Holocaust?! Stimate domnule ambasador Sandu Mazur
În urmă cu o jumătate de an, m-am prezentat, cuminte şi disciplinat, la poarta ambasadei Israelului din Bucureşti cu o scrisoare către excelenţa voastră, şi un pachet cu câteva zeci de exemplare din cartea mea intitulată Holocaust în România?, rugându-vă, cu tot respectul cuvenit, să mă ajutaţi ca lucrarea mea să ajungă la cunoştinţa specialiştilor din Israel, a unor specialişti autentici, dat fiind că cei pe care îi avem noi la Bucureşti şi pe care îi cunosc bine, mie nu-mi inspiră nici o încredere: au trăit toată viaţa lor în minciună, ca activişti bolşevici, reciclaţi după 1990 în istorici ai Holocaustului.
Vă mărturiseam în felul acesta îndoiala mea – e dreptul meu, nu?! – cu privire la propria mea capacitate de a afla adevărul, precum şi disponibilitatea ca, atenţionat de oameni mai bine ştiutori şi cunoscători decât mine, să corectez eu primul erorile strecurate – vă asigur, fără voia mea, în Holocaustul meu.
Nu mă îndoiesc că aţi primit scrisoarea mea! Ce aţi făcut mai departe cu cărţile mele, pe care, prin ministeriatul excelenţei voastre, le-am oferit unor colegi necunoscuţi din Israel, nu ştiu. Nu am primit, din păcate, nici un semn sau semnal, care să mă orienteze mai bine în ceea ce voi face de aici înainte.
Aş pune mare preţ pe părerea unor savanţi ca Liviu Rotman, de la Universitatea Ramat Aviv, eu nefiind nici pe departe un specialist în domeniu, ci doar un om care are dreptul la propria sa părere şi încearcă să şi-o verifice câte parale face.
Zilele trecute, domnule ambasador, aţi participat la un seminar al profesorilor de istorie care predau în liceele româneşti ore despre holocaust, ocazie cu care aţi făcut unele declaraţii în presă. Îmi iau libertatea de a considera declaraţiile excelenţei voastre ca pe un răspuns, acel răspuns pe care îl aştept de câteva luni din partea dumneavoastră. Îngăduiţi-mi un scurt şi necesar comentariu pe marginea acestui “răspuns”:
Domnule ambasador,
În şcoala românească se predau ore despre Dumnezeu, despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos, despre geneza universului şi a vieţii, a omului, despre o mulţime de subiecte de cel mai mare interes. La noi, obiceiul, destul de vechi, este ca profesorii să le ofere elevilor nu numai textele care afirmă existenţa şi măreţia Creatorului, ci şi teoriile celor care, săracii de ei, neagă existenţa divină, dicţionarul însuşi incluzând cuvinte ca ateu, ateism etc., alături de toate celelalte cuvinte, fără nici o conotaţie incriminatoare. Se cheamă aceasta libertatea de conştiinţă, înscrisă şi în Carta Drepturilor Omului.
La fel, avem lecţii de istorie în care sunt comentate textele unor autori, mulţi dintre ei evrei, care neagă istoricitatea lui Iisus Hristos. Chiar dacă nu sunt adevărate, adevărat este că aceste texte există şi nu e normal să le ignorăm, să ne facem că ele nu există!…
Sau lecţii de biologie care le prezintă elevilor atât teoria creaţionistă despre apariţia vieţii şi a omului, cât şi teza evoluţionistă, atât de umilitoare şi deprimantă pentru un creştin. Nu mai zic, câte teorii despre naşterea Universului, fiecare teorie însoţită fiind atât de argumentele susţinătoare, cât şi de contestaţiile formulate de-a lungul timpului. Ba chiar la matematici copiii mai dotaţi învaţă că nu totdeauna 1 + 1 = 2!
Din declaraţiile excelenţei voastre, precum şi din alte informaţii, deduc, deduc însă că lecţiile despre holocaustul evreilor din anii 1940-1945 care se vor ţine în şcolile româneşti urmează să se abată de la această tradiţie a învăţămîntului românesc şi european, astfel încât la cunoştinţa elevilor să ajungă numai un singur punct de vedere: al celor care susţin realitatea holocaustului.
Cu alte cuvinte, din tot ce învaţă copiii în şcoli, un singur adevăr va fi ridicat deasupra oricărei discuţii, îndoieli sau contestaţii: nu existenţa lui Dumnezeu sau a lui Iisus Hristos, ci a holocaustului… Orice pe lumea asta poate stârni semne de întrebare, numai teza holocaustului nu!
Ca unul care, slavă Domnului, nu am contestat această teză, ba am afirmat şi dezbătut în publicistica mea realitatea înfiorătoare a holocaustului încă în urmă cu 20-30 de ani, poziţie pe care mă situez şi azi, am totuşi de făcut câteva obiecţii serioase asupra concepţiei după care înţeleg că se vor ţine orele despre holocaust.
Pornesc de la un principiu: şcoala, cel puţin în România, nu cată să fie sediul adevărului, ci este locul în care învăţăm împreună, elevi şi profesori, cum să căutăm adevărul, de care reguli şi criterii să ţinem seamă pentru a deosebi adevărul de eroare sau de minciună!
Şcoala în România, prin tradiţia greco-romană, îi învaţă pe tineri cum să găsească şi să ţină drumul adevărului.
Mi-e teamă că metodologia de desfăşurare a orelor despre holocaust va pune aceste lecţii în contradicţie cu toate celelalte materii, unde dintotdeauna, indiferent de subiectul abordat, se obişnuieşte un examen critic şi senin al tuturor argumentelor, pro şi contra. În privinţa holocaustului însă – capitol din istoria contemporană a umanităţii, indicaţia din programa şcolară este aceea de a nu se admite nici o discuţie liberă despre aspectele controversate sau controversabile. Cui foloseşte ca în această problemă să fie ascunsă complexitatea faptelor şi, mai ales, complexitatea vinovăţiilor?
Îmi îngădui să apreciez că lecţiile despre holocaust sunt lecţii în primul rând despre decăderea umană, spectacol de care nu a fost scutită nici o epocă şi nici o istorie, a vreunui popor!
Eu, personal, nu am căutat niciodată vreo carte sau vreun text din literatura “revizionistă”, “negaţionistă”, care contestă producerea holocaustului. Am considerat că este sub demnitatea mea să le caut, dar atunci când asemenea materiale, fără voia mea, mi-au ajuns în mână, nu am putut să nu le citesc! Aşa se va întâmpla şi cu tinerii care azi învaţă lecţiile despre holocaust, iar mâine, trăind într-o lume liberă, se vor trezi dinaintea unui text “revizionist”.
Vor fi în stare să-l citească cu un ochi lucid şi rece?
Cred că nu vă spun o noutate afirmând că tineretul este foarte interesat de tot ceea ce contrazice teoriile învăţate în şcoală! Şi mai ales de teoriile care în şcoală le-au fost interzise! Dumneavoastră, ca evreu, ştiţi mai bine decât mine cât e de mare forţa de atracţie a fructului oprit!
Înţeleg că la lecţiile de istorie a holocaustului copiii noştri vor învăţa şi despre cei „400.000 de evrei din România, ucişi mişeleşte de fasciştii germani, români şi maghiari” (am citat din inscripţia de la Templul Coral din Bucureşti), fără a li se spune nimic despre marii evrei, evrei serioşi, care contestă aceste cifre şi, în general, infirmă cumplita vinovăţie atribuită românilor!
Eu contest această vinovăţie, dar nu sunt împotriva prezentării în şcoli a tezei privind „holocaustul din România”! Copiii trebuie să afle că această teză există, s-au scris multe cărţi pe acest subiect ş.a.m.d. Dar mi se pare o infamie şi – mai mult decât o infamie, o prostie să le ascunzi elevilor faptul că există şi autori care neagă acest holocaust din România. Precum subsemnatul!…
De asemenea, chiar dacă nu le dau dreptate celor care neagă holocaustul, atunci când prilejul se iveşte, caut să înţeleg acest fenomen, real, al “revizionismului”. Nimic nu mă poate împiedica să citesc cu cel mai mare interes dezvăluirile, mai vechi şi mai noi, făcute de autori evrei, privind complicitatea unor persoane şi cercuri evreieşti la producerea holocaustului, de exemplu.
Li se va preda oare elevilor români şi o lecţie despre vinovăţia care revine unor lideri evrei, unor instituţii evreieşti, unor doctrine politice evreieşti, în iniţierea şi întreţinerea holocaustului?
Aţi cerut, domnule ambasador, un număr mai mare de ore pentru predarea “obligatorie” a holocaustului în şcolile româneşti, ore în care, desigur, se va vorbi mult şi despre suferinţele îndurate de evrei în România anilor ’40.
Nimeni, cu judecată sănătoasă, nu poate contesta aceste suferinţe, fiind discutabile numai aspectele, neesenţiale, de natură statistică, penibila “contabilitate” a crimei, a mizeriei umane. Mi-ar plăcea să ştiu că în Israel elevii evrei învaţă şi ei despre suferinţele pe care românii le-au îndurat şi ei din cauza unor evrei. Dar nu-mi fac iluzii că lumea ar putea fi atât de normală. Pretind însă ca măcar în România, în şcolile româneşti, când se predau lecţii despre holocaust, despre „holocaustul din România”, să fie înfăţişate şi suferinţele, nu puţine, cu nimic mai puţine, ba dimpotrivă, pe care, cum spuneam, unii evrei le-au pricinuit, cu intenţie şi metodic, unor români.
Domnule ambasador,
S-ar putea să nu cunoaşteţi acest subiect. Eu l-am atins în cartea mea, cu argumente destul de neconvingătoare. Întâmplarea face însă ca elemente noi să apară în istoriografia românească pentru a confirma acest trist adevăr: în anii când, spun unii, s-a produs un holocaust al evreilor din România, mulţi români au fost victimele unor evrei cu nimic mai oameni decât cei care, în lagărele de exterminare, au făcut atâtea victime nevinovate printre evrei.
Despre acest aspect cred că suntem obligaţi să le vorbim elevilor, la orele de istorie a neamului românesc. Eu, personal, dacă mai aveam oarecari îndoieli în această privinţă, din păcate ele s-au risipit de curând, când mi-a ajuns în mână lucrarea Situaţia evreilor din România, vol. I (1939-1940), partea întâi, lucrare elaborată de un colectiv de treisprezece specialişti, istorici militari, şi tipărită sub egida triplă: Institutul de istorie şi teorie militară, Arhivele Statului Bucureşti, Arhiva Ministerului Apărării Naţionale. Coordonatori: Locotenent-colonel Alesandru Duţu şi Dr. Constantin Botovan. Editura Centrul de Studii Transilvane Fundaţia Culturală Română, Cluj-Napoca, 1944.
Este o carte care cuprinde numai documente, în număr de 128, de a căror autenticitate nu e îngăduită nici cea mai mică îndoială. Cititorul atent al prezentării pe care am făcut-o mai sus lucrării Situaţia evreilor din România poate că va fi observat că m-am ferit să folosesc cuvîntul publicată, atât de obişnuit în legătură cu o carte. De data aceasta nu se potriveşte: cartea a fost tipărită în 1994, dar n-a mai fost şi publicată, ci a fost retrasă din depozitul editurii şi dată la topit, înainte de a ajunge în librării. Adică a fost cenzurată, deşi conținea numai şi numai documente de arhivă. Documente care dovedeau că înainte de a se fi produs, în anii’40, în România, vreun pogrom sau holocaust anti-evreiesc, în Basarabia şi în Bucovina s-au dezlănţuit acte de terorism, de o rară sălbăticie, săvârşite de evrei comunişti împotriva populaţiei româneşti, în urma cărora sute şi mii de români au fost batjocoriţi, ucişi sau deportaţi în Siberia! De unde cei mai mulţi nu s-au mai întors!
Îngăduiţi-mi, domnule ambasador, să consider că interesul pe care îl acordaţi lecţiilor despre holocaust din şcolile româneşti, lecţii despre istoria evreilor din România în perioada 1939-1940, vă induce obligaţia de a fi interesat sub toate aspectele de această istorie. O carte precum cea despre care v-am pomenit nu poate decât să vă intereseze în modul cel mai sincer spre a o vedea în circulaţie publică. Organizaţia noastră, Uniunea Vatra Românească, intenţionează să retipărească această lucrare şi să o pună în circulaţie publică, la dispoziţia profesorilor de istorie care predau în şcolile româneşti lecţii despre holocaust. Cum intenţia noastră ridică o serie de piedici financiare pentru noi aproape insurmontabile, intenţionăm să apelăm la sprijinul celor interesaţi. Vă considerăm, domnule ambasador, persoana cea mai în măsură să dorească şi să susţină publicarea documentelor amintite. Drept care vă facem cunoscut contul bancar în care puteţi depune obolul interesului excelenţei voastre pentru aflarea adevărului privind istoria evreilor din România, a holocaustului din România.
Totodată, până la retipărirea lucrării, vă reamintim ca am solicitat cu ani în urmă dlui Augustin Buzura, directorul, pe atunci, al Fundaţiei Culturale România, să facă cunoscut publicului românesc împrejurările în care s-a produs acest act anti-cultural şi anti-românesc. Cine şi de ce a dat dispoziţie pentru distrugerea cărţii de documente Istoria evreilor din România?
Aşteptăm.
Ion Coja
Sursa: IonCoja.ro
