Să nu uităm, trăim în Țara lui „arată că lucrezi!”

O parte dintre noi, cei care acum 34 de ani aveau mai mult de 5 ani la momentul respectiv, își mai amintesc de celebra replică a lui Caramitru de pe vremea când el și Dinescu, dar și alții, jucau rolul revoluționarului preocupat de soarta nației. În paranteză fie spus, ambii erau preocupați de propria soartă și s-au infiltrat, insinuat, introdus, înfipt în „noul centru de putere” și manipulare al țării, televiziunea română, alături de alți „oameni de bine” precum Iliescu, Roman, Voican, Bîrlădeanu, și alți „comuniști cu față umană” pentru a transmite live și a conduce „revoluția în direct”.
Ce au reușit să facă ambii pentru „țară”, s-a văzut.
Unul a ajuns ministru, celalalt membru în C.N.S.A.S., adică acces la dosarele viitorilor politicieni, parlamentari, miniştri, care aveau nevoie de avizul „înălbitor” al C.N.S.A.S. pentru a accede în funcții de conducere.
Profitabilă slujbuliță pentru un poet obișnuit să prizeze, adică să instaleze prize. De acolo s-a format moșia de la Cetate și poziția de „amfitrion” al artelor culinare și lăutărești a maestrului Dinescu.
În fine, cert este că atunci s-a consacrat celebra replica-îndemn pentru Mircea, replica „cosmetizată” de Vadim în „Mircea, fă-te că lucrezi” care chiar dacă are o altă nuanță, este aceeași culoare a gardului vopsit pe dinafară. În definitiv totul a fost o piesă de teatru jucată de cei care mimau disperarea, vitejia, indignarea, pericolul, bucuria, tristețea, preocuparea, patriotismul, revolta, uimirea, în fața telespectatorilor, folosindu-se de știri false, gulgute, invenții, mime, pentru a transmite telespectatorilor ceea ce se voia ca ei să înțeleagă și un mod de acțiune dezlânat și dirijat spre o harababură națională.
Toți au făcut jocul lui Iliescu pentru că au fost parte, au știut sau au simțit că el este organizatorul și viitorul conducător, așa că au intrat în joc.
Arată / fă-te / prefă-te că lucrezi / faci ceva / gândești / ești folositor au devenit regula de aur, sportul național al tuturor celor care au vrut și au reușit să se pună în fruntea a ceva, un grup / partid / sindicat / minister / ONG / asociație / structură publică guvernamentală sau privată și treaba a mers și merge în continuare așa.

Vreți exemple? Cu ce să începem?
Parlamentul.
Ce a făcut parlamentul în cei 34 de ani de existență?
Ce au făcut parlamentarii?
Au votat o Constituție care este călcată în picioare de cei care au votat-o și mai ales cei care era necesar să o apere. Apoi au votat legi care încalcă Constituția ca și când nu ar ști ce votează sau ar vota cu ochii închiși.
Adevărul este că la cât se doarme în Parlament, chiar se votează cu ochii închiși de către cei care vin deja epuizați la „muncă”, epuizați de secretarele și consilierele siliconate.
Unii se mai și laudă cu „munca lor” și se consideră semizei, declarând că nimeni nu se poate compara cu ei, „aleșii” neamului care duc soarta țării pe umerii loc, precum Atlas ținea Pământul în lumea antică.
Ce au reușit însă în 34 de ani de activitate membrii Parlamentului?
O debandadă legislativă, legi care se bat cap în cap, legi cu dedicație, legi contrazise de alte legi, ordonanțe nejustificate și anticonstituționale, învrăjbirea categoriilor sociale, batjocorirea cetățeanului, taxe, impozite și obligații pentru cetățenii de rând dar venituri, averi, și privilegii fără limită pentru „aleși”.

Guvernul.
Ce a făcut de 34 de ani?
A arătat prin sutele de „ședințe de govern” că lucrează. Dar ceea ce arată înregistrările ședințelor de guvern este exact ceea ce spunea Caramitru să facă Dinescu, adică „arată” că lucrează.
După filmare, când se trece la adevărata ședință, totul e o bătaie de joc.
Proiectele și documentele care intră în „dezbatere” sunt doar trecute în revistă și de multe ori fie nu sunt cunoscute decât de cei care le inițiază, fie se modifică după ce au fost discutate.
Se mai petrece și ca unele… documente să intre ca informare și apoi să se anunțe că au fost aprobate ca hotărâri de guvern sau O.U.G.
Totul e o improvizație, o cacealma, o făcătură unde lipsa de profesionalism, amatorismul, miserupismul, sunt regula de bază.
Guvernul României a fost, este și probabil va rămâne o platformă de lansare sau de aterizare pentru oportuniști, marionete și incapabili care se fac că guvernează.
Ce au reușit până în prezent?
Să vândă tot ce era de vândut, să amaneteze tot ce era de amanetat, să distrugă tot ce se putea distruge, să îndatoreze statul, țara, până la limita dacă nu peste limita de solvabilitate.
Singura preocupare reală este să își asigure, prin împrumuturi externe și „programe” înrobitoare, salariile și șpăgile. Atât!

Președinția
Despre președinte ce să mai spun?
E singurul care nu mimează, el chiar se plimbă, se dă cu schiurile, joacă golf, nu se ascunde, nu se face că e interesat de viitorul României, el este cu adevărat și nu ascunde asta, scârbit de tot ce înseamnă România, români și românism.

Instituții
Despre celelalte elemente statale, educație, armată, justiție, servicii secrete, sănătate ce mai e de spus?
Sunt cotropite, ocupate, cucerite, conduse, manipulate, distruse de neamurile celor de mai sus, adică politicieni. Bineînțeles, neamurile proaste.
Ce au reușit să facă toate în cei 34 de ani?
Să facă din România o colonie / gubernie / district / land / provincie / sector / secție / departament / club al fraților mai mari externi.

Serviciul „Român” de Informații nu mai este român de zeci de ani, SIE nu este Serviciul de Informații Externe ci serviciul extern de informaţii sau serviciu de informații extern, care nu mai are rolul de a culege, ci de a oferi informații extern, nu externe.

Independența justiției nu se mai reflectă în/prin independența judecătorilor față de politic, ci prin independența financiară a judecătorilor față de orice lege care le-ar afecta veniturile. În rest, sunt total dependenți de șpăgile celor cu dosare grele, pe care le țin ascunse prin sertare și fișete până intervine prescripția.

Armata României (ce a mai rămas din cea de până în 1990 – n.r.) este și ea „independentă”. Nu mai depinde de industria proprie de apărare, nici de tehnica proprie de luptă, nici chiar de propria forță umană.
Armata României este un curcubeu multicolor în care intră cine vrea să rămâne cât vrea, cu ce vrea, pe cheltuiala românilor, e adevărat, că altfel nu ar intra nimeni.
În curând, la cererea Ucrainei, cerere la care a achiesat deja Estonia, prin vocea ministrului său de Externe, România va contribui la cacealmaua din Ucraina cu 1% din PIB. Deși a pierdut startul la anunțarea măsurii, sunt sigur că România va recâștiga teren, trecând prima la punerea în practică a pretențiilor bîstroienilor.
Pe de altă parte, Armata română, chiar dacă ar vrea, nu se mai poate face că apără granițele țării, în primul rând pentru că granițele aproape că nu mai există, mai ales partea de Est, pe acolo este zonă liberă de tranzit, acolo este graniță dirijată de Ucraina, intră și iese ce vor ucrainenii.
Armata României nu mai are nici cu cine, nici cu ce și nici de ce să se facă că apără ceva.
Ce să mai apere?
Statul nu mai există, a spus-o Iohannis, noțiunea de stat a eșuat în România. Granițele nu mai există, suveranitatea a fost cedată, teritoriul este ocupat de alte armate, resursele nu mai aparțin românilor, le exploatează alții, legile ni le impune UE, ba mai mult, Guvernul mai cere și încălcarea Constituției, acolo unde Constituția nu îi permite, practic se autodizolvă, politica ne este stabilită la Washington, despre ce rol al armatei române mai putem vorbi, ce să mai apere?

Media se face că își îndeplinește rolul de „câine de pază al democrației”, de fapt a devenit vuvuzeaua clasei politice, dar și instrumentul de îndobitocire și manipulare a maselor, o unealtă parșivă și perversă care se face că e liberă, deși știe că e dependentă de banii celor care o dețin. Presa a slujit de la apariția ei până în prezent interese, nu principii, nici adevărul, poate adevăruri.

În aceste condiții, când totul este o mare prefăcătorie, de ce ar face societatea notă discordantă? Până și societatea românească, românii de rând, „arată”, se fac că trăiesc.
Ceea ce se petrece cu românii, căci îmi este greu să spun că trăiesc românii, poate mai corect ar fi să spun ceea ce suportă românii zilelor noastre este tot o mimă, ne facem că trăim.
De fapt supraviețuim, mulți se fac că nu văd, aplică politica struțului, închid ochii, își astupă urechile, ochii și gura și se fac că trăiesc. Viața lor nu depinde de ei, de deciziile lor, de posibilitățile lor, ci de ceea ce decid alții, de cât de lung, cât de gros și cât de greu e lanțul.
Dar toți mimează mulțumirea, le e „rușine” să recunoască că duc o viață de mizerie, că se chinuie să supraviețuiască, că nu mai cred în nimeni și nimic, nu mai au zile libere, nu mai au liniște, nu mai au satisfacții, nu mai au părinți, unii nici copii, nu mai au idealuri, nu mai au nici vise.
Doar se fac că au.
Suntem țara lui „Fă-te că faci”.

Autor: Col. (r) Marin Neacșu

Share on Facebook

Tweet

Follow us