Istorie, ipoteze și scenarii la granița de pe Prut/Nistru
E adevărat că există un aspect al resurgenței Rusiei ca mare putere mondială care nu avantajează România. Dacă analizăm geopolitic lucrurile, avem motive să ne temem pe termen lung, având în vedere care ar fi pentru Rusia strategia optimă de urmat.
Dincolo de aspirațiile naționale românești, statul român a fost îngăduit de Marile Puteri occidentale ca un „dop” în fața expansiunii rusești către popoarele slave din Balcani și către Constantinopol. Abia se terminase Războiul Crimeii, pierdut însă nu catastrofal de Rusia, iar alianța occidentală care a sprijinit Imperiul Otoman în a o învinge a sprijinit integrarea jumătății otomane a Moldovei cu Muntenia pentru a crea un nucleu de stat mai greu de înghițit de Imperiul de la Răsărit. La războiul ruso-turc din 1877-1878 s-a văzut diferența, când rușii au trebuit să ceară voie Principelui Carol pentru a-și aduce trupele și a-și face cartierul general în România, spre a se lupta cu Imperiul Otoman pentru eliberarea viitoarei Bulgarii (prilej cu care ne-am obținut și noi independența). Dacă Unirea de la 1859 nu avea loc, Rusia ar fi înghițit și cealaltă jumătate de Moldovă în drumul ei spre Balcani, și probabil și Muntenia la o dată ulterioară. Nici Principatele Unite nu erau subiect de drept internațional, fiind o parte autoguvernată din Imperiul Otoman, dar erau sub protecția Marilor Puteri occidentale și erau în curs de a-și constitui armată proprie, ceea ce le făcea mai greu de cucerit decât ca provincii separate.
Dacă privim existența României ca proiect geopolitic, putem constata că s-a realizat într-o anumită conjunctură istorică, pe care elitele locale au știut să o speculeze. Existăm ca stat independent din 1881 – nu așa mult timp – iar cu Transilvania din 1920, de abia un secol și un pic. Fiecare schimbare de granițe și de statut juridic internațional a fost prilejuită de câte o conjunctură externă – o schimbare de raport de puteri în zonă – căci aceasta este soarta țărilor mici, să fie nevoite să speculeze ocazii când cei mari sunt slăbiți, sau să sufere de pe urma întăririi lor.
Din punctul meu de vedere, prăbușirea Vestului și ascensiunea Rusiei nu sunt lucruri pe care putem crede că le împiedicăm doar dacă ne dorim tare-tare de tot să nu se întâmple, sau dacă țipăm la cei care le observă. E un atribut al maturității să poți accepta realitatea.
Oricât de tare înjuri și te dai cu fundul de pământ, Rusia are temele făcute și înaintează încoace fără să poată fi oprită, iar relevanța Vestului scade din zi în zi. Abordarea matură e să vezi cum poți gestiona această nouă realitate.
Prin prisma interesului american, desigur, cel mai bine e ca lucrurile să fie prezentate ca acum: o hoardă nebună de sălbatici asiatici vine violând, panicați-vă și mergeți să îi opriți acolo ca să nu trebuiască să îi opriți aici.
Pentru America, slăbirea unui adversar geopolitic se poate face sacrificând oricâți pioni coloniali, și de aceea asta e perspectiva pe care agenții lor o promovează prin mass-media, sperând ca acesta să fie cursul de acțiune pe care România îl ia.
Dacă, însă, Doamne ferește, judecăm lucrurile prin prisma interesului național, și nu al celui american, decizia optimă nu este aceea de a te sacrifica dând curs propagandei de peste Ocean, așa cum fosta Ucraină află în această perioadă.
Dacă definim interesul național suprem ca fiind menținerea statalității și integrității teritoriale românești, cel mai bun curs de acțiune în perspectiva proximei vecinătăți cu Federația Rusă nu este acela de a trimite trupe în Transnistria sau Odesa, așa cum se vehiculează, și a avea un front cu Rusia care să se tot retragă spre Vest, putând ajunge chiar pe teritoriul României. Cu atât mai catastrofal mi s-ar părea ca asta să se întâmple sub comandă NATO, și nu a României, noi ajungând strict teatru de operațiuni ca în secolul 18, în timpul războaielor ruso-austro-turce.
De asemenea, antagonizarea Rusiei nu mi se pare o idee bună nici dacă am reuși cumva să evităm scenariul de mai sus și nu am intra propriu-zis în război cu ea. Direcția strategică de expansiune a influenței rusești e fix peste noi, acolo unde ungurii îi sunt aliați, sârbii o iubesc iar bulgarii au un procent semnificativ din populație care o așteaptă.
Și în ’44 a existat un motiv pentru care am întors armele și am vrut să ne facem aliați cu Echipa Câștigătoare – în pixul lui Stalin stăteau granițele României, și, dacă îi iubea mai mult pe unguri decât pe noi, lăsa granița româno-ungară așa cum fusese stabilită la Arbitrajul de la Viena din 1940.
O Rusie vecină și puternică, cu aliați și simpatizanți pe restul granițelor noastre, în contextul unui Occident în degringoladă, nu e un scenariu pe care să îl jucăm cum ne dictează în folosul ei puterea de peste Ocean. Cu atât mai mult cu cât pare mai mult decât probabil. Rusia are suficiente instrumente „hibride” la care să recurgă, dacă nu cooperăm de bunăvoie, cel mai la îndemână fiind teza poporului moldovean pe care Rusia îl recunoaște ca fiind diferit de cel român. Nu mai vorbesc de instrumentalizarea minorității maghiare, aliată cu FIDESZ-ul lui Orban.
Să ne imaginăm că Rusia reușește să câștige partida în Moldova, o dată ce ajunge cu trupele în regiunea Odesa și face joncțiunea cu Transnistria. E greu de crezut – chiar dacă se va ajunge efectiv la lupte – că Rusia poate câștiga Ucraina și pierde Moldova. De aceea, mă aștept ca Moldova să devină, în anii care vin, un agent al puterii ruse.
în acest context – presupunând prin absurd că în România nu vine 23 august, tradiționala întoarcere a limbilor – nu e de presupus că Rusia va folosi „iredentismul moldovenesc”, „Moldova Mare”, „reunificare poporului moldovean” ca vector împotriva statului român? Entitățile „stataliste” din Moldova (PCRM/PSRM), care defilau sub identitatea moldovenismului, puneau astfel de lucruri în materialele electorale cu Ștefan cel Mare și boierii ieșeni antiunioniști. Chiar și la nivelul relațiilor internaționale e mai ușor de obturat ce se întâmplă de fapt când pretențiile teritoriale vin de la Chișinău către „Moldova aflată sub ocupație românească”.
Pare un scenariu SF, dar nu e deloc, ținând cont de conjunctura istorică a dominației vestice care a prilejuit statul român în actualele lui coordonate, conjunctură în curs de apunere.
Dacă e de discutat despre pericolul rusesc, în aceste coordonate mi-ar plăcea să fie purtată discuția, nu cu hoardele de violatori care vin călare din stepele asiatice, că nu mai suntem la 1241. Singura persoană pe care am auzit-o exprimându-se în acești termeni geopolitici puși în context istoric și juridic este Adrian Severin, care este considerat tot „putinist”. Nu e trist ca interesul național (nu american) în fața ascensiunii ruse să fie discutat doar de oamenii pe care propaganda oficială îi stigmatizează ca fiind vânduți străinilor? Cam cât de perversă să fie această inversiune – cei care luptă sub steag american sunt patrioți români, iar cei care țin cu România sunt agenți ruși? S-au inversat hoții și vardiștii – patrioții sunt etichetați ca trădători la ruși, fiindcă discursul oficial e făcut de trădătorii la americani care își revendică statutul de exponenți ai interesului național.
Autor: Laur Tirca
Sursa: facebook.com
