O oronică anonimă a mișcărilor naționaliste din România (1922-1944) datată 15 octombrie 1948, București
Premisele mișcărilor naționaliste în România – Situația evreilor în România până în anul 1918
Înaintea primului război mondial, în România, care cuprindea doar Moldova și Valahia, deși nu nu exista decât puțină populație străină, o mișcare naționalistă prinsese deja rădăcini.
Această mișcare era specific antisemită și a apărut în Moldova, unde, de mai mult timp, elementul etnic evreiesc începuse a avea o pondere mai semnificativă, dar mai cu seamă reprezenta forța.economică.și financiară predominantă.
Din Galiția și Ucraina, unde se formaseră comunități și așezări numeroase, evreii nu au avut o alternativă mai bună decât să aflueze spre Moldova.
Împărțirea Poloniei, adoptarea în Principatele dunărene a libertăților comerciale impuse prin Tratatul de la Adrianopole din 1829, precum și pogromurile din Rusia au determinat succesiv migrări masive ale evreilor, mai cu seamă în Moldova.
Inițial, în Principate și apoi în România, evreii au fost considerați străini. Li se acordau drepturi civile și profesionale, dar, sub nicio formă, nu puteau fi lucrători agricoli (deține proprietăți funciare). Drepturile politice li se acordau numai în urma unui vot parlamentar omologat prin decret regal, iar această procedură avea să fie un joc politic pentru fiecare caz în parte.
După primul război mondial, prin tratatele din 1919, evreilor li se vor da aceleași drepturi ca tuturor cetățenilor români.
Dintru-început, evreii în România – dar mai ales în Moldova – au pătruns în viața economică, ocupând poziții care stârneau neliniști.
O bună parte din comerț și activitățile bancare erau deținute de evrei, care se dovedeau a poseda un spirit întreprinzător aparte. La sate au dezvoltat o rețea de cârciumi și băcănii, dar și un sistem de creditare.
Fiindu-le recunoscute abilitățile ca oameni de afaceri, evreii au devenit un „factotum”, de care românii doreau să beneficieze, astfel că fiecare familie bogată avea evreul său.
Cum boierii ajunseseră să posede mii de hectare de pământ și nu mai puteau administra direct aceste proprietăți, le-au acordat evreilor titluri de administratori, unora de fermieri. Printre consecințele acestei situații, au apărut nemulțumiri și proteste ale țăranilor la adresa evreilor, care au precedat răscoala din 1907.
Această situația privilegiată evreii au dobândit-o prin calitatea muncii, a inteligenței, în contextul când indolența în România – mai ales în Moldova- era, ca stare de spririt, generală. După cum avea să observe Petre Carp[3]3, unul dintre oamenii politici eminenți înainte de primul război mondial: „Națiunea noastră va fi în pericol atâta timp cât nu va vrea să muncească precum evreii”.
Pericolul anticipat a deveni real, iar marile drame ale țării, ce au urmat, țin de prosperitatea dobândită în acei ani.
Teritoriul și populația României Mari. Structura demografică în anul 1930
Consecință a Tratatelor de pace din 1919-1920, teritoriul României a crescut de la 125.000 kmp.la 295.000 kmp, iar populația de la 7.700.000.la 18.057.028 (recensământul din anul 1930 ).
Populația și-a schimbat în întregime și compoziția etnică:
* români 12.981.324 (71,89%);
* unguri 1.425.507 (7,89%);
* nemți 745.421 (4,13%);
* evrei 728.115 (4,03%);
* ruteni 582.815 (3,22%);
* ruși 409.150 (2,26%);
* bulgari 366.384 (2,03%);
* țigani 262.501 (1,45%);
* turci 154.772 (0,86%);
* turci ortodocși 106.000 (0,55%);
* cehi 52.000 (0,29%);
* sârbi, croați, sloveni 51.062 (0,28%);
* polonezi 48.310 (0,27%);
* greci 26.425 (0,14%).
Dacă pentru teritoriul reîntregit al României Mari, etnicii evrei reprezentau 4% din populație, pe ținuturi sau regiuni istorice această pondere este sensibil diferită:
* Maramureș – 20 % ;
* Cernăuți -16,7 % ;
* Iași – 14,6 % ;
* Bucovina 10,8 % ;
* Basarabia – 7,2 % ;
* Ilfov – 7 % ;
* Moldova 6,5 %.
Teritoriile revenite României de la nord la est: Maramureș, Bucovina și Basarabia aveau înainte de 1919 numeroase și puternice comunități evreiești. După 1919 au avut loc importate emigrări spre România, în mare parte clandestine și mai puține autorizate, din Polonia și Rusia. Astfel, între anii 1922-1926, guvernul prezidat de Ion Brătianu a autorizat stabilirea în România a 135.000 de evrei.
Străinii care au vizitat înainte de 1939 nordul României au fost surprinși de densitatea populației evreiești: la Cernăuți din 115.000 de locuitori și la Chișinău din 120.000 de locuitori, marea majoritate erau evrei. Atât la orașe, cât și la sate majoritatea cârciumarilor, medicilor, măcelarilor, comercianților de mărunțișuri, croitorilor, farmaciștilor etc. purtau nume evreiești.
Neîndoielnic, trecătorii ocazionali prin aceste locuri rămâneau cu impresia că populația evreiască este foarte densă, ceea ce nu constituia realitatea. Evident era, însă, că în această parte a țării toate pârghiile economice erau controlate de evrei, iar țăranii, români sau ucrainieni. constituia forța de muncă pentru realizarea afacerilor.
Guvernul de la București nu a reușit mult timp să creeze o organizație de credit, cum era Banca Agricolă din Bulgaria, adaptată la necesitățile satelor, țăranii fiind nevoiți să apeleze la împrumuturile scumpe acordate de finanțatori evrei. In Moldova, un țăran proprietar a 10 hectare de pământ realiza un venit de 3.500 de lei, în timp ce în Bucovina venitul pe aceiași suprafață era de 21.000 lei.
Mișcările naționaliste care vor zgudui România au precedat și într-un fel stimulat revoltele debitorilor.
Radicalizarea protestelor generate de instabilitatea guvernelor și creșterea somajului în rândurile tinerilor intelectuali
Nota.editoruluiÎn perioada interbelică România a avut 37 de guverne, unele doar pentru câteva zile:
Guvernul Alexandru Marghiloman (5 martie – 23 octombrie 1918)
Guvernul General Constantin Coanda (24 octombrie – 28 noiembrie 1918)
Guvernul Ion I.C.Bratianu.V (29 noiembrie -1918 – 26 septembrie 1919)
Guvernul General Arthur Vaitoianu (27 septembrie – 30 noiembrie 1919)
Guvernul Alexandru Vaida Voievod I (1 decembrie 1919 – 12 martie 1920).
Guvernul General Alexandru Averescu (13 martie 1920 – 16 decembrie 1921)
Guvernul Take Ionescu (17 decembrie 1921 – 19 ianuarie 1922)
Guvernul Ion I. C. Brătianu VI (19 ianuarie 1922 – 29 martie 1926).9.
GuvernulGeneral Alexandru Averescu (30 martie 1926 – 3 iunie 1927)
Guvernul Barbu Știrbei (4 iunie – 20 iunie 1927)
Guvernul Ion Brătianu VII (21 iunie – 24 noiembrie 1927)
Guvernul Vintilă I. C. Brătianu (24 noiembrie 1927 – 9 noiembrie 1928)
Guvernul Iuliu Maniu.I (10 noiembrie 1928 – 6 iunie 1930)
Guvernul George G.Mironescu (7 – 12 iunie 1930).15
Guvernul Iuliu Maniu II.(13 iunie – 9 octombrie 1930)
Guvernul George G.Mironescu (10 octombrie 1930 – 17 aprilie 1931)
Guvernul Nicolae Iorga (18 aprilie 1931 – 5 iunie 1932)
Guvernul Alexandru Vaida Voievod II (6 iunie – 10 august 1932)
Guvernul Alexandru Vaida Voievod III ( 11 august – 19 octombrie 1932)
Guvernul Iuliu Maniu III (20 octombrie 1932 – 13 ianuarie 1933)
Guvernul Alexandru Vaida Voievod IV ( 14 ianuarie – 13 noiembrie 1933)
Guvernul Ion Ch.Duca (14 – 29 noiembrie 1933)
Guvernul dr. Constantin Angelescu (30 decembrie 1933 – 3 ianuarie 1934)
Guvernul Gheorghe Tătărescu I (5 ianuarie – 1 octombrie 1934)
Guvernul Gheorghe Tătărescu II (2 octombrie- 1934 – 28 august 1936)
Guvernul Gheorghe Tătărescu III (29 august 1936 – 14 noiembrie 1937)
Guvernul Gheorghe Tătărescu IV (17 noiembrie- 28 decembrie 1937)
Guvernul.Goga (29 decembrie 1937- 10 februarie 1938)
Guvernul Patriarh Miron Cristea I (10 februarie – 29 martie 1938)
Guvernul Patriarh Miron Cristea II (30 martie 1938-31 ianuarie 1939)
Guvernul Patriarh Miron Cristea III (1 februarie 1939 – 6 martie 1939
Guvenul Armand Călinescu ( 7 martie1939 – 21 septembrie 1939 )
Guvernul Gheorghe Argeșanu (21 – 28 septembrie 1939)
Guvernul Constantin Argetoianu (28 septembrie -23 noiembrie 1939)
Guvernul Gheorghe Tătărescu V ( 24 noiembrie 1939- 10 mai 1940)
Guvernul Gheorghe Tătărescu VI (11 mai 1940 – 3 iulie 1940)
Guvernul Ion Gigurtu (4 iulie – 3 septembrie 1940)
Fluctuația guvernanților și mofturile politice au generat un nou tip de șomaj, cel al tinerilor intelectuali care se orientaseră spre funcțiile publice din administrație și care erau nesigure, fiindcă orice schimbare de guvern bulversa aparatul administrativ. Urmare a introducerii votului universal și a unor libertăți agrare, țăranii au dobândit o oarecare autonomie economică, exercită și un rol politic, sporindu-le interesul și posibilitățile pentru pregătirea fiilor ca funcționari, profesori, avocați, medici, tendințe pe care toate partidele de la putere le încurajează, în special cel țărănist
Astfel, s-a dezvoltat excesiv învățământul secundar și superior, fiind eliberate diplome în profesii libere mult peste oferta pieței muncii. Astfel, Baroul din București avea de două ori mai mulți avocați decât cel din Paris, iar în anul 1935, la un concurs pentru ocuparea a 60 de posturi în învățământ, s-au prezentat 4.000 de candidați.
Noii șomeri nemulțumiți vor protesta și vor stimula încingerea spiritelor contra evreilor, dar și a străinilor în general
Nota editorului:
Tendințe ale contextului interbelic și condiții interne specifice unor țări au netezit ascensiunea la putere a forțelor autoritariste și a celor extremiste de sorginte fascistă (Ungaria – amiralul Miklos Horthy de Baia Mare, cavaler de Szeged și Otranto, ales regent la 1 martie 1920 va instaura un regim, inițial autoritarist, ulterior fascist, până la 15 octombrie 1944.; Italia – Benito Amilcare Andrea Mussolini a fost conducătorul fascist al Italiei între anii 1922 și 1943;
Portugalia – António de Oliveira Salazar, fondator și președinte al partidului corporatist Uniunea Națională,.ulterior al partidului Estado Novo, a condus regimul dictatorial de extremă dreaptă din Portugalia în perioada 1932–1974; Germania – în 1933, Adolf Hitler ajuns cancelar, din 1934 Fuhrer (conducător absolut) a transformat țara într-o dictatură fascistă bazată pe ideologia național-socialistă;
Spania – Francisco Franco, general și om politic spaniol, a instaurat în 1939 un regim dictatorial ce va lua sfârșit în 1975.
Naționalismul românesc că nu poate fi extras contextului european, dar și nici redus la o specificitate pur antisemită, dacă luăm în considerare că istoricește a militat pentru apărarea identității naționale și a teritoriului față de permanentele pericole din partea puterilor vecine expansionist-revizioniste.
– Va urma –
Autor: General Br. (r) Aurel I. Rogojan
Sursa: art-emis.ro
