Pentru Români, 1 Aprilie nu este o zi de glume – Masacrul de la Fântâna Albă
Suntem tineri și ne place să facem farse, să glumim, să facem poante, etc. 1 Aprilie este o zi care încurajează astfel de comportament, însă Istoria ne cere să frânăm impulsul ludic și să ne amintim de masacrul de la Fântâna Albă.
1 Aprilie este o zi tristă în memoria colectivă, căci comemorăm masacrul de la Fântâna Albă, unde evrei bolșevizați au comis atrocități împotriva Românilor.
Pe 26 iunie 1940, în urma semnării Pactului Ribbentrop-Molotov, Basarabia şi nordul Bucovinei au fost cedate Uniunii Sovietice. Astfel că peste noapte, aproximativ 3 milioane de români s-au trezit pe un teritoriu străin în care originile, tradiţia, cultura şi religia lor nu erau acceptate.
Împărţirea a avut loc într-un timp foarte scurt, astfel că multe familii de români au fost despărţite de graniţa impusă de sovietici. Conform estimărilor ucrainene, în primul an de ocupaţie sovietică peste 7.000 de români au căutat refugiu în România.
Pentru a opri plecarea refugiaţilor către România, sovieticii au întărit patrulele de la graniţe şi au realizat liste cu familiile ce aveau rude în România. Aceştia au fost declaraţi ”trădători de ţară” şi deportaţi în lagărele de muncă forţată,
Pe 19 noiembrie 1940, 40 de familii din localitatea Suceveni (aflată acum în Ucraina) au încercat să treacă graniţa, dintre aceştia 3 persoane au fost ucise, iar alte 5 au reuşit să ajungă în Rădăuţi. Ca urmare a încercării de evadare, sovieticii au ordonat arestarea tuturor rudelor celor 40 de familii şi trimiterea lor în Siberia.
În ianuarie 1941, NKVDul (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne) a lansat zvonuri conform cărora românilor le era permisă trecerea graniţei. Astfel că pe 1 aprilie 1941, într-o zi de Paşti, un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului s-au îndreptat către graniţa sovieto-română purtând un steag alb şi însemne religioase (icoane şi cruci din cetină).
Atunci când au ajuns la trei kilometri de graniţă în locul numit Poiana Varniţa, peste 3.000 de oameni au fost suprinşi de soldaţii sovietici ascunşi în pădure. La scurt timp, cea mai mare parte dintre ei au fost seceraţi de gloanţe, iar cei care au scăpat au fost spintecaţi de cavalerie.
„A fost un adevărat masacru, un genocid”
Unul dintre supravieţuitorii masacrului de la Fântâna Albă, profesorul Gheorghe Mihailiuc, a relatat scenele înfiorătoare în cartea sa ”Dincolo de cuvintele rostite”, apărută la Editura obştească “Vivacitas” (Hliboca, 2004).
„Peste sate se abătuse teroare bolşevică. Dacă nu făceai cârdăşie cu noii stăpâni, erai pierdut. În aceste condiţii insuportabile, o parte din populaţia română a ţinutului a hotărât să fugă din ţară ca să scape de prigoană.
La 1 aprilie 1941, câteva mii de români, chemaţi de dorul libertăţii, au pornit paşii spre Fântâna Albă, la frontieră. Dar pentru mulţi acest drum a fost fără întoarcere. Eram şi eu, împreună cu fratele mai mare, printre ei. Am fost martor ocular şi am văzut cum s-au desfăşurat lucrurile.
A fost un adevărat masacru, un genocid. Ucigaşii au aşteptat cu degetul pe trăgaci până când mulţimea a ieşit la luminiş. Era o acalmie prevestitoare de rele. Paşii greoi îi purtau pe oameni spre un sfârşit fatal.
Tricolorul din faţa coloanei flutura mândru, demonstrând dragostea de neam şi ţară a românilor Bucovineni.
Deodată, liniştea a fost spartă de groaznicul glas al armelor. Zgomotul morţii s-a răspândit, hăt, departe peste codri. Cineva din mulţime a strigat: «La pământ!». Şuvoiul neîntrerupt de foc ne ţinea culcaţi, cu respiraţia curmată.
În acea stare de încremenire, un bărbat din primele rânduri a strigat peste puterile sale: «Înainte, fraţilor, ei nu vor cuteza să ne omoare!». Dar chiar atunci a început măcelul.
Tragedia de acum jumătate de secol mă nelinişteşte până astăzi, deoarece nu sunt convins că-i imposibilă repetarea unor asemenea nenorociri. E greu de redat în cuvinte tot ce am văzut la Varniţa.
Era un adevărat iad de la pământ până la cer. În ochii mei, un flăcău voinic, cu tricolorul în mână, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Aud şi acum strigătele lui cu groaza morţii pe buze: «Fugiţi, oameni buni, eu rămân aici să mor pentru libertate!». În învălmăşeală m-am pierdut de fratele meu. Întregul câmp era o spaimă, oamenii cădeau ca frunzele de brumă”.
Una în arhivele bolșevice alta situația reală a victemelor
Conform mărturiilor altor supravieţuitori ai masacrului, răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la cele 5 gropi comune săpate anterior, unde unele persoane au fost îngropate de vii. Alţi ”fugari” au fost arestaţi de NKVD, după torturi inimaginabile, au fost duşi la cimitirul evreiesc din Hilboca, unde au fost aruncaţi de vii într-o groapă comună peste care s-a aruncat şi s-a stins var.
Numărul morţilor este necunoscut, însă conform datelor din arhivele sovietice 20 de persoane au fost ucise în timp ce încercau să treacă ilegal graniţa, printre aceştia aflându-se copii, femei şi bătrâni.
Martorii locali, puţinii supravieţuitori ai masacrului, afirmă că peste 3.000 de români bucovineni au murit atunci
După masacru, în noaptea de 12 spre 13 iunie acelaşi an, 13.000 de români au fost deportaţi în Siberia şi Kazahstan.
Sterie Ciumetti
Sursa: IncorectPolitic,com & Descoperă.ro
