America la al treilea Vietnam(3)
Anunțam în episodul precedent că vom reitera în continuare, fără a include judecăți pur subiective, dacă Ucraina merită sau nu sprijinul occidenrtal, dar mai ales al țărilor din jur, de la care a obținut prin rapt sovietic și nazist teritorii însemnate. Adică de la Polonia în primul rând, de la Ungaria, Cehia, Slovacia, România, Moldova, și nu în ultimul rând de la Rusia, Crimeea fiind strămutată nelegitim prin pixul liderului sovietic de origine ucraineană Nikita Hrișciov de la RSS Rusă la RSS Ucraina.
Sfredelind istoria cu foreza aducerii aminte, toate acestea s-au întâmplat începând cu Lenin în 1922, care a dat samavolnic Ucrainei sovietice teritorii rusești din vestul și sudul acestei țări, inclusiv Odessa, teritorii pentru care se poartă războiul de astăzi. Apoi Stalin, prin pactul Ribbentrop-Molotov, din august 39, a smuls jumătate din Polonia și a atașat-o în marea sa majoritate, Ucrainei, nordul României precum și sudul Basarabiei Stalin anexându-le Ucrainei „prietene” în 1940. Nu mai insistăm și asupra Diktatului de la Viena, prin care ni s-a răpit nordul și centrul Ardealului de către Hitler exact după un an de la pactul Ribbentrop-Molotov, în favoarea Ungariei horthyste.
O altă parte a Poloniei a fost inclusă de Hitler unui așa numit ReichKommissariat, tot al Ucrainei. Basarabia ciuntită Stalin anexând-o la la imperiul sovietic tot în 40. Acel pact dintre cei doi cei mai mari criminali din istorie a fost ulterior condamnat de aliații anglo-americani, astăzi nemaifiind în legalitate, deși efectele sale se păstrează. Ungaria n-a recunoscut niciodată legitimitatea Ucrainei de a deține TransCarpatia ungureacă nici măcar în cursul aderării sale la NATO, așa cum Serbia nu recunoaște independența pentru Kosovo, deși îi este impusă ca o condiție sine qua non pentru aderarea la Uniunea Europeană. De ce atunci s-a petrecut una din cele mai ticăloase și pestilențiale acțiuni ale conducătorilor români din 1997, înaltă trădare națională comparabilă doar cu cedarea benevolă a nordului și centrului Ardealului precum și a Basarabiei în 1940 de către Carol al II-lea la șantajul lui Hitler, respectiv cel al lui Hitler?
Rememorarea unei rușinoase trădări naționale
Cea mai aspră rememorare a acelui moment de colosală rușine națională a fost postată în ActiveNews, în 3 mai anul curent: „În urmă cu 25 ani, pe 3 mai 1997, are loc la Kiev semnarea tratatului cu privire la „relațiile de bună vecinătate și cooperare dintre România și Ucraina”, de către miniștrii de externe ai celor două țări. Au urmat apoi cei doi președinți, Emil Constantinescu și criminalul Leonid Kucima, care au semnat tratatul la Neptun la 2 iunie 1997, iar la 14 iulie 1997 a apărut Legea 129, de ratificare a acestui tratat.
La data votării acestui act, președintele Senatului era Petre Roman – Neulander, fiu de nomenklaturist NKVD-ist de origine ungaro-evreiască(Walter Roman n.n.), potrivit Wikipedia, ministrul de Externe – Adrian Severin – Skvosnic, fost lector la „academia de cadre” a PCR „Ștefan Gheorghiu” și nepot al Anei Pauker, potrivit ambasadorului Aurel Preda, președinte al României – Emil Constantinescu, născut la Tighina în 1939 și revenit cu familia în țară în 1943 (nu în 1940 sau 1944).
Prin acest tratat, România recunoștea dreptul de succesiune al Republicii Ucraina asupra unor teritorii românești integrate anterior prin forță în fosta Uniune Sovietică și inclusiv a Insulei Șerpilor, furată de KGB/NKVD ulterior(și anexată tot Ucrainei n.n.). Deși s-a spus în mod mincinos că semnarea Tratatului era condiționată de intrarea în NATO, documente secrete apărute ulterior arată că Severin și Constantinescu știau că nu este real dar au marșat în continuare pe această dezinformare pentru a forța impunerea Tratatului trădător”. Comentariile sunt de prisos.
Trădarea intereselor naționale pentru că progresiștii euro-atlantici ne impun sprijinirea Ucrainei
Ceea ce nu este însă lovită de inutilitate istorică este analiza motivațiilor scelerate ale conducerii actuale a României de a sprijini acest adversar istoric al României, ne-am referit evident la Ucraina, acum în cel mai negru ceas al său, pe care singură și l-a construit cu râvnă timp de o sută unu ani. Și România face aceasta prin conducătorii ei de astăzi, chiar dacă inconștiența acestora va duce la distrugerea agriculturii românești în cazul aderării Ucrainei la Uniunea Europeană peste rând și cu acele condiții obligatorii neîndeplinite. Chiar astăzi a survenit știrea că 70% din întregul export de cereale al ucrainenilor trece prin România cu prioritate, blocând capacitățile de stocare și transport pentru fermierii români. Mult-hulitul Victor Orban a demonstrat că este infinit mai bun patriot decâr secăturile din fruntea României noastre și a anunțat veto-ul pentru aderarea în regim de urgență la UE, avertizând chiar asupra problemei agricole expuse mai sus. Nu credeam să ajung să mă rog pentru izbânda liderului maghiar la Comisia Europeană! Cum poate fi atunci denumită inconștiența iresponsabilă și trădătoare a liderilor români, care programează voit falimentul agriculturii românești sprijinind un stat dușman României, altcumva decât exact așa, Înaltă Trădare, ca și în 1997?
Nemernicia ucraineană, la care se adaugă nesimțirea sa prezidențială, pretinde prin vocea micului dictator ridicol de la Kiev, auzi tu impertinență!, garanții de la statele europene și de la SUA pentru integritatea sa teritorială, cu tot cu teritoriile smulse prin rapt de la țările vecine prin voințele lui Lenin, a lui Hitler și cea a lui Stalin, consfințite prin cedările lui Churchill și Roosevelt la Ialta în ianuarie 45, samavolnicii oficializate ulterior prin tratatul de la Potsdam, în vara lui 1945.
Excurs în istoria trădărilor aliaților mici de către binomul Churchill-Roosevelt
Pentru a evita concentrarea argumentativă a acestui articol exclusiv în jurul amputărilor României de către Ucraina propun să revedem unul dintre cele mai tulburătoare episoade petrecute înaintea conferinței Aliate de la Ialta, în ianuarie 45.
Acest moment i-a avut ca protagoniști pe Churchill și pe liderul guvernului polonez în exil, Mikolajczyk, când prim-ministrul britanic a urlat la acesta și i-a impus prin șantaj cedarea a jumătate din teritoriul Poloniei sovieticilor în schimpul unor teritorii mai reduse est-germane.
Asta, deși polonezii din exil luptaseră pe tot parcursul războiului mondial alături de britanici și în Europa și în Africa, depășind contribuția francezilor liberi ai lui De Gaulle: „Dacă credeți că puteți cuceri Rusia, ei bine, sunteți nebun și ar trebui să fiți închis într-un azil pentru nebuni. Ne veți târâ într-un război în care ar putea pieri două zeci și cinci de milioane de vieți omenești. Marea Britanie se bucură acum de prietenia Rusiei și intenționează s-o păstreze.
Vă previn, ne vom sătura până în gât dacă o să continuați să obiectați. Vom spune lumii întregi cât sunteți de neînțelegători. Vom pune capăt prieteniei noastre” și-a încheiat Churchill amenințarea la adresa aliatului fidel.
Ulterior i-a promis liderului guvernului polonez din exil menținerea în sfera de influență a Marii Britanii după război, promisiune pe care și-a încălcat-o la Ialta, împreună cu Roosevelt aruncându-i pe polonezi în brațele lui Stalin.
Cu două luni înainte în timpul conferinței Tolstoi de la Moscova, Churchill îi vânduse lui Stalin pe un șervețel toată Europa de Est, care urma să cadă în sfera de influență sovietică, România fiind cap de listă, pentru menținerea influenței imperialiste britanice în Grecia. Asta, deși Carta Atlanticului inventată de președintele american, la care aderase și Marea Britanie și ulterior și Stalin, specifica clar altceva cu totul opus. Libertatea țărilor europene de a se autodetermina politic.
Garanțiile marilor puteri nu depășesc valoarea hârtiei pe care sunt formulate
Iată deci cât valorează garanțiile occidentale pentru integritatea teritorială a țărilor din Europa Centrală și de Est, lovite de nulitate începând cu cele pentru Cehoslovacia în 38, la Conferința de la Munchen, apoi în 39 soldate cu ocupația germană totală, deși Franța și Rusia sovietică îi garantaseră integritatea teritorială.
Apoi a venit rândul Poloniei să fie ocupată de naziști în 39, deși avea garanții din partea Marii Britanii, Franței și chiar din partea Ungariei și României. Chiar mai recent, în 1994, Ucrainei i s-au dat garanții de inviolabilitate a teritoriului de către marile puteri occidentale și chiar de către Rusia, cu condiția renunțării la arsenalul nuclear.
Putem extrage de aici că s-au lăsat păcăliți la modul cel mai grosier. Garanțiile oferite de marile puteri nu-și pot depăși conjunctura internațională în care au fost emise, având oarecum un termen redus de valabilitate.
Cum i se pot garanta Ucrainei teritoriile din estul său sau chiar Crimeea, smulse de la ruși în cel mai bolșevic și samavolnic chip cu putință, când Ucraina nu numai că nu a garantat drepturile minorităților de pe teritoriile anexate de la statele vecine timp de zeci de ani, inclusiv cele ale rușilor de pe teritoriul ei dar le-a și abolit cu maximă represiune? Deportările acestor minorități, deznaționalizarea și interzicerea limbilor materne ale acestora au constituit centrul axial al politicii ultranaționaliste urainene.
În nordul Bucovinei, în ținutul Herței și nordul Maramureșului populația românească s-a redus de la 98% la 5% în 80 de ani! Unde atunci au dispărut românii, dacă nu în hăurile politicii de deznaționalizare ucrainene? De ce atunci suferim de această amnezie condamnabilă și de ce iertăm atât de ușor? Se pare totuși că nu suntem defel urmașii Romei, pentru că Roma nici nu uita nici nu ierta! Revenind și reiterând argumentele pro și contra ajutorării Ucrainei, nu putem identifica un substrat argumentativ nici coerent nici consistent care să justifice astăzi vreun sprijin necondiționat pentru Ucraina. Pentru că și dacă o facem, cum se aberează imbecilii care ne conduc astăzi, să nu credem că Zelensky se va ține de cuvânt măcar o clipă după război.
Facilități și libertăți cu geometrie variabilă, oferite cabotin de Zelensky
După aderarea Ucrainei la NATO și UE el va anula toate libertățile minorităților etnice, introduse astăzi în legislația Ucrainei în regim de urgență, pentru că se va discuta în această lună începerea procedurilor de aderare urgentă a Ucrainei la Uniunea Europeană. Acum, că mult trâmbițata contraofensivă i-a eșuat, Zelensky vrea intempestiv aderarea Ucrainei la blocul euro-atlantic și armament modern, inclusiv aviație militară de penultimă generație în regim gratuit, pentru că știe că sfârșitul războiului este aproape și nu în favoarea lui.
Președintele Biden l-a avertizat zilele trecute că ajutorul american s-ar putea bloca începând cu 1 ianuarie. Însă Ucraina va rămâne cea mai înarmată țară din centrul și estul Europei chiar și după înfrângerea militară, cu consecințe nefaste pentru vecinii săi, inclusiv Ungaria și România.
Iată câteva argumente istorice și politice care explică supradimensionarea Ucrainei prin jefuire de teritorii de la țările limitrofe și de ce această țară nu trebuie ajutată militar, pentru că oricât i-am urâ pe ruși, de data aceasta au dreptate, deși nu prin bombardamente stupide, inutile și criminale, se câștigă un război, am mai subliniat aceasta.
Și ei fac ceea ce ar fi trebuit și noi să facem demult: să denunțăm tratatul încheiat ilegal de Constantinescu și Severin, validat de un Parlament trădător, dovadă că făcea parte din acesta printre alții și Aristotel Căncescu, iar Petre Roman, marele său prieten, fiind la acea dată președintele Senatului.
Încheiat, evident, fără referendum national cum cere Constituția, când este vorba de teritorii ale țării anexate de alții. Acum ar fi trebuit să cerem imperativ Ucrainei restituirea teritoriilor românești anexate ilegal printr-un pact la fel de ilegal în 1939 între Hitler și Stalin,(reiterat printr-un tratat la fel de ilegal în 97) urmat de anexările sovietice și horthyste din 40, după cum am arătat la începutul acestui material. Iar ca argument forte ar fi trebuit să condiționăm traficul mărfurilor și cerealelor ucrainene pe la gurile Dunării și prin porturile românești și în niciun caz să nu renunțăm la gazele rusești.
Satrapia Ucrainei nu merită sacrificii din partea poporului român, merită doar indiferența lui. În fond, dacă va pieri în confruntarea fratricidă cu colosul rus, pe limba ei va pieri și nu trebuie să ne pierdem timpul să vărsăm nicio lacrimă pentru asta. Un dușman al României mai puțin și atâta tot.
Libiu Mateescu
