Un coșmar care nu se mai termină – Golfhannis!
Aleșii noștri și poporul Iliescu a reușit să-i enerveze pe români, căci a confiscat, alături de un grup de securiști, „revoluția” și a girat, prin pasivitate, dezvoltarea unei oligarhii mioritice scăpată de sub orice control.
Dacă Ceaușescu a întinat, în ultimii săi ani, idealurile socialismului, Iliescu a făcut praf idealurile democrației occidentale.
Constantinescu nici nu va fi amintit în istorie, oricum nici acum nu-și mai amintește aproape nimeni de el. A fost președintele care a îngropat industria, după ce ăia de dinainte au imolat-o, nu înainte de a se înfrupta din ea. Tot el a semnat și infamul Tratat de la Neptun, prin care România a renunțat definitiv la Bucovina de Nord, Basarabia și Insula Șerpilor. Nici prea cinstit, dar nici brigand, nici deștept, nici cretin, nici nobil, nici vulgar, nici matur, nici infatuat, Emil Constantinescu a fost pus de sistem și a fost învins de el însuși.
În 1996, România era într-o situație critică: Erau necesare disponibilizări masive, devenise obligatorie închiderea unor fabrici. Liderii de stânga erau conștienți că nu pot să facă așa ceva, nu poți să fii de stânga în timp ce prăbușești industria și duci șomajul pe culmile neputinței.
De asta a fost Constantinescu președinte. L-au lăsat să deconteze măsurile pe care niciun partid de stânga nu le-ar fi asumat, căci, dacă le-ar fi luat, ar fi fost distrus de mânia proletară. Emil a crezut că l-a învins Sistemul. Nu a înțeles niciodată că (și) el a fost sistemul.
Băsescu a fost alt soi. Un animal politic pursânge. N-a fost și nu a pretins că ar fi vreun intelectual, dar a știut toată viața să fie un golănaș simpatic. Cu o inteligență nativă uluitoare, un spirit actoricesc natural, o brumă de talent oratoric și mult simț al umorului (care te salvează din multe situații delicate), a știut când și ce să vorbească, cum să tacă teatral, să se victimizeze, să plângă la comandă, să bată cu pumnul în masă, dar mai ales cum să-i bage pe alții sub masă.
A dezbinat România și românii cum n-a mai făcut-o vreun altul în istorie.
Sub mandatul său, țara a fost polarizată – băsiști și anti-băsiști.
Mandatul său a însemnat distrugerea capitalului românesc și predarea la cheie a serviciilor către americani. Atunci, oficial, România a devenit colonie a SUA.
Cât despre Klaun?
Aici lucrurile sunt simple. Într-o monarhie, Klaun ar fi întotdeauna Împăratul (cu majusculă). Nu există personaj mai ignobil decât el, mai hrăpăreț și mai parvenit, însă impotența sa cognitivă și arghirofilia sunt întrecute doar de o nemărginită aroganță, de infatuare, autosuficiență și misecuvinism.
Dacă România nu-l avea pe Klaun, trebuia să-l inventeze.
De ce?
Fiindcă un popor are conducătorii pe care îi merită. Cea mai bună caracterizare, în accepțiunea mea, i-a făcut-o Crin Antonescu: Johannis gândește chiar mai puțin decât vorbește.
Sigur că majoritatea oamenilor inteligenți au văzut că „împăratul e gol”, nu doar în alegerile din 2014 și 2019, ci încă din 2009, când Klaun era „premierul lui Geoană-PSD”. Posibil agent al BND, catapultat de americani, cu sprijinul SRI, în fruntea țării ca să nu iasă Ponta (Ponta deranja fiindcă, deși e diplomat, nu stătea prosternat în fața Ambasadei SUA, ba mai negocia și contracte cu chinezii), Klaun a avut un singur scop, un unic țel ca președinte: Să profite la maxim de beneficiile funcției. Atât.
Un organism saprofit care s-a hrănit, vreme de 10 ani, din cadavrul României. Iliescu și Constantinescu au fost intelectuali și patrioți (da, în felul lor), iar Băsescu, deși corupt, insidios, rapace și cinic, s-a zbătut să intre în istorie și a fost permanent cel mai jucător dintre jucătorii de pe teren, câtă vreme a fost în politică, chiar dacă i-a trădat tocmai pe aceia care au jucat în echipa sa. Dar Klaun? Golfhannis? Klaun e Klaun. Klaun va rămâne în istoria României, da.
Va rămâne cum rămâne semnul inestetic al unui furuncul, urma mușcăturii de căpușă sau arsura fierului de că(l)cat. Ăsta e blestemul acestei țări bogate în resurse, cu un uriaș potențial energetic, industrial, economic, turistic și comercial.
Precum un copil de bani gata care, lipsit de educație, respect și competențe, face praf averea părinților, liderii României s-au dovedit prea săraci pentru un stat atât de bogat.
Așa că, nefiind capabili să se ridice la demnitatea și prestanța ce incumbă funcției, au adus țara la nivelul lor…mic, insuflând micimea lor, bicisnicia lor…țării.
Iată radiografia caustică, dar realistă, a ultimilor 34 de ani și a celor 4 președinți pe care i-a avut România în acest timp.
Autor: Dinu Popescu
Sursa: facebook.com
