Legionarii și evreii – Cine pe cine? (2)

„Legionarii nu au ucis niciun evreu!”
Acuzaţiile de crimă, de crime înfiorătoare, aduse legionarilor, sfârşesc prin a se răsfrânge asupra tuturor românilor şi, într-un fel, asupra fiinţei umane, în general. Ca om şi ca român, aflând motivele pentru care unii dintre noi contestă crimele din ianuarie 1941, puse de toată lumea pe seama legionarilor, inclusiv masacrul dezmăţat și deșucheat de la Abator, mă simt dator să caut, să aflu şi să răspândesc adevărul despre legionari, care este o parte din adevărul despre români! Despre fiinţa umană!
Mai ales dacă acest adevăr contrazice ceea ce „toată lumea ştie” şi se întoarce în favoarea legionarilor, a ideii de demnitate umană!
Evreii, fiind şi ei oameni (nu au încotro şi trebuie să accepte!), în mod logic tre­buie să se bucure şi ei, să se bucure la fel ca şi românii, dacă se va afla cineva să le dovedească că legionarii nu au omorît nici un evreu!
Să afli că un capitol important din Istoria infamiei umane trebuie şters, acesta este un motiv de satisfacţie pentru toată lumea, şi în mod deosebit pentru urmaşii victimelor presupuse.
Şi, într-adevăr, am întâlnit evrei care au primit cu interes şi cu plăcere, chiar cu speranţă, speranţa că se va confirma această ipoteză, această informaţie, această veste, bună vestire! Reacţionând astfel în modul cel mai firesc.
Rămâne de înţeles, de explicat şi apoi de respins reacţia bizară, nefirească, a acelor evrei, cu totul alţii, dar şi a unor români, care nu se bucură, ba chiar se supără cumplit şi te fac ţinta celor mai ciudate şi dure acuzaţii dacă susţii sau chiar demonstrezi că legionarii nu au ucis nici un evreu! Nu le convine nicicum! De ce?
Dând acestei întrebări un răspuns provizoriu, deci incomplet, am avea în vedere două motive. Mai întâi firea omenească, a unora, care se despart cu greu de idei şi încredinţări la care au ţinut şi ţin mai departe, fiindu-le greu să accepte că s-au înşelat, că s-au lăsat păcăliţi, prostiţi.
Ei iau ca pe o jignire personală solicitarea cuiva de a-şi schimba aprecierea asupra unor persoane sau evenimente pe care le-au blamat sau elogiat până acum. Mai ales dacă au făcut-o în public, cu beneficii de prestigiu, profesionale sau de altă natură.
Alt motiv îi priveşte pe cei interesaţi să-i compromită pe legionari şi să-i facă uitaţi, eliminaţi din existenţa fizică, dar şi din manualele de istorie şi de politologie. Un astfel de interes a existat îndeosebi la vremea respectivă, când legionarii au oferit publicului un model de comportament în contradicţie deplină cu felul de a se manifesta în viaţa politică al altora, al celorlalţi, evrei şi ne-evrei deopotrivă. Cine nu cunoaşte eforturile sincere ale legionarilor de a se comporta ireproşabil sub aspect moral şi juridic, nu va putea să înţeleagă animozitatea stârnită de legionari în toată lumea politică, românească şi internaţională, o lume atât de coruptă, de criminală în esența ei!

Politicienii noştri de azi sunt fericiţi să repete sloganul că între politică şi etică nu este de conceput o legătură de compatibilitate, cu această vorbă netrebnică acoperindu-şi neruşinarea şi hoţiile, minciunile, demagogia. La fel gândeau şi politicienii de odinioară.
Or legionarii tocmai asta şi-au propus, să dovedescă că atât politica, cât şi comerţul (vestitul comerţ legionar!), se pot face în demnitate şi onestitate, fără niciun rabat la legile lui Dumnezeu! Succesul pe care l-a avut un asemenea program idealist, donquijotesc, s-a datorat talentului organizator şi pedagogic al Căpitanului. Dar şi altor factori.
Important este că pe acest program Mişcarea legionară a ajuns în zece ani la un milion de membri, iar în urma alegerilor din toamna lui 1937 trebuia să intre la guvernare.
Tot în 1937, cu ocazia funeraliilor „lui Moţa şi Marin”, aceşti un milion de legionari au făcut o demonstraţie de forţă, de coeziune sufletească şi de disciplină care a băgat în răcori oligarhia politică, făcându-i să priceapă că pe lume a apărut o formulă nouă de gândire politică, a apărut un adversar radical diferit de întreaga clasă politică, un adversar capabil să spulbere instituţiile ridicate pe minciună şi înşelăciune, în primul rând acele instituţii care mimau democraţia şi legalitatea. Carol al II-lea şi acoliţii săi din ţară şi din străinătate au primit astfel un avertisment de o gravitate maximă. Înşişi Hitler şi Musolini, în ateismul lor stupid şi năuc, au înţeles că nu pot fi pe lungă durată în aceeaşi barcă cu legionarii. Astfel că împotriva legionarilor s-a urzit un complot la care şi-au dat mâna toate forţele Răului, din România şi din Europa.
Deopotrivă Aliaţii şi forţele Axei au descoperit cât de incomodă va fi Mişcarea legionară, atât ca adversar, cât şi ca aliat. Complotul împotriva legionarilor a fost expresia unui consens european.
Consensul clasei politice internaţionale, direct vizată de anti-politicianismul legionar. A existat și o componentă evreiască a acestui complot, deloc neglijabilă.

A fost cumva și cea mai importantă?…
Aşa s-a ajuns la situaţia ca asasinarea Căpitanului, din ordinul regelui Carol al II-lea, să se producă numai după ce acesta, cu prilejul unui turneu prin marile capitale ale Occidentului, a primit acceptul sau ordinul (!) marilor lideri ai planetei. Ultimul cu care s-a consultat a fost Adolf Hitler…
La câteva minute după ce a încheiat discuţia cu cancelarul nazist, Carol al II-lea a trimis în ţară ordinul de asasinare a „Căpitanului” Corneliu Zelea Codreanu.
La fel, în asasinarea lui Nicolae Iorga, înscenată astfel încât să cadă pe seama legionarilor, şi-au dat concursul agenţi ai Moscovei şi ai Marii Britanii, infiltraţi în Mişcare.
Iar ultimul act, „rebeliunea legionară”, i-a coalizat împotriva legionarilor pe liderii evrei din România, pe agenţii britanici şi sovietici, debarcarea legionarilor de la guvernare survenind în urma acordului şi sprijinului dat de acelaşi Adolf Hitler… Aceştia au rămas toţi mai departe asociaţi în opera mediatică, propagandistică, de calomniere permanentă a Mişcării Legionare. Eliminarea şi distrugerea legionarilor fiind unul dintre puţinele puncte de interes comun ale celor mai sus pomeniţi.

*    *    *

Demonstraţia (sau ipoteza) că legionarii, în ianuarie 1941 sau altcândva, nu au ucis nici un evreu, nu încheie discuţia, subiectul.
Subiectul nu se rezumă la legionari. Dezvăluirea faptului că evreii comunişti au colaborat cu Serviciile Secrete conduse de Eugen Cristescu pentru a crea diversiunea numită „pogromul legionar antisemit” sau „rebeliunea legionară” din ianuarie 1941, ne obligă să aprofundăm şi prestaţia „victimelor”, încercând să pricepem resorturile acestui comportament evreiesc, aiuritor de imoral. Legionarii, care niciodată nu au ezitat să-şi asume în modul cel mai deschis şi mai „cavaleresc” asasinatele politice înfăptuite (vezi cazul Duca, Stelescu sau Călinescu, precum şi Jilava), au susţinut mereu că nu au nici un amestec în ceea ce s-a întîmplat la Abator (dacă se va fi întâmplat ceva) şi în celelalte „locaţii” unde au fost înregistraţi evrei ucişi în ianuarie 1941, ucişi zice-se fără altă vină decât aceea că erau evrei!
Dar acei evrei, implicaţi în cele ce s-au petrecut atunci, nu mai sunt acum deloc nişte „evrei nevinovaţi”, nişte victime inocente, ci a venit momentul să le măsurăm cu toată atenţia vinovăţia, ca un revers logic al medaliei: dacă legionarii nu au ucis pe nimeni în ianuarie 1941, cine răspunde pentru imensa suferinţă, pe toate planurile, cu care legionarii au plătit diversiunea iudeo-românească a lui Eugen Cristescu & Constantin David şi nemernicii lor acoliţi?!
Orice disculpare a legionarilor privind „pogromul” din Bucureşti are această consecinţă logică: inculparea automată a celor ce au înscenat „pogromul”.
Căci pentru acel pogrom inventat de „evrei”, sute şi mii de legionari au plătit cu viaţa sau cu tinereţea petrecută prin temniţe.
Cine achită această notă de plată infinit mai încărcată decât tot ce au suferit evreii din partea românilor de-a lungul întregii lor convieţuiri cu românii?

*    *    *

E greu să dovedeşti că nu ai făcut o crimă. Nu-ţi poţi dovedi nevinovăţia decât într-un singur fel: spulberând dovezile şi probele pe care le prezintă acuzaţia de crimă. Or, cei ce i-au acuzat pe legionari de uciderea celor 120 de evrei nu au adus la poliţie, la Parchet sau în instanţă nicio probă în sprijinul acestor acuzaţii! Şi asta în primul rând pentru că evreii nu au reclamat nici la poliţie, nici la Parchet producerea binecunoscutelor asasinate.
Astfel că nimeni în 1941, deci niciun legionar, nu a ajuns să fie anchetat, acuzat, judecat sau condamnat pentru vreunul dintre cei 120 de evrei ucişi la „rebeliune”! Acuzaţiile împotriva legionarilor, cum că au ucis 120 de oameni, s-au produs numai în presă şi felurite publicaţii, cărţi etc., la radio şi la TV, în mass media aşadar. În felul acesta tot ce ar fi avut de spus în apărarea lor legionarii dacă ar fi fost anchetaţi la poliţie sau de justiţie a rămas s-o spună legionarii prin presă, iar presa nu a avut nicio obligaţie să publice replica legionară.
Eu de această replică, niciodată publicată, am auzit prima oară prin anii ’70, la cafeneaua de la Athenee Pallace, iar cei mai mulţi români nu au avut niciodată ocazia să afle cu ce argumente legionarii se pot apăra de acuzaţia de pogrom, pogrom antisemit, cu 120 de victime, başca pagubele materiale!
Dar despre legionari, cum că au ucis 120 de evrei în ianuarie 1941, aflăm din cea mai fragedă pruncie şi ni se repetă această basnă ca un adevăr aflat deasupra oricărei discuţii…

Stratagema, trebuie să recunoaştem, a fost subtilă şi eficientă, căci, dacă se făcea reclamație la poliție sau la Parchet, aranjamentul dintre Siguranţă şi Comunitatea Evreiască risca să fie descoperit. Intervenţia poliţiei sau a procurorilor ar fi însemnat cercetarea caz cu caz a fiecărui asasinat, a fiecărui cadavru, identificarea martorilor posibili, a primilor suspecţi etc. Însemna intervenţia avocaţilor pe care i-ar fi angajat legionarii, accesul acestor avocaţi la probatoriul incriminator etc. O asemenea procedură nu ar fi deranjat decât pe asasini dacă crimele ar fi fost „normale”, „regulamentare”.
Dacă însă, aşa cum presupunem, ba chiar susţinem şi dovedim, morţii aceia din ianuarie 1941 nu au fost morţi adevăraţi, morţi autentici, nu au fost evrei împuşcaţi în timpul „rebeliunii”, ci cadavre din timp stocate la morga pentru a fi folosite într-o vastă diversiune, atunci iniţiatorii diversiunii nu aveau să se teamă decât de un singur lucru: ancheta poliţiei, a procuraturii, intervenţia justiţiei.
Aşa se şi explică graba cu care au fost înhumate cadavrele cu pricina.
În plus, s-a ştiut bine că după „rebeliune” legionarii vor fi alungaţi de la guvernare, cei mai mulţi vor fi arestaţi sau siliţi să fugă în Germania. Hăituiţi, dispersaţi, timoraţi şi diabolizaţi de toată presa, legionarii nu au avut nici energia şi nici mijloacele prin care să răspundă atunci, pe loc, noianului de calomnii, dintre care uciderea celor 120 de evrei constituia acuzaţia cea mai spectaculoasă, cu ponderea emoţională cea mai mare.
Deoarece nimeni nu i-a chemat pe legionari în faţa justiţiei să răspundă pentru oribilele lor crime, acestora nu le mai rămânea decât să răspundă prin presă…
Or presa… Adică nu le mai rămânea nicio şansă la stabilirea adevărului.
În felul acesta opinia publică a fost mereu şi neîncetat asaltată de o singură variantă despre cele petrecute în ianuarie 1941: teza vinovăţiei criminale a legionarilor, teză susţinută atât de autorităţi, cât şi de victime: comunitatea evreiască! Replica legionară nu s-a auzit niciodată!
Iar nici de rostit legionarii nu au rostit-o prea des. Atâta câtă a fost a circulat numai oral şi cu mare fereală, căci a le lua apărarea legionarilor a devenit foarte rapid un delict penal sau moral dintre cele mai aspru pedepsite.
Astfel că bietul român a ajuns să creadă că toată urzeala acelor zile ticăloase reprezintă adevărul, tristul adevăr că printre români s-au putut naşte şi criminali atât de nenorociţi ca legionarii…
Cel mai mult i-a paralizat însă pe legionari buna credinţă, conştiinţa nevinovăţiei, încrederea în Judecata cea înaltă a Dumnezeirii, în dreptatea care, mai devreme sau mai târziu, li se va face.
A sosit acel ceas? Se apropie? Nu cumva este prea târziu?…
– va urma –

Autor: Ion Coja
Sursa:IonCoja.ro https://ioncoja.ro/legionarii-si-evreii/

NOTA
1. Foto 1 – Fondatorii Miscarii Legionare – LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL, (vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ion Botezătorul), ora zece seara).
2. Foto 2. Carol al 2-lea, (cel care dispus asasinarea lui) și Corneliu Zelea Codreanu.
3. Foto 3, ceremonie de inmormântare a legionarilor asasinați din ordinul regelui Carol al 2-lea. În noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939 au fost asasinaţi mişeleşte, fără judecată, în lagăre şi pe tot cuprinsul ţării, din ordinul regelui călău Carol al II-lea, 252 de legionari.
Potrivit frontpress.ro, în zorii zilei de 22 septembrie, fiecare judeţ prezenta trecătorilor cadavrele a trei legionari, pe care poliţiştii şi jandarmii, în plină noapte, i-au ridicat din mijlocul familiilor, i-au scos în stradă şi i-au împuşcat, iar trupurile lor au fost lăsate ca lumea să le vadă vreme de trei zile. Elevii de şcoală generală şi liceu erau duşi în mod organizat să vadă cadavrele aruncate pe caldarâm şi păzite de jandarmi! Prigoana împotriva legionarilor a continuat cu sălbăticie până în toamna anului 1940, când regele Mihai a proclamat Statul Naţional Legionar. (V.T.)

Share on Facebook

Tweet

Follow us