ILIE ȘERBĂNESCU A PLECAT SĂ SE LUPTE DIN CER CU RĂUL DIN NOI

Vestea morții economistului și patriotului (nu știu care din acestea ar trebui menționată mai întâi) Ilie Șerbănescu aduce asupra noastră un nou val de tristețe peste cele anterioare ale căror origini el a fost primul care le-a identificat și a căror navală ne-a împins adesea în pragul depresiei. Mă refer la tristețea legată de procesul gradual al colonizării României.
Când un prieten, coleg, contributor la dezbaterea publică a problemelor zilei moare, suntem, desigur, cuprinși de tristețe. În cazul lui Ilie Șerbănescu tristețea este amplificată de amintirea avertismentelor sale, transformate, odată cu trecerea timpului, în sentințe fără de apel cu privire la asasinarea națiunii române, a statului ei, a independenței și suveranității ei. Sentințe care nu cuprindeau, însă, condamnarea la pedeapsă a vinovatului, ci certificau decesul victimei.
L-am întâlnit pentru prima dată în dezbaterile cu economiștii nu doar de valoare profesională certă, ci înzestrați și cu viziune și curaj, pe care le-am organizat în anii 1990-1991 în calitatea mea de atunci de ministru al reformei. Eu mă luptam cu obstacolele din interiorul cercului guvernamental, iar el sprijinea din afara acestuia efortul meu de a evita jumătățile de măsură spre care ne împingeau forțele nostalgic-conservatoare, sub cuvânt că o schimbare prea bruscă implică un nivel prea înalt al costurilor sociale.
În 1994, Ilie Șerbănescu avea să scrie o carte în care demonstra exact teza noastră comună, potrivit căreia reforma cu jumătăți de măsură ducea la costuri sociale mai mari decât o reformă energică și radicală, îndrăzneață și atotcuprinzătoare.
În 1997, am fost pentru scurt timp colegi de guvern. Acum el era ministru al reformei, iar eu ministru de externe. Nu a rămas mult în acea poziție. A părăsit-o repede întrucât nu a găsit un mediu prielnic pentru reformele economice pe care le dorea. Cred că toată viața a fost marcat de amintirea acelui eșec.
Pe la începutul anilor 2000 ne-am reîntâlnit la cursurile masteratului de management politic organizate sub egida Institutului Social-Democrat, al cărui director-coordonator eram, cursuri la care se afla printre invitații de marcă permanenți. Acolo i-am auzit pentru prima dată teoria privind colonizarea României. Deși i-am găsit merite, nu am împărtășit-o integral.

Pe atunci România nu era nici membru NATO nici membru UE și eu credeam că prin tenacitate și inspirație, prin curaj și inteligență putem evita căderea țării sub dominația hegemonilor euro-atlantici. Faptul că nu s-a întâmplat așa cum speram nu dovedește că nu aveam dreptate, ci că el înțelesese mai bine decât mine atât incapacitatea românilor de a rezista, cât și determinarea străinilor de a-i supune.
Când prin 2018, mi se pare, ne-am întâlnit iarăși, la Biblioteca universitară, pentru a vorbi la o lansare de carte, eram de acum de acord că România ajunsese o colonie. Diferența dintre noi era aceea că eu mai profesam optimismul, spunând că mai jos de atât nu ne puteam duce, în timp ce el rămânea un pesimist absolut susținând că este loc și de mai rău.
Cu acel prilej, cineva l-a calificat ca pe un opozant al globalismului. Ile a răspuns magistral: „Eu nu sunt împotriva globalismului; sunt împotriva imperialismului! Nu sunt împotriva globalizării; sunt împotriva colonizării!”
În ultimii ani drumurile noastre se încrucișau pe când ne făceam plimbările prin parcul Herăstrău. Rareori ne-am oprit pentru o conversație mai lungă. De regulă ne salutam din mers, schimbând câte o replică fugară. „Ți-am citit scrisoarea către români. Excelentă! Numai de s-ar trezi.” – i-am spus eu odată.
„Și eu te citesc mereu. Văd că avem aceleași păreri cu privire la colonizarea României” – mi-a răspuns el.
„Așa este. Avem aceleași păreri, dar eu tot cred că dacă era previzibil, încă nu era inevitabil.” – i-am replicat eu.
„Ce să faci? Ăștia suntem, iar ăia nu ne iartă!” – a mai adăugat el, pe când ne îndepărtam fiecare în altă direcție.
În 2023 l-am văzut pentru ultima dată la o dezbatere despre viitorul României organizată sub egida publicației “Cotidianul”.

Diagnosticul pus de noi doi situației era același: „România este un stat eșuat, trădat de elitele lui și aflat sub ocupație străină”. Diferența consta în aceea că eu încă credeam în posibilitatea unei renașteri naționale care să ne ducă spre o „a treia republică”, în timp ce el credea că “nu mai este nimic de făcut.” Viitorul va arăta cine a avut dreptate.
Ilie Șerbănescu s-a luptat mereu cu răul din noi. A făcut-o cu mare dragoste pentru poporul român, pe care s-a străduit, cu armele sale de economist și intelectual angajat, să îl trezească din somnul cel de moarte.
Fost-a el un pesimist absolut sau doar un optimist bine informat?
Cu certitudine nu a fost un capitulard.
Nu a crezut că răul se găsește în stele și că avem de a face cu un destin implacabil defavorabil românilor.
Nu a crezut că pentru suferințele pe care din nevolnicie nu le evităm aici, vom fi compensați în ceruri.
„Vina” pe care i-o putem găsi este aceea că a măsurat prea bine forțele în concurs și că, de aceea, previziunile sale negative s-au îndeplinit.
În piesa lui Shakespeare, “Iulius Cezar”, Brutus îi spune, la un moment dat, lui Cassio: „Răul, dragă Cassio, nu se găsește în stele; el se găsește în noi”.
Plecarea lui Ilie Șerbănescu îmi amintește de această replică și ea îmi sună de parcă ar fi testamentul său: „răul, drag popor român, este aici și aici trebuie să te lupți cu el, căci el este în noi, deopotrivă în nevolnicia noastră și în lăcomia celor ce ne vor avutul!”
Ilie Șerbănescu lasă în urmă acest mesaj, pe când, după ce a primit creștinește Sfânta Împărtășanie, a plecat să vegheze din ceruri această luptă ce trebuie dată înainte de a fi cu adevărat prea târziu.
Dumnezeu să îi ierte greșelile și să îl odihnească în pace! Condoleanțe familiei îndurerate!

Adrian Severin
Sursa: facebook.com

Share on Facebook

Tweet

Follow us