Noul proiect UE: abolirea istoriei!
Cel mai eficient mod de a distruge un popor este să-i interzici și să-i anulezi înțelegerea despre propria istorie. (George Orwell)
Știu că e desuet, dar eu încă mă mai uimesc și mă mai revolt când ingineria socială se face pe față. Parcă tot mă mai aștept la puțin respect, la puțină perdea, la puțin bla-bla, un suc, o prăjitură. Aș fi zis că e din cauza vârstei, dar mă văd obligată să constat că e mult mai grav: îmi lipsește o conștiință europeană adecvată. Am avut această revelație a neajunsurilor mele citind rezoluția Parlamentului European privind „conștiința istorică europeană”,[1] rezoluție adoptată pe 17 ianuarie 2024.
Sigur, prima reacție a fost să mă simt prost că, la jumătatea lui ianuarie, când eu abia-mi mijeam cu teamă ochii către 2024, aleșii Europei trudeau deja de zor – nu la vreo chestie mundană (ca miile și miile de altele pe care le decid, într-un elan de regulare în lung, în lat și într-o dungă a vieții omenești care trebuie că va rămâne în istorie ca record absolut al gândirii birocratice), ci la ceva cu adevărat major. Sau, cel puțin, așa sună. Pentru că, imediat după ce m-am jenat preț de câteva secunde și mi-am mai făcut o cafea, am realizat că habar nu am ce este aia „conștiință istorică europeană”. Lacună impardonabilă pe care m-am învrednicit s-o corectez.
Așadar, pentru cei interesați: „conștiința istorică europeană” este… Mister. Pe cele cinci pagini scrise mărunt ale actului normativ nu există nicio definiție.
Dar prea vrem totul mură în gură. Nu-și găsește omul conștiința istorică europeană așa, bătând din palme. Trebuie să muncim și noi puțin. Cu spiritul ludic de care dă mereu dovadă, Uniunea Europeană vrea să ne angajeze într-un joc de masă, ceva ca un quest euro-cetățenesc, cu indicii presărate ici și colo, piste false, sugestii, fente, revelații. L-am jucat. Durează mult, pentru că presupune studiul unui purcoi de documente pline de eufemisme, butaforie și ezoterism birocratice, iar concluziile ar putea dezamăgi (instituțiile europene, cel puțin, nu par mulțumite), dar este foarte instructiv. Încerc să rezum mai jos pe cât posibil.
Identitatea europeană nu există, dar se face
Întâi de toate, mi-am zis, pentru a avea o conștiință (europeană), trebuie să ai o identitate (europeană). M-am temut că mă arunc, dar Parlamentul European pare să fie de acord cu această premisă, pentru că face trimitere, în preambulul rezoluției, la un studiu de fundamentare privind „identitatea europeană”.[2] Concluzia acestui studiu este că, hélas, așa ceva nu există.
Autorii studiului se tânguie: care identitate europeană când noi nici Europa nu știm prea bine ce e: „Ce înseamnă, de fapt, Europa și la care Europă ne referim? Europa ca spațiu geografic? Europa în vreun sens cultural? Uniunea Europeană? Ori poate Europa ca un soi de utopie ori model ‘transcendental’?”.
Alții s-ar fi oprit aici; dacă „identitatea europeană” nu exista la data studiului, în 2017, lungi decade de la constituirea instituțiilor supranaționale vest-europene și douăzeci de ani de la marea lor expansiune în est, șansele s-o mai facem noi de-acum încolo, și de-am vrea, bat spre zero. Cum spun chiar autorii studiului, „perspectivele (creării) unei identități europene propriu-zise par sumbre, având în vedere dificultățile pe care le presupune construirea unei identități transnaționale și, în special, cadrul politic existent acum”.
Dar nu este ea, Uniunea Europeană, genul de entitate care să renunțe în fața realității. Ni se spune că „stimularea unui sentiment de apartenență europeană printre cetățeni este (încă) un lucru posibil”; de fapt, este chiar obligatoriu, „un sine qua non, dacă este ca Uniunea să continue să existe ca entitate politică, ceea ce presupune legitimitate și susținere publică”.
Descoperim, astfel, intriga acestui joc extrem de pasionant: avem o entitate politică; ea vrea să continue să existe; pentru asta, are nevoie de legitimitate și susținere publică (oarecum absente, se deduce, pe moment); ambele necesită existența unei identități colective „europene”. Care identitate colectivă nu există. Ce facem? Cum ce facem? O creăm.
Problemă: identitatea națională
Primul lucru de care se izbesc autorii studiului după ce se plâng, preț de câteva pagini, de complexitatea aproape imposibilă a temei, este identitatea națională. „Problema primordială”, suntem anunțați, este „ce facem cu statul național, care continuă să fie reperul politic predominant în Europa contemporană și nu numai”.
Statul național, ni se spune cu oarece năduf, este „modelul însuși de ordonare și organizare politică, socio-economică și culturală a societăților începând cu secolul XVII”, model capabil să creeze o identitate națională bazându-se pe cinci elemente fundamentale:
(1) un teritoriu istoric, ori, pardon, „patrie”;
(2) o memorie istorică și mituri comune;
(3) o cultură de masă comună;
(4) drepturi și obligații juridice comune;
(5) o economie comună.
Sigur, fiind un studiu „european”, ni se precizează că, potrivit „experților”, toate astea nu creează decât o „comunitate imaginară”, pentru că „nici măcar în cele mai mici națiuni, oamenii nu-i vor cunoaște niciodată pe toți ceilalți membri, nu-i vor întâlni, nici măcar nu vor auzi de ei, dar, cu toate astea, în mintea fiecăruia va exista imaginea acestei comuniuni”, resimțită ca „fraternitate”.
Dar, imaginară așa cum este ea, această identitate națională „a reușit, de-a lungul ultimelor două secole, să facă milioane de oameni nu atât să omoare, cât să moară bucuroși pentru astfel de fantezii limitate”. Națiunile, ni se spune, sunt „doar niște artefacte culturale”; lor „le lipsește o natură absolută și vreo finalitate clară”.
Mai să te simți prost că ai o identitate națională, până afli că, de fapt, studiul „cântărește șansele și limitele încercării de a transfera tiparele de construcție a identității naționale la un nivel supranațional”.
Soluție: „identitatea europeană” o va copia pe cea națională
Pe românește spus, Uniunea Europeană dorește să creeze o „identitate europeană” imitând modelul național.
Sigur, sigur, nu vă temeți – această „identitate europeană” nu o va înlocui pe cea națională, Doamne ferește, nu. Doar o va „suplimenta”. Altfel spus, cele cinci elemente fundamentale de mai sus vor deveni zece. Două patrii, două seturi de memorii istorice și mituri comune, două culturi de masă comune, două seturi de legislație și două economii. Nimic schizoid aici.
Nu ni se spune de ce această „identitate europeană” ar fi mai puțin imaginară decât cea națională, dar, dacă tot nu există, se pare că e mai bine să ai mai multe.
Parte dintre elementele constitutive ale structurii supranaționale din care ar urma să emane „identitatea europeană” sunt deja de multă vreme în lucru: avem un soi de economie comună, ori măcar decizii economice majore care se iau la nivel „european”, legislație adoptată la nivel supranațional care se impune tot mai mult asupra celei naționale, ceva care începe să aducă a cultură de masă comună, mai ales printre tinerii de la orașe (fie ea și o cultură comună de inspirație americană, nu „europeană”, dar, vorba cântecului, „we are all Americans now”).
Despre elementul „teritoriu” nu se poate vorbi decât în termeni geografici, și nici măcar acolo nu-i prea clar; un expert european[3] reamintește că „Europa este înconjurată de mări la nord, la vest și la sud, dar nu există nicio limită geografică evidentă a proiectului european către est”. Nu știu dacă precizarea s-a dorit ofensivă sau defensivă, dar ea datează din 2018. Textele fondatoare și principalele acte normative ale Uniunii Europene nu conțin cuvântul „teritoriu”, care este asociat teritoriilor naționale ale statelor membre, ci doar mai vagul „arie”. De la „arie” la „patrie” e cale foarte lungă.
Așadar, dacă economie, legislație și dixtracție comune mai avem, cu „patria”, memoria istorică și miturile comune europene stăm mai prost.
Așa ajungem la rezoluția Parlamentului European din 17 ianuarie 2024 privind „conștiința istorică europeană”.
Istorie-istorie, da’ s-o știm și noi
Așa cum o recunoaște și studiul de fundamentare, dacă memoria colectivă a unei nații, ca sursă a identității naționale, se bazează pe repere istorice evidente, „într-un context supranațional, percepția asupra trecutului se dovedește mult mai eterogenă, iar problemele pe care le pune crearea unei memorii colective, ba chiar însăși definirea unor repere istorice, se multiplică”.
Și încă cum. Nu vreau să fiu nesuferită, dar nu știu câți cetățeni ai statelor membre occidentale au adânc înfipt în minte că Imperiul roman s-a prăbușit inițial numai în Apus, continuând să existe în Europa de Est, sub forma Bizanțului, încă o mie de ani, motiv pentru care „evul întunecat” al Europei de Vest nu s-a văzut la fel prin zona noastră. Ori că Biserica ortodoxă nu a avut nici Reformă, nici Renaștere și nici Contrareformă ori Inchiziție. Ori că europenii ortodocși nu au participat la cruciade, cu atât mai puțin la incursiunea asupra Constantinopolului. Asta ca să nu mai spun că nu cred că Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare ori Mihai Viteazul fac parte din memoria colectivă a vreunei țări europene occidentale, deși ei au fost mari apărători ai creștinătății. (De Vlad Țepeș cred că se știe, pentru că el este Dracula, după cum rezultă și din păpușelele grotești care infestează intrarea la Castelul Bran).
De altfel, același expert citat mai sus ne spune că sinteza „identității culturale comune” a „europenilor” este formată din: „realitatea istorică obiectivă apărută după prăbușirea Imperiului Roman” (de Apus, se înțelege), „Biserică” (catolică, se înțelege), „feudalism (curte regală, oraș, ordine religioase), universități (Bologna, Praga, Oxford și Paris)”, „Renaștere și Reformă, revoluție științifică și arcul Barocului, de la Roma la Praga”. Prea puține elemente din istoria Europei de Est apar pe acest traseu al „identității mnemonice” europene.
Sigur, în oglindă, mă îndoiesc că mulți români știu mare lucru despre, zic și eu, Outremer, Filip cel Frumos, papii de la Avignon sau Rudolf al II-lea. Nici Otto cel Mare nu cred că bântuie memoria colectivă a românilor; cel mai probabil, majoritatea nici nu ar fi auzit de el, dacă președintele Klaus Iohannis nu ar fi primit, în 2020, Premiul Otto cel Mare al orașului Madgeburg[4] „pentru implicarea în slujba ideii europene, a democrației, statului de drept și unității continentului”.
Am dat doar câteva exemple la întâmplare, pentru a ilustra dimensiunile monumentale ale misiunii de a crea o „memorie istorică europeană” comună tuturor țărilor situate geografic pe acest bătrân continent.
O istorie scurtă, în două acte…
Este o misiune atât de uriașă încât nici măcar Uniunea Europeană, cu toate capacitățile care-i stau la dispoziție (inclusiv „legi ale memoriei”), nu și-o asumă. De renunțat nu poate, însă, să renunțe, pentru că, așa cum s-a stabilit, fără o „identitate colectivă europeană”, UE nu poate supraviețui.
Ce face entitatea cu o problemă prea complexă? O simplifică. Masiv. Până la amputare. Potrivit rezoluției și documentelor aferente ei, în abordarea Uniunii Europene, istoria a început cu Al Doilea Război Mondial.
Mai țineți minte istoria antică, medievală, modernă – dacii, romanii, cnejii, voievozii, Horea-Cloșca-și-Crișan, domnitorii, Tudor Vladimirescu, Răscoala de la 1907, unirile, Pașopt, Războiul de Independență, Primul Război Mondial, treceți batalioane române, paradisul democratic care a fost perioada interbelică sub domnia dinastiei Hohenzollern? Ei bine, uitați-le.
Istoria europeană, ca sursă de generare a unei „identități europene”, este formată din: Al Doilea Război Mondial (Holocaust), nazism și stalinism (acestea două luate împreună).
Ne explică un articol[5] sintetic: „Fundamentele memoriei colective europene rezidă în Holocaust, a cărui comemorare a devenit, treptat, tot mai transnațională. În 1993 și 1995, Parlamentul European a adoptat două rezoluții anti-discriminare, indicând o concentrare tot mai intensă pe comemorarea Holocaustului… La mijlocul anilor 2000, cele mai multe țări vest-europene credeau că Holocaustul poate deveni o memorie comună pentru UE. Dar majoritatea țărilor est-europene au contestat această viziune. Ele au susținut că un accent exclusiv pe Holocaust ar fi o nedreptate față de victimele altor regimuri totalitare… Acest contrast între traseele mnemonice ale societăților din Europa de Vest și cea de Est a determinat UE să dezvolte o memorie colectivă comună…”.
Studiul din 2017 privind identitatea europeană explică, pe scurt, același lucru: există „două modele-cadru de memorie, aflate în concurență”: „modelul-cadru ‘unicitatea Holocaustului’, care a dat formă culturii vest-europene postbelice, și modelul-cadru ‘național-socialismul și stalinismul sunt ambele la fel de rele’, care este elementul central al eforturilor națiunilor est-europene de a se împăca cu trecutul lor comunist”.
În rezoluție, Parlamentul European „își exprimă îngrijorarea cu privire la faptul că în Europa continuă să existe o concurență latentă și o incompatibilitate parțială între diferitele cadre de memorie și culturi ale memoriei, ca de exemplu între Europa de Vest și Europa de Est…”.
Studiul afirmă că această tensiune se datorează „interpretărilor divergente date trecutului”. Eu aș fi zis că e din cauza diferențelor dintre trecuturile propriu-zise. Noi, în Europa de Est, am mai trăit, după război, un mic incident de vreo jumătate de secol, numit comunism; mă gândesc că asta i-ar tulbura oricui „traseul mnemonic”.
Nu voi zăbovi asupra mirării firești că, dintre toate câte și mai câtele realizări splendide ale civilizației dezvoltate în mii de ani pe acest vechi continent, UE a ales să rețină, în memoria colectivă a cetățeanului european pe care încearcă să-l creeze, doar orori.
Dar, revenind, cu tensiuni sau nu, cele două modele-cadru de traumă exemplară se regăsesc în rezoluția Parlamentului European, care „recunoaște seria de inițiative trecute și prezente la nivel european pentru a promova o memorie istorică europeană comună, inclusiv Ziua comemorării Holocaustului, Ziua europeană a comemorării victimelor tuturor regimurilor totalitare și autoritare” plus alte câteva documente și programe care se referă tot la Holocaust, nazism și stalinism.
Hai, nu o istorie în două acte, poate în trei…
O mică muscă-n lapte, totuși. La punctul șase al rezoluției, Parlamentul European „recunoaște crimele comise de regimurile totalitare naziste, fasciste și comuniste, precum și în timpul colonialismului, și rolul jucat de aceste crime în modelarea percepțiilor istorice în Europa”. Pare un început de ceva aici. Un început de o a treia componentă a „istoriei europene” în viziunea UE.
Remarcăm, în trecere, că, atunci când e vorba de totalitarism, ni se indică ideologiile politice generatoare (nazism, fascism, comunism), dar la colonialism misterul e total. S-au apucat niște țări europene să-și facă colonii prin Africa, Orientul Mijlociu, Asia, America Centrală și de Sud, ba chiar și în Europa, dar gata, a trecut; a fost așa, un impuls de moment, câteva secole bune, dar fără vreun resort ideologic particular pe care să-l identificăm și, eventual, să-l condamnăm, ca să nu se mai repete.
Dar sunt prea pricinoasă; aici e istorie, nu farmacie. Sau, cum spune chiar rezoluția, „memoria istorică presupune un anumit grad important de subiectivitate, având în vedere că alegerea a ceea ce să ne amintim și a modului în care este interpretat trecutul implică în mod necesar judecăți de valoare”. Nimic mai evident.
Deconcertant ar fi că, la punctul anterior, aceeași rezoluție afirmă decisiv că „abordarea trecutului necesită cel mai înalt grad de imparțialitate și obiectivitate”. Mă rog, poate am rămas eu în urmă față de standardul recomandat de disonanță cognitivă și văd contradicții unde nu-s.
Revin la colonialism. Revin degeaba, că nu se mai zice nimic de el în rezoluție. Chiar și-așa, mărturisesc că m-am bucurat puțin; zic: totuși, n-am visat. Mai e măcar o a treia componentă a istoriei europene, pe lângă Holocaust și nazism-și-stalinism, chiar și în versiunea grav abreviată pe care o promovează UE, și anume colonialismul. O să spuneți că e Schadenfreude, dar parcă imigrația (pardon, „migrația”) din Africa și Asia e legată de acest trecut colonial, nu? Vin oamenii la capitală, să vadă și ei moștenirea, cum e și normal.
Și-apoi, dacă mă înșel cumva cu privire la „migrație”, există și alte indicii în studiile europene cum că, totuși, colonialismul a existat și produce și azi efecte.
– va urma –
Autor: Levana Zigmund
Sursa: activenews,ro
