Drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei (1)

Tema este una vastă. Esența ei se găsește în adâncurile veacurilor. Abordarea ei nu îl aduce pe cercetător doar pe tărâmul istoriei, ci și pe cel al relațiilor internaționale, al diplomației, al dreptului internațional, al istoriei militare, al demografiei, al unor strategii ale politicilor interne ale României și Rusiei. Adevărurile adânci ale acestei teme au fost mereu politizate și prezentate în diverse feluri, diferit de la o tabără la alta, de la un regim politic la altul, în funcție de interese care nu aveau în atenție adevărul istoric.
După realizarea Marii Uniri, în bucuria generală care a cuprins clasa politică și opinia publică românească, nu s-a realizat necesitatea istorică a unor eforturi majore însoțite de sacrificii pentru recunoașterea actelor Unirii, cu deosebire a recunoașterii unirii Basarabiei cu România, desprinderea Basarabiei făcându-se din componența unui stat care fusese aliatul învingătorilor.
România traversa un moment istoric când inamicul ei principal din primul război mondial, Germania și inamicul apărut în mod neașteptat, pe cât de brusc, pe atât de periculos, în Răsărit, Rusia Sovietică judeo-bolșevică, erau state grav rănite, sângerau puternic și nu puteau, pentru moment, să acționeze împotriva României.
După Al Doilea Război Mondial, în perioada regimului ocupației militare sovietice a României, s-a promovat teza, falsă din punct de vedere istoric, a drepturilor „legitime” ale Uniunii Sovietice asupra Basarabiei, provincia „eliberată”de Armata Roșie de sub „ocupația ilegitimă a României” interbelice și de sub „exploatarea burghezo-moșierească” românească.
În perioada regimului naționalist socialist de sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu, în ciuda promovării unei politici de independență națională și a faptului că acesta a pus pe agenda discuțiilor cu liderii de la Kremlin problema ilegitimității Tratatului Molotov-Ribbentrop, implicit problema drepturilor românești asupra părții răsăritene a Moldovei, din rațiuni politice și diplomatice, nu s-au răspândit la nivel de masă drepturile istorice ale românilor asupra părții răsăritene a Moldovei. Demersurile conducerii politice a României, așa cum parțial vom arăta, s-au făcut doar la nivel înalt, fără să fie cunoscute decât în mică măsură de societatea românească.
Jumătatea de est a Moldovei a fost incorect numită Basarabia, prin acordarea nejustificată a numelui părții de sud a spațiului geografic dintre vărsarea Prutului, Dunăre și Nistru, întregului spațiu geografic dintre cele trei cursuri de apă menționate. Abia în ultimii ani ai regimului socialist de stat din România, unii istorici, care beneficiau de susținerea conducerii politice a țării, au conferențiat și au publicat studii și articole privitoare la drepturile românești asupra Basarabiei. Mă refer în special la istoricii Ștefan Pascu (academician), Mircea Mușat, Ion Ardeleanu și la grupul de istorici din jurul generalului Ilie Ceaușescu, grup din care făcea parte și viitorul academician Florin Constantiniu[1].
Drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei pot fi abordate în moduri diferite și din unghiuri diferite. O analiză cât mai argumentată și mai completă a temei, necesită abordarea tuturor punctelor de vedere, inclusiv a celor care, aparent, ar dezavantaja argumentele românești, în fața celor rusești. În fața acestei teme, cercetătorul este pus în situația de a nu putea, de fiecare dată, să evite polemica istorică, cea pe care noi, cercetătorii, de regulă nu o recomandăm.
În acest moment istoric deosebit, la împlinirea și aniversarea a 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari, Ferdinand I și Maria de România, considerăm că nu este lipsit de importanță să facem o rememorare a unor momente foarte importante din istoria Basarabiei, cu riscul unor repetiții ale unor evenimente cunoscute de istorici și de cei care s-au aplecat asupra subiectului. Facem acest lucru cu atât mai mult cu cât în România de astăzi disciplina Istorie se studiază foarte puțin în școală și aceasta în cadrul unor programe școlare care ocolesc esențialul problemelor istorice ale României profunde. În vâltoarea frământărilor pentru implementarea forțată a globalizării, spre care este împinsă România de noii ei stăpâni externi euro-atlantici, patriotismul a devenit un simțământ considerat desuet, iar interesul unei părți a opiniei publice față de problematica ființei naționale a țării a scăzut. Acesta este un motiv în plus pentru a face prezentele rememorări.

Argumentele teritoriale/statale
În general, argumentul forte pe care l-a folosit diplomația rusă/sovietică pentru a argumenta raptul de la 1812 a fost ideea că în acel moment istoric România nu exista încă în forma ei unificată și independentă, Principatul Moldovei fiind parte componentă a Imperiului Otoman.
Dar, analiza statutului acestui teritoriu românesc, locuit la acea dată de o majoritate zdrobitoare românească, trebuie să pornească de cu câteva sute de ani mai în urmă, din perioada din jurul anului 1400 și următorii, când Principatul Moldovei era un stat feudal cristalizat, mărginit la nord și la est de Nistru, la sud de Marea Neagră și cursul Dunării până la Galați, iar la vest de Munții Carpați. În acel timp, Rusia încă nu exista, exista doar Principatul Moscovei, în jurul orașului cu acest nume. Principatul Moldovei a intrat sub suzeranitate turcească în anul 1513, plătind tribut anual în schimbul căruia Imperiul otoman se angaja să îl ajute în războaie și să nu se amestece în treburile interne ale principatului. Moldova și-a păstrat suveranitatea, nu a fost parte a Imperiului Otoman.
Deci, Moldova era vasală, dar nu-și pierduse suveranitatea, iar Turcia nu putea înstrăina un teritoriu care nu-i aparținea, ci pe care, în schimbul unui tribut, era obligată să-l ocrotească. Această realitate a fost recunoscută de Turcia și consemnată în cadrul Păcii de la Carlowitz (ianuarie 1699), când turcii au argumentat această situație în fața delegației polono-lituaniene, invocând capitulațiile încheiate între Turcia și Moldova, în diverse epoci, începând din secolul al XVI-lea.
Karl Marx a susținut și el justețea argumentelor românești în fața anexării ilegale a Basarabiei de către Rusia. El susține că: „Turcia nu putea ceda ce nu-i aparținea, pentru că Poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra țărilor române. Poarta însăși recunoscuse acest lucru, când la Carlovitz, presată de poloni să le cedeze Moldo-Valachia, ea a răspuns că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulațiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate”[2].
Termenul de „capitulație” nu are nici o legătură cu sensul de „capitulare” și nu exprimă în nici un fel capitularea Țărilor Române în fața Imperiului Otoman. Din contră, prin semnarea de capitulații cu Țările Române, Imperiul Otoman le recunoștea ca și entități statale cu drepturi și anumite obligații, mai ales în ceea ce privește orientarea politică externă, care trebuia să fie aliniată celei a Imperiului Otoman și obligația de a nu acționa în nici un fel împotriva Porții.
Capitulațiile, chiar dacă nu s-au păstrat până astăzi în forma lor originală, sunt documente fundamentale relative la suveranitatea Țărilor Române în Evul Mediu. Unul din primii istorici care au sesizat importanța capitulațiilor pentru lupta națională a poporului român a fost Nicolae Bălcescu[3]. Acesta este și cel care a reprodus și comentat două dintre capitulații, cea semnată de Mircea cel Bătrân în 1393 la Nicopole și cea semnată de Vlad Țepeș la Adrianopol în 1460, în lucrarea Drepturile românilor către Înalta Poartă, apărută în 1848[4].
Este evident că tocmai din această cauză, puterile înconjurătoare care au stăpânit provinciile locuite de români nu au avut de-a lungul secolelor interesul să evidențieze conținutul capitulațiilor, să le recunoască existența și au avut numeroase ocazii să intre în posesia documentelor originale și să le facă dispărute. Capitalele provinciilor românești au fost de multe ori ocupate de diverși cotropitori și toți au avut curiozitatea să răscolească prin toate sertarele țării. Apoi, tezaurul arhivistic al statului român, care cuprindea înțelegerile de stat ale românilor, depus în Rusia în decembrie 1916 și iunie 1917, nu a avut un inventar complet pentru ca cercetătorii să fie siguri că printre importantele documente românești de la Moscova nu se află și capitulații. Or, Rusia țaristă și sovietică este principala țară care le-a contestat conținutul, întrucât întreaga lor „argumentație” a dreptului de a deține partea răsăriteană a Moldovei s-a bazat pe o presupusă afirmată lipsă a suveranității de stat a Moldovei la 1812.
Cu toate acestea, trebuie să menționăm că aceste capitulații sunt destul de controversate. Ele nu s-au păstrat în forma lor originală pentru a putea fi documentate și folosite ca argumente de necontestat. Lipsa originalelor a determinat pe ruși și apoi pe sovietici să le conteste conținutul, cu scopul de a susține dreptul Turciei de a ceda Basarabia la 1812. Chiar și unii reputați cercetători români le contestă parțial sau total[5].

În ciuda acestor păreri ale unor istorici, Turcia nu a contestat niciodată capitulațiile și nu le-a respins ca argument de drept internațional. Doar în anul 1856, în cadrul Păcii de la Paris, care a pus capăt Războiului din Crimeea, când delegația franceză a făcut referiri concrete privitoare la conținutul capitulațiilor, delegatul Turciei a făcut mențiunea că Turcia nu deține originalele acestor documente, fără să le conteste nici existența, nici conținutul. Cu toate acestea, în anul 1858, când s-a încheiat un nou Tratat de la Paris privitor la Principatele Române, în Articolul 2 s-a consemnat: „În virtutea capitulațiilor date de sultanii Baiazid I, Mahomed al II-lea, Selim I și Soliman al II-lea, care confirmă autonomia lor (a Principatelor Române n.a.), reglementând raporturile lor cu Sublima Poartă și pe care mai multe hatișerifuri, în special cel din 1834, le-au consacrat; conform, de asemenea, articolelor 22, 23 din Tratatul încheiat la Paris la 30 martie 1956, Principatele vor continua să se bucure, sub garanția colectivă a puterilor contractante, de privilegiile și imunitățile pe care le au”[6]. Tratatul a fost semnat de reprezentanții tuturor celor șapte mari puteri europene, inclusiv de Mehmed Fuad, delegatul Turciei la congresul de pace.
Conținutul capitulațiilor a fost prezentat în cadrul congresului de către reprezentantul Franței, care a dat citire documentului intitulat Privilegiuiri și imunități ale Principatelor Române, conținutul capitulațiilor fiind completat cu propunerile diplomației franceze de unire a Munteniei cu Moldova[7].
Capitulațiile au fost traduse în limba franceză de Abdolonyme Ubicini (care semna cu inițialele M.A. alături de nume, n.a.) și publicate la Paris în anul 1858[8].
În perioada 1492-1582, deci în 90 de ani, Rusia a purtat 40 de războaie de cucerire, majoritatea cu Polonia și cu Lituania și și-a întins stăpânirile. În proximitatea Principatului Moldovei, Rusia a ajuns doar în anul 1792, când, obținând victorii împotriva Imperiului Otoman, în războiul ruso-turc din anii 1789-1992, prin Pacea de la Iași (1792), Rusia a ocupat de la Imperiul Otoman nordul Mării Negre, până la cursul fluviului Nistru, ajungând astfel în vecinătatea directă a Principatului Moldovei.
În anul 1812, actul cedării ilegale a Basarabiei către Rusia s-a produs într-un moment în care Turcia nu știa încă nimic despre vulnerabilitatea Rusiei aflată în pragul atacului militar al Franței napoleoniene care avea s-o zguduie din temelii. Lipsa acestei informații de importanță istorică s-a datorat trădării dragomanului Dumitrache Moruzi, care a ascuns informația pe care trebuia să o transmită sultanului, dragoman care a fost ulterior executat de turci pentru trădare în folosul Rusiei[9].
În aceste condiții, după victorii ale armatei ruse comandate de generalul Kutuzov, în anul 1812, după încheierea păcii cu Sublima Poartă, Rusia, încălcând dreptul internațional, și-a însușit teritoriul dintre Prut și Nistru, iar Sublima Poartă, încălcând și ea dreptul internațional, a acceptat anexarea de către Rusia a Basarabiei. Basarabia a fost răpită Moldovei prin forța celui mai puternic față de cel mai slab.

Argumente demografice
La 1812, când Rusia țaristă a ocupat partea estică a Moldovei, 90% din populația Basarabiei era compusă din români. Raptul neașteptat al provinciei a declanșat, pentru un scurt moment, un exod al românilor la vest de Prut. Acest exod a fost de foarte scurtă durată din următoarele motive. Autoritățile rusești au întărit mult paza pe Prut și au oprit trecerea frontierei în Moldova de către românii fugari. Imediat, intuind pericolul depopulării teritoriilor ocupate, autoritățile țariste au luat și alte măsuri. S-a acordat o scutire totală de impozite pentru populație, pe timp de trei ani de zile, care a fost deosebit de atractivă, în condițiile în care domnitorii fanarioți din Moldova aplicaseră anterior anului 1812 o fiscalitate severă, pusă în practică prin mijloace de o mare brutalitate. De asemenea, populația Basarabiei a fost scutită de serviciul militar, care era obligatoriu în restul Rusiei. Serviciul militar se întindea pe o lungă perioadă de timp.
Cele mai importante măsuri au fost cele prin care s-a acordat autonomie locală Basarabiei, ca și dreptul de a folosi limba română în administrație și în justiție. Aceste măsuri au stopat plecarea românilor, astfel că la recensământul efectuat de autoritățile rusești în anul 1817, în ciuda faptului că au fost aduși în Basarabia un număr de cetățeni de alte etnii, românii au reprezentat 86% din totalul populației. Ne-am referit în primul rând la coloniștii germani aduși de țarul Alexandru I în sudul Basarabiei, începând cu anul 1812 și la coloniștii veniți în Basarabia din Marele Ducat al Varșoviei, în perioada anilor 1814-1817.
Măsurile luate de regimul țarist au urmărit ca autoritățile de ocupație să câștige timp, să pună pază pe toată frontiera și să creeze mijloacele de stăpânire a românilor. În anul 1828, după ce autoritățile țariste s-au înstăpânit temeinic în Basarabia, autonomia provinciei a fost anulată. Iată ce scria în anul 1938 preotul Vasile Țepordei, mărturisitor al Bisericii Ortodoxe din Basarabia, fost deținut în gulagul judeo-bolșevic, în lagărul Vorcuta, de dincolo de Cercul Polar: „Rușii ne lăsau în pace atâta timp cât poporul nostru era în întuneric. Cât timp poporul nu cerea școli, nu cerea drepturi naționale, nu cerea respect față de neamul din care făcea parte, nu se amesteca în întunericul nostru. Și întunericul era mare. Doar la Unire aveam peste 80 la sută de analfabeți”[10].
Recensământul din anul 1817, făcut de ruși, nu a atestat existența vreunei populații turcești, ceea ce este un argument demografic care dovedește faptul că Turcia nu avea nici un drept asupra acestei provincii, de natură să-i permită să cedeze acest teritoriu străin de ea unui alt stat.
În ciuda unei intense politici de colonizare a Basarabiei cu ruși și cu locuitori de alte etnii, aduse de pe cuprinsul Imperiului țarist, în ciuda numărului foarte mare de evrei care s-au așezat în provincie, populația românească/moldovenească a rămas totdeauna majoritară.
În anul 1922, după 110 ani de la acapararea Basarabiei de către Rusia, autoritățile române au efectuat un recensământ al populației Basarabiei, în urma căruia au fost atestați 1.683.000 de români, reprezentând 64% din populație[11]. Argumentele demografice ale apartenenței Basarabiei la România trebuie să includă și numărul uriaș de români (raportat la dimensiunea provinciei) care au murit sau dispărut din Basarabia după 1940, prin război, deportări, schingiuiri, condamnări politice. Cifra acestora se ridică la 3 milioane și jumătate de oameni[12].

Argumente politice
În raporturile dintre România Populară/Socialistă și URSS, privitoare la problema apartenenței Basarabiei la una din cele două țări și la drepturile asupra tezaurului României depozitat la Moscova, argumentele sovietice, invocate în perioada lui Lenin și Stalin, nu au mai avut substanță după implementarea regimului sovietic/socialist/naționalist-socialist în România. Sovieticii invocau faptul că ar fi eliberat Basarabia de sub exploatarea burghezo-moșierească românească, iar despre tezaur, Lenin a spus (formulând și un act normativ în acest sens) că tezaurul va fi înapoiat României în momentul în care poporul român va fi condus de un regim al muncitorilor și țăranilor. În același timp, Karl Marx și Friedrich Engels au susținut că Basarabia este românească și a fost răpită de Rusia țaristă. De asemenea, în 1965, conducerea Chinei comuniste a afirmat răspicat că Basarabia este românească. În această lumină, România „democrat-populară” avea argumente solide să revendice drepturile ei istorice asupra Basarabiei și tezaurului.
Acest argument de natură politică a fost elocvent reliefat, în 1966, de patriotul basarabean Pantelimon Halippa care declara: „Momentul este foarte potrivit și chiar sunt surprins de ce conducerea de stat nu adoptă o atitudine oficială în această chestiune. Chinezii au dreptate când spun că Rusia țaristă a furat teritorii asupra cărora nu aveau nici un drept. Marx afirmă și dânsul că Basarabia este românească. Înainte de 1944 Moscova putea invoca pretextul că a eliberat pe basarabeni de sub exploatarea burghezo-moșierească. Însă astăzi regimul nostru este comunist, ca și cel din Rusia și conducătorii din Kremlin ar fi absolut firesc să dea înapoi ce au furat țării în 1812 și apoi în 1877. Doar suntem cu toții în același mare lagăr socialist sau comunist, cum vrem să-l numim. Ce s-ar întâmpla dacă guvernul român ar cere oficial retrocedarea teritoriilor luate în 1940 de ruși? Ar retrage ei ambasada de la noi? Nici vorbă de așa ceva”.
În noiembrie 1966, Pantelimon Halippa a elaborat un memoriu pentru Nicolae Ceaușescu în care a relatat discuțiile sale cu Lenin, în calitatea sa de fost deputat al sovietului din Basarabia, referitoare la românismul Basarabiei și a menționat acordul lui Lenin ca Basarabia să se unească cu România, cu condiția ca Sfatul Popular al Basarabiei să aprobe acest act. El l-a sfătuit pe Nicolae Ceaușescu să aleagă un moment potrivit și să formuleze o cerere de revendicare a drepturilor românești. În acest sens, Pantelimon Halippa, care fusese angajat ca cercetător asociat al Institutului de Studii Istorice de pe lângă C.C. al P.C.R., pentru informații și documentări privitoare la Basarabia, a cerut și o audiență la Nicolae Ceaușescu[13].  
Discuțiile lui Pantelimon Halippa cu Lenin au fost purtate în luna mai 1917. El a relatat aceste discuții purtate cu Lenin și în cadrul unor scrisori adresate mareșalului Klement Voroșilov, președinte al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS și, de asemenea, Procurorului General al Armatei Sovietice, în timpul cât s-a aflat în detenție în URSS. În situația dramatică în care se găsea în gulagul bolșevic, este greu de prevăzut ca Pantelimon Halippa să-și fi permis să nu scrie adevărul. El a relatat că la un congres al deputaților țărani din întreaga Rusie, împreună cu alți delegați din Basarabia, care încă erau în viață, la acea dată și puteau confirma, Vladimir Ilici Lenin i-a sfătuit pe basarabeni să se întoarcă în patria lor, să ia puterea și să militeze pentru autodeterminare, până la separarea de Rusia[14].
În acest fel, Pantelimon Halippa a dovedit că Lenin, conducătorul bolșevicilor de pretutindeni, a fost un catalizator al unirii Basarabiei cu România, încurajându-i pe patrioții români din Basarabia să lupte pentru drepturile lor. Rezulta cu claritate că urmașii/discipolii lui Lenin ar fi trebuit să respecte această poziție politică și istorică. Ulterior, sovieticii au înfierat această luptă pentru drepturile românilor asupra Basarabiei ca fiind „banditească”, iar unirea Basarabiei cu România ca fiind un „rapt” românesc. Pantelimon Halippa a deținut și o scrisoare originală de la Lenin, pe care a reușit să o păstreze în ciuda arestărilor și perchezițiilor la care a fost supus în România și în URSS, prin care Lenin recunoștea drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei[15].

– Va urma

Autor: Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Sursa: art-emis.ro

[1] În acest sens vezi lucrările Mircea Mușat, Ion  Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, Partea I-a.1918-1933, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986 și Ștefan Pascu (coordonator principal), Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, București, 1988.
[2] Karl Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), publicate de acad. Andrei Oțetea și S. Schwann, Editura Academiei, București, 1964, p. 106.
[3] Andrei Oțetea, Gheorghe Zane, Introducere la lucrarea: Karl Marx, Însemnări despre români, Editura Academiei R.P. România, București, 1964, p. 19.
[4] Nicolae Copoiu, „Capitulațiile”- tratate fundamentale privind istoria suveranității de stat a țărilor române, în „Magazin istoric”, Anul IX, Nr. 3 (96), martie 1975, p. 34.
[5] Vezi Constantin Giurescu, Capitulațiile Moldovei cu Poarta otomană. Studiu istoric, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, București, 1908 și Anton Caragea, Epoca renașterii naționale (1750-1878), Universitatea din București, 2003. Anton Caragea îl citează pe Nicolae Iorga care susține că aceste reconstituiri de capitulații ar fi de fapt niște „falsuri patriotice”. Este greu de explicat cum de Nicolae Iorga a făcut această afirmație (într-un context pe care nu îl cunoaștem), când tratatele de la Paris (1856) au clarificat existența capitulațiilor și prevederile lor.
[6]Relațiile internaționale ale României în documente (1868-1900), Editura Politică, București, 1971, p. 334.
[7] Nicolae Copoiu, op. cit., p. 33.
[8] M.A. Ubicini, La question des Principautésdevantl’Europe, Paris, 1958, apud Nicolae Copoiu, op. cit., p. 35.
[9] Paul Gore, Plebiscitul în Basarabia, Tipografia Ciurcu&Comp., Brașov 1919, în Mihai Tașcă (editor și redactor științific), Basarabia-pământ românesc. Antologie, vol. II, Editura Serebia, Chișinău, 2018, p. 378.
[10] Vasile Țepordei, în „Raza”, anul VIII, nr. 482, 3 aprilie 1938, p. 1. Procentul de 80% analfabeți existenți în Basarabia după Marea Unire este confirmat și de studiul mai sus citat al lui Paul Gore. Procentul mare de analfabeți se datora faptului că guvernul țarist rus nu permitea studiul limbii române în școli, nici măcar ca instrument/mijloc de învățare a limbii ruse de către români. Vezi Mihai Tașcă (editor și redactor științific), op. cit., pp. 382 și 387. Este citată lucrarea Statisticile oficiale rusești din Dicționarul Enciclopedic Brockhaus și Effron, vol. 14, p. 714.
[11] Ibidem, p. 702.
[12] Iulian Chifu, Rusificare sub falduri sovietice, în „Dosarele istoriei”, An IV, nr. 11 (39), 1999, p. 33. [13] Vadim Guzun (editor), Pantelimon Halippa și problema Basarabiei în dosarele Securității (1965-1979), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2018, pp. 85-86. Pan Halippa a fost ales deputat în Sfatul Țării și vicepreședinte al acestui organism. A susținut unirea Basarabiei cu România.
În cadrul Sfatului Țării s-a pronunțat pentru cererea de ajutor militar român, pentru a contracara intențiile Ucrainei de anexare a Basarabiei. Ulterior, în calitate de președinte al Sfatului Țării, a eliminat orice fel de condiționări față de unirea Basarabiei cu România, condiționări pe care le solicitaseră unii deputați. Principalele două condiții puse inițial pentru unirea Basarabiei cu România au fost efectuarea reformei agrare și autonomia Basarabiei în cadrul Regatului României. În 27 noiembrie 1918, Sfatul Țării a votat Legea reformei agrare și renunțarea la toate celelalte condiții. În 28 iunie 1940, la cedarea Basarabiei, Pantelimon Halippa s-a stabilit în București. În 1950 a fost arestat și după doi ani de detenție a fost predat Uniunii Sovietice unde a fost condamnat la 25 de ani de închisoare. După peste trei ani de gulag, a fost expulzat în România.
După amnistia generală din 1964 și venirea lui Nicolae Ceaușescu la conducerea României, a primit o pensie bună și a fost angajat la Institutul de Studii Istorice de le lângă CC al PCR, cu atribuții de documentare și cercetare a problematicii Basarabiei. În această calitate, a strâns o mulțime de documente privitoare la drepturile românilor asupra Basarabiei, inclusiv documente recuperate de la unii cetățeni basarabeni cu care se afla în contact. De asemenea, Pantelimon Halippa a predat un document despre drepturile românilor asupra Basarabiei pe care l-a obținut de la Lenin, în perioada în care Pantelimon Halippa a fost ales deputat în Sovietul Basarabiei, pe care l-a părăsit în noiembrie 1917, când a luat ființă Sfatul Țării. Pantelimon Halippa a fost deportat în perioada țaristă în Siberia împreună cu Lenin. În deportare, Halippa i-a spus lui Lenin că a fost deportat pentru că el militează pentru unirea Basarabiei cu România, iar Lenin i-a spus cu optimism că va veni vremea ca popoarele din Rusia să se elibereze și să obțină dreptul la autodeterminare. În acest sens, vezi pp. 135-136 și 147 din lucrarea citată în prezenta notă.
[14] Mihai Tașcă, Pan Halippa: cronica unei condamnări, în Vadim Guzun (editor), op. cit., p. 24.
[15] Vadim Guzun (editor), op. cit., p. 239. Această scrisoare a fost văzută și de istoricul Ștefan Meteș, membru corespondent al Academiei Române, fapt semnalat de un raport al Securității din Cluj.

Share on Facebook

Tweet

Follow us