilvaniei pe baza compoziţiei serologie a sângelui. Dr. P. Râmneţeanu în baza a mii de analize de sânge a stabilit că media indicelui biologic al secuilor este mai apropiat de indicele românesc, decât cel unguresc. În baza acestor date furnizate de ştiinţă speciliştii din perioada interbelică, au ajuns la concluzia că „majoritatea populaţiei din Secuime este de origine etnică românească (adică dacică –n.n.) indiferent dacă mai vorbeşte sau nu limba română, dacă mai aparţine sau nu credinţei noastre, dacă a mai păstrat sau nu amintirea legăturii fireşti cu neamul românesc”. Nu doar românii ci şi secuii au suferit procesul de deznaţionalizare prin maghiarizare. La ultimul recensământ, cel din 2002 s-au declarat secui doar 476 persoane. De la începuturile lor secuii, aşa cum scrie cronica lui S. Kezai, secuii au fost în Panonia, dintr-un alt aluat decât cel al ungurilor. Apoi prin aşezarea lor în partea interioară a curburii Carpaţilor, din sec. XIII şi până astăzi în neamul lor s-a topit trei sferturi din populaţia dacică din zonă. Aşa se explică loialitatea secuilor faţă de Mihai Viteazu şi Ştefan Cel Mare. Secuii nu sunt maghiari dar ei şi-au pierdut conştiinţa etnică, declarându-se maghiari, pentru că li s-a inoculat această ideie falsă timp de secole. Aceleaşi metode care s-au aplicat în cazul maghiarizării românilor, au funcţionat şi în ceea ce priveşte maghiarizarea secuilor: acordarea de privilegii, funcţii în administraţie, titluri nobiliare, apartanenţa la o naţionalitate decidentă în imperiul austro-ungar. Scriem aceste rânduri pentru a înţelege faptele trecutului, fără părtinire ci doar de pe poziţii strict ştiinţifice cu scopul că, înţelegând istoria ţinutului de la curbura interioară a Carpaţilor, putem înţelege mai bine ceea ce se întâmplă în prezent. După cum arăta Nicolae Iorga,” cu maghiarii am avut şi avem o vecinătate, cu secuii o conveţuire. Într-o viitoare Dacie renăscută, secuii pot şi trebuie să conveţuiască în bună pace şi armonie cu populaţia autohtonă.”

Un Studiu de Gheorghe Şeitan