Home Editorial Holocaustul ca justificare a abuzurilor sioniste (2)

Holocaustul ca justificare a abuzurilor sioniste (2)

Editorial

apr. 21, 2024

0 84

Holocaustul este organizat ca o religie.
Are dogme inatacabile. Are un mare preot, în persoana lui Elie Wiesel. Centrul cultului Holocaustului este Memorialul Holocaustului de la Washington, un loc foarte interesant, pentru că nu există niciun muzeu care să comemoreze crimele americanilor de-a lungul istoriei, nu puţine. Norman Finkelstein se întreaba în treacă cum ar reacţiona aceştia dacă Germania ar dedica un muzeu nu genocidului nazist, ci sclaviei în Statele Unite sau exterminării amerindienilor.
Sau, adăugăm noi, crimelor americane din Nicaragua, Panama, Granada, Iraq, Vietnam, Cambodgia, Laos. Sau un muzeu al loviturilor de stat organizate de americani în profitul corporaţiilor americane. Sau un muzeu al tuturor dictatorilor lumii sprijiniţi de administraţia americană şi împrumutaţi de organizaţiile mondiale care reprezintă interesele Casei Albe, până la sufocarea popoarelor care au trebuit să-i suporte. Multe, multe muzee rămân neconstruite încă.
Dornici să primească despăgubirile plătite de Germania, mulţi evrei s-au prezentat ca supravieţuitori ai lagărelor naziste. „Dacă sunt aşa de mulţi supravieţuitori, întreba mama lui Norma Finkelstein, atunci pe cine a mai omorât Hitler?”
Chiar aşa, dacă soluţia finală era o exterminare unică, industrială, super-eficace, cum se face că atât de mulţi evrei au supravieţuit, gata să fie despăgubiţi?
Mulţi specialişti au pus în dubiu mărturiile supravieţuitorilor evrei. Minciună clasică: Elie Wiesel povesteşte că la ieşirea din Buchenwald, la vârsta de 18 ani, a putut citi Critica raţiunii pure în idiş. În prealabil, afirmase că ignora complet limba idiş. Desigur, nici faptul că lucrarea lui Immnanuel Kant nu fusese niciodată tradusă în idiş n-a putut constitui un impediment major.
Treptat, definiţia supravieţuitorilor Holocaustului s-a extins, întâi la cei care n-au trecut prin lagărele naziste, dar ar fi putut să treacă, apoi la cei care au avut rude victime în lagărele naziste. În câteva etape, accepţiunea s-a extins atât de mult încât aproape orice evreu este un supravieţuitor al Holocaustului. Pe acest temei, au putut fi pretinse noi şi noi compensaţii financiare.

Pe lângă profitul politic adus statului Israel, afacerea reparaţiilor băneşti explică mai bine decât orice industria Holocaustului.
După război, în 1950, fără presiuni exterioare Germania a angajat negocieri cu asociaţiile evreieşti şi a plătit despăgubiri de aproape 60 de miliarde de dolari. După războiul din Vietnam, care aruncase această ţară într-o ruină indescriptibilă, preşedintele american Jimmy Carter a refuzat să plătească cea mai mică daună, afirmând că „distrugerile erau reciproce”.
Somaţi la începutul anilor 90 să returneze banii din conturile evreilor victime ale războiului, bancherii evrei prezintă 32 de milioane de dolari din 730 de conturi. Suma este respinsă ca fiind insuficientă.
Campania de teroare mediatică desfăşurată ulterior se baza pe observaţia că băncile nu vor publicitate negativă. Campania a fost alcătuită dintr-un ansamblu de adevăruri şi de supoziţii, de fapte şi de invenţii, de aceea mulţi elveţieni consideră că ţara lor a fost victima unei conspiraţii internaţionale.
În final, campania s-a lansat în injurii la adresa elveţienilor, multe dintre acestea semănând ciudat cu cele pe care antisemiţii le-au proferat la adresa evreilor.
La final, elveţienii au acceptat să plătească, în august 1998, suma de 1,25 miliarde de dolari. Interesant este că şi Statele Unite au refuzat intrarea refugiaţilor evrei, dar nimeni nu s-a gândit să le ceară reparaţii financiare. Iarăşi, negrii americani n-au fost niciodată despăgubiţi pentru secolele de sclavaj.

Întrebare: Dar ce s-a întâmplat cu banii evreilor din Europa depuşi în băncile americane, şi care n-au supravieţuit Holocaustului? Mister total.
Americanii au fost de acord să plătească 500.000 de dolari cu acest titlu. Aceeaşi tăcere pluteşte şi în legătură cu proprietăţile evreilor europeni cumpărate în Palestina înainte de 1948, precum şi cu banii depuşi de victimele Holocaustului în băncile evreieşti din Palestina. Nicio despăgubire nu li s-a acordat vreodată.
A urmat Germania, unde s-a intentat un proces industriei private germane, reclamându-se despăgubiri de 20 de miliarde de dolari. Or, Germania mai plătise odată despăgubiri. Ţărilor din fostul bloc sovietic (deci inclusiv României) li s-a cerut, fără nicio publicitate, să returneze toate proprietăţile evreieşti de dinainte de război, sau să plătească indemnizaţii.
Plata acestor despăgubiri a fost o condiţie eliminatorie pentru intrarea în Uniunea Europeană, NATO şi Consiliul Europei.
Complicitatea Congresului american a fost esenţială în această extorcare.
Istoricul israelian Ilan Pappe spune că, atunci când Israelul a început negocierile privind reparaţiile germane, ministrul afacerilor externe de atunci, Moşe Şarett, a propus despăgubirea refugiaţilor palestinieni. Această propunere a rămas literă goală.
Norman Finkelstein nu se înşală atunci când vorbeşte depre Holocaust ca despre o industrie. Esenţial pentru o industrie, spre deosebire de manufacturi, este mass production, şi avem toate caracteristicile.
În afara muzeelor dedicate Holocaustului, şaptesprezece state impun Holocaustul ca obiect de studii în şcoli, şi multe universităţi au catedre dedicate acestui eveniment.
Se estimează la 10.000 numărul studiilor universitare consacrate soluţiei finale nazistă.
În New York Times apare un articol despre Holocaust săptămânal. Comparativ, în Europa a apărut o singură carte despre cei zece milioane de africani care au murit între 1891 şi 1911 în Congo din cauza lăcomiei europene pentru cauciuc şi fildeş.
În ce ne priveşte, ca români, suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm care au fost costurile ascunse ale aderării României la NATO şi UE.
Putem doar presupune că nici ţara noastră nu a scăpat acestui tăvălug al despăgubirilor, nu ştim nimic sigur, sau poate nici măcar n-am achitat întreaga notă de plată.
Fireşte, n-are rost să ne întrebăm retoric de ce n-a existat nicio dezbatere publică pe această temă, sau de ce guvernanţii din întreg spectrul politic ne-au ascuns dimensiunea reparaţiilor pe care România le-a plătit Israelului.
Aici cunoaştem răspunsul: s-a dorit evitarea unei reacţii iraţionale, viscerale, de antisemitism.
Prima parte aici: Holocaustul ca justificare a abuzurilor sioniste (1)