Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (7)
Așa-zisul popor „evreu” nu a existat
Perfidia levitică devenise perfectă. Din Dumnezeul Celor Zece Porunci – „Să nu furi, să nu ucizi” etc. – n-a mai rămas nimic; Dumnezeul lui Iezechiel al cărui contract l-au semnat iudeii cu soldații persani în coastă la Ierusalim se lăuda cu faptul că credincioșii lui îi vor jertfi pe primul născut pe altar, ca semn că tot ce-i al lor aparține tribului.
Această încarnare a celui mai primitiv spirit tribal, zice rabinul Solomon Goldman, sionist de frunte, este un „Dumnezeu absorbit în naționalismul Israelului. El devine ethosul național… el creează lumea în limba ebraică. El este un Dumnezeul Național”.
Și Maurice Samuel, alt sionist de frunte zice: „Noi am crescut cu Dumnezeu… Avem un Dumnezeu național… Noi credem că Dumnezeu e iudeu și că nu există Dumnezeu englez sau american (s.n. – V.I.Z.).
Nu este Dumnezeu cel care i-a plămădit pe acești oameni și le-a spus care le e menirea. Ci acest popor l-a plămădit pe Dumnezeu și și-au ales această menire” (dr. Kastein).
Aceste afirmații sunt făcute pe șleau și ușor de pus pe hârtie în acest secol, fie la New York, Chicago, Londra sau Berlin. Dar la început, precum a spus Neemia: „Întregul popor a plâns când a auzit cuvântul Legii” și, din acea zi, mulți au avut motiv să plângă din cauza ei[6]. Astfel de exemple se pot găsi cu miile în crezul sionist.
Traducerea legii
În următoarele patru secole cel mai important eveniment a fost traducerea Vechiului Testament în greacă, permițând, astfel, celorlalte națiuni să citească parte din legea care a decretat înrobirea și distrugerea lor și supremația iudeilor.
De aceea este uimitor că s-a făcut această traducere de către 72 învățați iudei la Alexandria între 275 și 150 î.Hr.
Dr. Kastein zice că efortul de a explica Vechiul Testament pe înțelesul grecilor a cauzat schimonosiri și întorsături de cuvinte, schimbări de sens, adeseori înlocuirea ideilor și termenilor pur locali și naționali prin unii de ordin general”.
Nu este prea clar cum distorsiunile și schimonosirile pot clarifica un text; dar în Enciclopedia Iudaică se spune clar că Talmudul prevede că cel care dezvăluie Tora unui goyi merită să fie ucis.
De aceea Talmudul a instituit o Tora orală care conține secretele lui Iehova pe care, astfel, nu le poate vedea ochi de goyi.
Deci traducerea Torei în greacă în Alexandria antică nu s-a făcut pentru ochii goyilor, ci pentru iudei, care-și pierduseră limba în Babilon și acum vorbeau aramaica. „Ebraica” a rămas de atunci încoace un mister sacerdotal, „una din legăturile secrete spirituale”, zice dr. Kastein, „care-i țin pe iudeii din diaspora strâns înlănțuiți“.
Dar cea mai mare comunitate de iudei pe vremea aceea era la Alexandria, unde toți vorbeau grecește şi majoritatea iudeilor nu înțelegeau „ebraica”: de aceea au avut nevoie de Vechiul Testament grecesc. Mai ales că rabinii n-aveau de unde să ghicească că peste secole o nouă religie o să declare Vechiul Testament parte din propriile scripturi și toți îl vor putea citi, căci dac-ar fi știut nu l-ar mai fi tradus.
Totuşi, rabinii s-au gândit că alți cunoscători de greacă îl vor citi și, de aceea, au introdus schimonosirile, întorsăturile de cuvinte, distorsiunile de care vorbește dr. Kastein, ca, de ex., Deuteronomul, 32, 21: „Ei Mi-au întărâtat gelozia prin cei ce nu sunt Dumnezeu, mânia mi-au aprins-o prin idolii lor; le voi întărâta și eu gelozia prin cei ce nu-s popor, printr-un popor nerod îi voi obijdui”[7]; în originalul „ebraic“ nu e alocuțiunea „un popor nerod“, ci, așa cum se poate citi în Enciclopedia Iudaică, „vile and vicious Gentiles”[8]: „niște neamuri josnice și ticăloase”. Versiunea tradusă în greacă a fost o nouă revizuire a „legii“, o nouă versiune a Torei, care, după ce a fost impusă de Ezra și Neemia, a mai fost o ultimă dată rescrisă, de data aceasta „definitiv”.
Tot atunci, adică la 400 de ani după evenimentele narate, s-au compilat celelalte cărți ale Vechiului Testament și s-a recompilat cartea lui Daniil. La așa distanță nu-i de mirare că regii Babilonului s-au trezit cam amestecați și reinventați în acea carte. Dr. Kastein este destul de veridic în explicația sa: „Editorii care au compilat cărțile lui Joshua, Judecătorii, Samuil, Regii în forma finală au adunat fiecare fragment [de legendă] și le-au interpretat în mod creator… căci compilatorii se preocupau mai mult de subiect decât de exactitate filologică, şi au înșirat poveștile oricum, așa cum s-au priceput“ (de aceea vedem, de exemplu, același text identic atribuit la doi profeți diferiți, Isaia, 2, 2-4, şi Micah, 4, 1-4 şi numeroase repetiții în toate cărţile).
Deci, ceea ce contează în Vechiul Testament e subiectul, nu adevărul. După moartea lui Hristos, Sfântul Ieronim a tradus Vechiul şi Noul Testament în latină și, în secolul al XVI-lea, Conciliul din Trent a alăturat Vechiul Testament Scripturii creștine și toate bisericile reformate din lume l-au adoptat fără să „protesteze”.
După cum arată dr. Kastein și am văzut și noi, Vechiul Testament grecesc nu este prea fidel originalului ebraico-aramaic; în afară de asta, ființa iudaismului rezidă în Tora orală și în ramificațiile Talmudului, care cresc din Tora; astfel că goyimii nu vor afla niciodată adevărul despre „legea” iudaică.
Dar esența ei a fost consemnată și oricât ar fi fost de întoarse și schimonosite cuvintele, divinitatea tribală setoasă de sânge, crezul barbar și legea distrugerii și înrobirii tuturor celorlalte popoare sunt clar pronunțate în Vechiul Testament. Despre acest Vechi Testament vorbesc cu venerație pioasă potentații lumii vestice după două milenii, supuși zeloși ai politicii sectei sângeroase a leviților militanţi, de parcă ar fi cea mai bună parte a religiei creștine – deși este o lege a masacrului, jafului și înrobirii propriilor lor națiuni la bunul plac al stăpânilor pe care acești potentați îi slujesc.
Legea şi Idumeea
Imperiul persan, apoi cel grec, apoi cel roman, au stăpânit Iudeea în timp ce cei 72 de „înțelepţi ai Sionului” traduceau Vechiul Testament în greacă. Tot atunci a avut loc convertirea cu forța a poporului din Idumeea la „iudaism“ (cuvânt folosit pentru prima dată de istoricul iudean Flavius Josephus.
În lipsă de alt termen, de acum încolo cartea lui Douglas Reed îl va folosi pentru a descrie „legea“ leviților propagandiști ai urii religioase și de rasă). S-ar părea că deși „legea“ îi separa pe iudei, ei căutau să convertească prozeliţi, căci Hristos, care venise pentru „îndreptarea Legii“ schimonosite de leviți – și formulase cele mai dure și mai numeroase diatribe tocmai contra fariseilor – le reproșa fariseilor îndeosebi prozelitismul: „Individual conversion, on the other hand, was at this period frequent, and apparently was encouraged even by the rabbis, for Jesus himself, according to Saint Matew, told the scribes and pharisees, rebukingly, that they „compass sea and land to make one proselyte”[9] (Convertirile individuale erau, pe de altă parte, frecvente în acel timp și, aparent, încurajate chiar de către rabini, pentru că Iisus însuși, conform Sfântului Matei, le răspunsese scribilor și fariseilor, reproșându-le că ei „înconjoară marea și uscatul ca să facă un prozelit). [Versetul din Sfânta Evanghelie după Matei – în ediția Mitropolitului Bartolomeu Anania – este acesta: „Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici!, că înconjurați marea și uscatul ca să faceți un prozelit; și dacă l-ați făcut, îl faceți fiu al gheenei, de două ori mai mult decât voi” (Matei, 23, 15).
Într-o ediţie românească a Noului Testament, tipărită de organizaţia evanghelică Gideon International, cuvântul „cărturari” este redat, după părerea mea, întrutotul exact prin sintagma „învăţători ai Legii” – spre deosebire de cuvântul „cărturari“, prea general și, deci, ambiguu, preferat în traducerile actuale ale Bibliei făcute sub girul Bisericii Ortodoxe Române.
Sintagma este repetată – în aceeaşi combinaţie, „învăţători ai Legii şi farisei făţarnici“ – în versetele 2, 13-15, 23, 25, 27 şi 29, din acest capitol 23. Mai mult, titlul capitolului 23 este intitulat „Iisus îi mustră pe învăţătorii Legii şi pe Farisei”, iar, spre deosebire de actualele variante românești ale Bibliei, înaintea versetului 13 a fost introdus subtitlul „Nelegiuirile învățătorilor Legii și ale Fariseilor”, grafiate chiar așa, cu aldine. Evident, repetiţia are rolul de a fixa mai bine şi a accentua în mintea creştinilor valoarea şi dimensiunea majoră a acuzelor aduse de Iisus contra respectivilor „învăţători ai Legii şi farisei făţarnici“, mai ales că sintagma „învăţători ai Legii” scoate în evidență rolul nociv al „învăţătorilor Legii”, adică al propagandiștilor politico-religioși, al leviților, rol care este identic cu al comisarilor politici ateiști din vremea regimului stalinist și cu al gardienilor poliției „corectitudinii politice” de acum, reprezentați de noii farisei de tipul noilor politruci, jidani și jidăniți care se erijează în noii diriguitori ai culturii și spiritualității românești.
Dar aceste versete, având autoritatea morală şi istorică dată de „litera” Noului Testament, fireşte că au devenit notorii în cultura teologilor apologeţi în primele secole ale Creştinismului, versetul cu prozelitismul fiind citat ca un loc comun: «S-a apreciat că, prin dezvoltarea ei, mişcarea creştină i-a răpit iudaismului dinamismul lui interior, şi în special zelul prozelitic ce marcase gîndirea mozaică în diaspora elenistică şi chiar în Palestina, unde se spune că evreii „înconjurau marea şi uscatul ca să facă un ucenic”[10] (n.n. – V.I.Z).
Probabil că micul trib al lui Iuda nu mai avea decât prea puțini membri și trebuia consolidat, uitându-se, astfel, de strictețea purității rasiale. Trebuie să fim recunoscători Enciclopediei Iudaice, întrutcât recunoaște că „tribul lui Iuda și-a reîmprospătat forțele mereu absorbind străini din exterior“, astfel că orice descendență din sânge pur al tribului lui Iuda a dispărut cu secole înainte de Hristos. Prin asta contrazice flagrant ideologia politicii rasiale a iudaismului bimilenar sau trimilenar sau chiar cvadrimilenar – căci așa se lăuda șef-rabinul S.S. Wise, cum că el „e iudeu de 4.000 de ani”; la fel umblă zvonul că s-ar fi lăudat și mitomanul Simon Wiesenthal când, trecând frontiera în Elveția, la întrebarea grănicerului cine este, ar fi răspuns: „Sunt iudeu de 2.000 de ani!”. Trotsky, în schimb, când i s-a spus că e jidan, a replicat furios: „Eu nu sunt iudeu, eu sunt internaţionalist!”. Sanchi!, ei erau jidani sadea, erau doar jidani-așchenazi-hazari doar de 12 secole. La fel contrazice Enciclopedia Iudaică și politica rasistă îmbălsămată teocratic a statului Israel, care pretinde că statul Israel este țara numai a iudeilor.
Care iudei?! Cărora le dă el diplomă de iudei?! Dar „marele epurator” Ben Gurion afirmase, și el, dându-și cu stângu-n-dreptul: „este jidan cel care declară că este jidan”! Marele filosof jidan Jean-Paul Sartre a făcut-o și mai de oaie (şi de capră, cum îi persifla Celsus): a afirmat că „este iudeu cel despre care se afirmă că este iudeu”! Ce-i cu jidomania asta?! Vorba lui Coja: „Azi e bine să te dai evreu!”.
Totuși, legea urii de rasă a rămas tot timpul în vigoare, astfel că deși nu mai aveau picătură de sânge iudaic în vine, iudeii erau strict separați de restul omenirii. Dar cazul poporului idumeean este o problemă grea pentru sioniștii fervenți, căci nu e posibil nicicum să fie considerați iudaici pur sânge, fiind ei descendenţi din Esau din Edom, fratele lui Iacob numit Israel (Facerea). Deci, la origine, tradiția recunoștea înrudirea dintre izraeliți și edomiți: chiar Iehova zice către Moise în Deuteronomul: „Când vei trece pe la frații tăi, copiii lui Edom…, nu te lega de ei, căci pământul lor n-o să ți-l dau ție“. Dar, după 200 de ani, când s-a scris cartea Numerii, Ezra și Neemia și armata persană impuseseră, deja, iudaismul urii de rasă și edomiții (idumeenii) erau de-acum „ceilalți”, ca și arabii din Palestina azi.
În Numerii, spre deosebire de Deuteronomul, Iehova nu-i mai spune lui Moise despre „frații tăi, edomiții”, ci îi promite că o să-i masacreze și pe aceștia ca pe toți ceilalți (la fel cu Moabiții, care fuseseră frați în Deuteronomul, ca, apoi, să fie și ei destinați masacrului în Numerii). Deja pe la 400 î.Hr. cei din Idumeea și toate celelalte populații se temeau de iudaici și pe bună dreptate: Ion Hyrcanus, rege și mare preot iudaic din dinastia Hasmoneilor, a năvălit asupra idumeenilor și i-a obligat să se circumcidă și să se supună legii mozaice. Dar convertindu-i cu forța i-a lăsat în viață, mare păcat la care a fost împins de secta saduceilor, o sectă mai blândă, care era pentru convertire cu forța, în timp ce fariseii reprezentau vechiul regim despotic al leviților, regim care cere masacrul general și genocidul total.
De aceea fariseii, 150 de ani mai târziu, au considerat că distrugerea Ierusalimului în anul 70 AD era pedeapsa pentru că Ion Hyrcanus nu i-a masacrat pe toți cei din Idumeea, așa cum cere „legea”.
Dintre idumeeni s-a ridicat Antipater, pe care Cesar l-a făcut procurator al Iudeii, după ce s-a stins dinastia Hasmoneilor, în ciuda fariseilor, care-i ceruseră lui Pompei să restaureze vechea dictatură levitică sacerdotală. Fiul lui Antipater a fost făcut rege al Iudeii de către Marcus Antonius.
Confuzia și disensiunile erau așa de mari încât romanii au preluat frâiele Iudeii și-au guvernat-o direct. Deși fariseii erau de vină, căci ei au fost cei care l-au chemat pe Pompei, ei au dat vina pe „sclavul idumeean Irod”. Dacă Ion Hyrcanus ar fi „ascultat legea“ și i-ar fi masacrat pe toți idumeenii acum 150 de ani, ziceau ei, căderea Iudeii nu s-ar fi întâmplat. Așa zice și dr. Joseph Kastein după două milenii, cu aceeași înverșunată sete de sânge și amărăciune. Un alt sionist din secolul 20, scriind pe timpul lui Hitler, zice că dacă Ion Hyrcanus i-ar fi masacrat pe toți idumeenii, hitlerismul n-ar fi existat. Dar, în mod paradoxal, nenorocirea Iudeii și distrugerea Ierusalimului în anul 70 AD au dus la triumful fariseilor.
Ascensiunea fariseilor
Cel mai numeros partid politic în mica provincie romană Iudeea era al fariseilor, care conţinea secta dominantă, clerul levitic. Fariseii au preluat stindardul ideii levitice sub cea mai fanatică formă, aşa cum şi-a găsit expresia în Iezechiel, Ezra şi Neemia. Enciclopedia Iudaică scrie că „au depus jurământ să păstreze cea mai strictă puritate levitică“. Parte din cler s-a revoltat la continua rescriere a „legii“ după bunul plac şi interesul politic de moment iniţiată de şcoala scribilor lui Iezechiel şi Ezra, zicând că legea nu mai trebuie schimbată. La aceasta fariseii au replicat că ei sunt păstrătorii „legii“ şi ce zic ei e lege, fiindcă ei au tradiţia secretă orală dată de Iehova lui Moise, care nu s-a scris niciodată. De aici respectul mistic pentru „înțelepții Sionului“ şi frica de ei de care nu scapă nici un iudeu.
Totuşi, au existat şi alte opinii şi un astfel de partid moderat îl constituiau saduceii, care nu vroiau conflict cu puterea imperială romană. Aceste două partide erau la poli opuşi şi aşa au rămas până în ziua de azi: iudeii moderaţi şi cei habotnici. Dar atunci, ca şi de atunci încoace, partidul moderat a pierdut şi fanaticii habotnici au câştigat şi masele s-au aliniat cu aceştia din urmă; la fel în secolul al XX-lea, când comunităţile iudaice din Germania, Anglia şi America s-au opus extremismului sionist (ca şi saduceii), acest extremism sionist din Rusia (ca şi fariseii) a reuşit ca, în răstimp de 50 de ani, să devină singurul purtător de cuvânt al „evreilor“ în faţa guvernelor din întreaga lume şi le-a pus pumnul în gura tuturor celorlalţi iudei din toată lumea [şi, adaug eu, jidani-aşchenazi, care, aşa cum au arătat Henri Ford şi Kevin MacDonald, sunt vorbitori de idiş şi sunt, deci, în covârşitoarea lor majoritate, proveniţi din hazarii din Rusia şi Polonia – n.n., V.I.Z.]. Fariseii sunt a doua întrupare a sectei politice nefaste: prima au fost leviţii din Babilon; a doua, fariseii din Iudeea; a treia, talmudicii din Spania; apoi rabinii din Rusia; şi în timpul nostru, sioniştii.
„Fariseu“ înseamnă „unul care se separă” de tot ce nu este destul de pur pentru ca să fie în contact cu Dumnezeu. Ei formau o asociaţie care admitea numai membri bine verificaţi, fiind astfel primii specialiști în conspiraţia secretă ca ştiinţă politică. Ştiinţa şi experienţa lor conspiratoare au dat roade în cele mai distrugătoare revoluţii din Europa din ultimele două secole, toate organizate şi conduse de iudei. Metoda fariseilor de a controla strâns pe conspiratori prin teama şi suspiciunea unora faţă de ceilalţi face ca acţiunile lor să fie invincibile; aceasta este metoda informatorilor şi spionilor care îi spionează pe propriii membri pe care se bazează arhitectura partidelor comuniste şi prezența comisarului politic în armata comunistă este o moştenire de la farisei, exprimată prin textul biblic „veţi pune o gardă în jurul gărzii mele“ din originalul iudaic citat în Enciclopedia Iudaică.
Revoluţiile comuniste din secolul al XIX-lea nu pot fi înţelese fără un studiu al metodei talmudice folosite de organizatorii lor, moştenită de la farisei.
Sub dominaţia fariseilor a apărut pentru prima dată ideea mesianică a unui conducător care va veni să instaureze rasa superioară ca stăpână asupra restului lumii. Enciclopedia Iudaică zice că ideea fariseilor era o „recunoaştere universală“ a imperiului lui Dumnezeu în viitor.
Excluşi din lumea viitoare vor fi toţi ne-iudeii (rabinul Laible). Sub dominaţia fariseilor, masele iudaice credeau într-un imperiu lumesc în care Mesia le va da supremaţie asupra tuturor şi le va da toate bogăţiile lumii. Aşa promiseseră leviţii acoliţilor lor. Fariseii promiteau la fel, dar nu fixau nici o dată precisă. Dar masele iudaice care purtaseră jugul levitic (acum fariseic) timp de 400 de ani au început să ceară să se stabilească o dată pentru dezrobirea şi prosperitatea pe care le-o va da Mesia, când s-a născut Hristos.
Autor: Colonel (rtg) Vasile Zarnescu
Sursa: art-emis.ro
Prima parte aici: „Controversele Sionului” (1)
Partea a doua aici: „Controversele Sionului” (2)
Partea a treia aici: Controversele Sionului (3)
Partea a patra aici: „Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (4)
Partea a cincea aici: Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (5)
Partea a șasea aici: Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (6)
NOTA
[6] Douglas Reed, op. cit., pag. 48.
[7] Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediție jubiliară a Sfântului Sinod (ediția Bartolomeu Valeriu Anania), București, 2001, pag. 239; sau, în ediţia coordonată de Cristian Bădiliţă şi ceilalţi: „Ei m-au făcut gelos pentru [unul care] nu-i dumnezeu, m-au mâniat cu idolii lor; și Eu îi voi face pe ei geloși pe unul care nu este nici măcar neam, pe un neam fără minte îi voi mânia“, în Septuaginta, Editura Polirom, vol. 1, 2004, pag. 609. De remarcat că și în Septuaginta se menține formula edulcorată, „cu menajamente“ față de ortodocși, din edițiile girate de Biserica Ortodoxă Română.
[8] Douglas Reed, The Controversy of Zion, pag. 50.
[9] Douglas Reed, op. cit., pag. 52.
[10] Jaroslav Pelikan, Tradiția creștină. O istorie a dezvoltării doctrinei. Polirom, 2004, vol. 1, p. 44.
[11] Douglas Reed, op. cit., pag. 60, nota de subsol.
[12] D. Reed, op. cit., pag. 64.
[13] Idem, pag. 66.
[…] Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (6))Partea a șaptea aici: Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (7)Partea a opta aici: Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (8) […]
[…] Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (6))Partea a șaptea aici: Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (7)Partea a opta aici: Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat […]
[…] Prima parte aici: „Controversele Sionului” (1)Partea a doua aici: „Controversele Sionului” (2)Partea a treia aici: Controversele Sionului (3)Partea a patra aici: „Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (4)Partea a cincea aici: Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (5)Partea a șasea aici: Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (6))Partea a șaptea aici: Controversele Sionului” – Așa-zisul popor „evreu” nu a existat (7) […]