„Cultura anulării” și efectele nefaste asupra țării noastre
Bântuie o stafie, căreia unii i-au dat nume englezesc sosit pe filieră americană (cancel culture – cultura anulării), boicotând adevăruri istorice, sociale, literare și culturale.
În numele conceptului, este permis orice nu este expres interzis nimic.
Fenomene condamnate de moralitatea publică ajung principii, iar grupurile minoritare – de obicei foarte active – au întronat o discriminare pozitivă.
Nu mă gândesc doar la minoritățile sexuale și nici la revendicările imigranților ori ale grupurilor religioase. Am în vedere ignoranța dirijată a unor decidenți, care, dorind să-și impună o voință maladivă sau împrumutată, ajung să comită greșeli ce afectează identitatea națională și spiritul specific poporului român.
Directivele de atitudine politică vin din Vest, iar obediența e hrănită prin excesul de zel al decidenților.
Zice Ursula ceva, ecoul spuselor sale se amplifică.
Strigă cineva „Slava…”, imediat curg euro, dolari, avioane, tancuri, arme, echipamente pentru ”apărarea democrației” și a Europei.
Ce contează că avem exemple în istorie prin care Parisul a scăpat de distrugere, Basarabia a fost evacuată fără vărsare de sânge, Alsacia și Lorena au trecut dintr-o autoritate statală în alta, Austria a evitat pierderi umane. Întreținem flacăra războiului până pierim.
Pacea e o iluzie, iar discuția despre pace pare o utopie.
Statele de peste ocean, prin influență prezidențială, întrețin un război sângeros în apropierea noastră, iar noi găzduim armate străine și permitem, cu mult exces de zel, trecerea armamentului, menit să ucidă, prin granița de nord.
Cum își permite – ca să folosesc a exprimare publică – un Ciolac(u) să invite un corp de armată germană să staționeze permanent în România?
Eu nu sunt de acord, pentru că nu m-a întrebat cineva.
Cum își permite CSAT să instruiască aviatori străini în România fără ca românii să fie întrebați? Eu nu sunt de acord.
Așa cum nu sunt de acord ca un corp de soldați americani să staționeze în țara noastră.
Cum și-au permis aceiași să ia decizii în numele tuturor?
Nu e suficient că ne-au ocupat multinaționalele?
Operațiunea specială a slavilor își are motivația în greșelile mai vechi, când cetățeni de altă etnie au devenit victime ale abuzurilor identitare.
În Ucraina de astăzi, există vaste teritorii cu populație rusă (Crimeea, Doneţk, Lugansk, Herson, Zaporojie și Odessa) – dar și cu populație etnică românească, maghiară, poloneză, slovacă (Transcarpatia) – asupra căreia legile de anulare a identității au avut efecte fără precedent contemporan (atentat la limba minorităților, la școli, biserici, administrații). Nicio stradă din Cernăuți nu are nume care să amintească de Eminescu, Ștefan, Nistor, Hașdeu, Porumbescu ori Pușcariu.
Avem Schengen doar cu Ucraina, ca să permitem comerțul ei cu cereale modificate ori cu deșeuri de in și cânepă. Șicanele cu Bâstroe sunt ”răsplătite” de guvernanți prin întreținerea refugiaților, alocarea de euro pentru continuarea războiului și pentru înlesnirea traficului în favoarea unui stat devenit dintr-odată ”demn de milă”.
Statul vecin folosește armele americane, tancurile și avioanele europene și fondurile cerșite pentru recuperarea teritoriilor expunându-și tinerii; dar noi și alții când ne asumăm dreptul de a ne recupera teritoriile ocupate și deznaționalizate agresiv de vecini?
Statul e închisoarea cetățenilor!
Ne aflăm pe o cale greșită, impusă de alții și asumată politic de ”o coaliție monstruoasă”, existentă pentru înăbușirea Răscoalei țărănești din 1907. Dar cine mai știe ce e cu istoria, căci necunoscând-o, se pierde geografia.
La noi, Istoria României a devenit o disciplină școlară de o jumătate de oră – axată pe viața civilă, evitând prezentarea adevăratelor cauze care au întreținut conflictele cu vecini și cu trădările.
În locul Istoriei Românilor a apărut Istoria Holocaustului, iar Limba română (în Planul de învățământ) a fost împinsă în afara tabelului de … Educația sexuală.
Fără cunoașterea istoriei, ne pierdem dreptul la replică, precum și capacitatea de a judeca nedreptățile celor puternici și vânoși.
Cine mai știe de Pactul Ribbentrop – Molotov, de Înțelegerea de la Malta și Ialta, de împărțirea influențelor în Europa între foștii prieteni de arme (Statele Unite, URSS, Anglia), de colonialismul agresiv al țărilor oceanice, de comerțul cu sclavi și motivele reale ale războaielor sângeroase din Afganistan, Irak, Siria și chiar cel mai aproape de noi, din Iugoslavia?
De ce NU se vorbește de pace, ci despre înarmare sângeroasă?
De ce industria de armament prosperă ca să distrugă?
De ce mor tineri forțați să vadă în vecin un odios dușman?
Cancel culture mai înseamnă renunțarea la însemnele istorice.
Statuia filosofului Mircea Vulcănescu era să fie dărâmată din Capitală, alegoria statuară Școala Ardeleană din Cluj a ajuns fără soclu, iar alții au săpat la temelia statuii lui Maniu ca să cadă singură.
Crucea Neamului e prea înaltă și deranjează, după cum, curând, statuia lui Iancu din Cluj va strica obrazul ”artistic” al pieței.
Avram Iancu nu se mai află la Turda, iar în Oradea, Mihai Viteazul pe cal a fost mutat la periferie. De altă parte, Iancu de Hunedoara a apărut la Târgu Mureș cu inscripții maghiare, după cum Gabriel Bethlen și S. von Bruckenthal au statui proaspete la Alba-Iulia și Sibiu.
La Arad, momentul Marii Unirii a fost omagiat de punerea pe verticală a unor table ruginite în fața fostului cinema Dacia, oferit pentru rugăciuni unui cult și unei cofetării cu numele Milano, în timp ce un monument național inspirat de Unirea din 1918 zace (fiind plătit cu sute de mii) de peste un deceniu în grădina sculptorului Florin Codre din localitatea Chiselet, judeţul Călăraşi, acesta refuzând s-o plaseze pe ”o baltă împuțită”.
Statuia lui Gojdu din Oradea e năpădită de buruieni și boscheți, iar mormintele multor eroi necunoscuți sunt date în totalitate uitării.
Pe Aleea Statuilor de pe Câmpia libertății (a libertății poporului român) din Blaj, lângă Bălcescu, Kogălniceanu, Șaguna, Pumnul se rânduie poetul Petöfi Sandor și episcopul Lemeny, luptători pașoptiști pentru ”libertatea românilor din imperiul dualist”.
Nu se poate uita nici ”inocența” unui Patapievici și a unor mititei din jurul său de a-l demitiza pe Eminescu pentru naționalism (”Cu Eminescu, spunea H.P., nu putem intra în Europa” (!!!)).
Citez din articolul Magdei Ursache, din revista Alternanțe, nr. 3 din 2023, că ”a existat scandalul poneiului roz, cu crucea svastică pe crupă, iar căluțul roz e opera unui grafician care a găsit cu cale s-o picteze pe Sfânta Parascheva beată și pe Ștefan cel Mare tatuat cu Fuck pe braț ca un lover medieval”.
Sunt stupide filosofii ale așa zisei ”corectitudini politice”, fluturată de postmoderniștii europeni, cu care marșează o generație, de tipul lui Cărtărescu cel care, în romanul Orbitor (1999), singurul roman citit, zice el, de Băsescu, scrie fără rușine mizerii pornografice rușinos de reprodus. De aceea, voi pune (puncte – puncte): ” – Dragule, dă-mi-o …, te rog, te implor, dă-mi-o și-n popou …aaaaah! aaaaah” (p. 185); ”- Îmi bag p… în regina Angliei” (p. 241); – “La rândul ei, femeia primea-n gura caldă, rujată, tumefiată de dorinţă, capul umed al p…” (339); – “Vrei să ne f… în cur? Unii oameni nu şi-o băgau în gaura femeilor, ci în fundul altor bărbaţi” (339). Cu acest scriitor, se bate la poarta Premiului Nobel, cheltuind, prin ICR, sute de mii de euro pentru traducere și promovare.
E amoral/și imoral să citez asemenea mizerii literare și astfel de replici sfidătoare la adresa valorilor noastre. O lume care cântă folosind un arcuș fără sacâz, scârțâind din încheieturi, și-a găsit strategiile pentru justificare.
România educată a profesorului suplinitor ajuns președinte produce eșecuri în serie.
Presa constată că statul a eșuat, democrația are capul spart, școala pregătește generații după generații pentru străinătate, justiția subiectivizează și măsoară cu ochi politici, economia varsă fonduri în transnaționale, finanțele distribuie banii la comandă politică, prostia defilează cu inocență, iar corupția împrăștie onestitatea, valorile și demnitatea.
Cine suntem, ce mai avem, cum suntem, ce (mai) vrem?
Măcar de-ar exista un viitor! Și o speranță!
Sau un Țepeș, al cărui guvern să se ocupe de meștereală: să facă suficiente țepe pentru stârpirea unei mentalități de guvernanță și pentru recâștigarea încrederii în demnitate.
Text scris de prof. Anton Ilica
Sursa: cotidianul.ro
excelent…