Adevăruri care ne dor… pe noi românii!
Sâmbătă, 22 iunie a.c., la orele dimineții, postul de radio România – Actualități, transmitea, ca de obicei , emisiunea dedicată armatei, emisiune destul de formală de regulă și construită așa cum se construiesc toate emisiunile politice sau non-politice la noi : să nu fie „atingătoare” de vreo chestiune „delicată” , actuală , trecută sau viitoare.
Azi, n-a fost așa.
S-a început cu aducerea aminte a datei de 22 iunie 1941 când „generalul Antonescu a ordonat Armatei Române «Treceți Prutul!» pentru eliberarea Basarabiei și a Bucovinei” anexate de U.R.S.S.
Vorbirea a continuat amintind că mareșalul Antonescu a fost judecat de un tribunal militar, considerat „criminal de război” și „împușcat”. Informațiile aceasta n-au fost însoțite de nici un comentariu.
Ce să fie? O „scăpare” voită sau nu? Să aibă semnificația unei „deschideri” către libertatea de a spune adevărurile noastre fără opreliștile existente? Pentru mine este însă clar că acele două minute de istorie adevărată spusă la începutul emisiunii pentru armată pe postul național de radio nu a fost deloc întâmplătoare .
Viitorul va arăta realitatea.
Dacă este, așa cum îmi place să sper, un semn de renunțare la imixtiunea brutală a politicului în istorie, mergând de la omisiunea adevărului istoric până la mistificarea lui, de la declararea eroilor neamului nostru drept criminali de război și acoperirea sau justificarea unor crime abominabile -, am putea să ne gândim că forme ridicole de manifestare a re-„condamnării” lui Ion Antonescu, precum cutia pusă în capul bustului său ridicat (de Josif Constantin Drăgan – n.n.I.M.) în curtea bisericii (Sf. Constantin și Elena – n.n.I.M.) pe care a ctitorit-o în București și altele asemenea vor dispărea ? Dar neadevărurile și omisiunile existente în cărțile de istorie azi în uz în școlile de toate gradele din România, vor rămâne pe loc?
Și mai grav, cum va repara conducerea țării contrazicerea flagrantă dintre adevărul istoric obiectiv privind apartenența nordului Bucovinei la România și afirmațiile existente nu numai în Tratatul de bază cu Ucraina – operă a președintelui Emil Constantinescu și a ministrului său de externe Adrian Severin – ci și în nenumărate declarații, afirmații – oficiale sau nu – ale politicienilor de la București – cu totul ignoranți în ale istoriei – privind așa-zisa „integritate” teritorială a Ucrainei?
Un istoric nu poate interpreta o atare afirmație decât într-un singur fel: abandonarea confraților din nordul Bucobinei la bunul plac al actualilor deținători ai pământului Bucovinei de Nord – parte constitutivă, din negura vremurilor, a Moldovei istorice – care, de drept, n-a aparținut niciodată altcuiva decât Moldovei.
S-a încălcat și se încalcă o tradiție și un adevăr știut de toată lumea: România nu s-a implicat niciodată în acțiuni politice, militare, diplomatice împotriva intereselor sale naționale. Un exemplu aș da: se știe că după evenimentele din Rusia din octombrie 1917, marile puteri – Franța, Anglia, Germania ș.a. – au participat activ la războiul civil din Rusia urmărind doar interese imperialiste.
Atunci, foștii aliați ai României, în special Franța, au făcut puternice presiuni asupra guvernului român pentru a obține participarea Armatei Române la acel război de intervenție, oferindu-i-se și unele „compensații” teritoriale în Rusia.
Refuzul guvernului român a fost fără echivoc: „avem o foarte bună frontieră pe Nistru și nu avem nici un motiv să trecem dincolo de ea”.
Acum, ajutorarea unor refugiați din calea războiului, face parte din tradiția românească (Cehoslovacia în 1938-1939, Polonia în 1939 ). Dar în rest, implicarea pe scară atât de largă în acest război de partea unuia dintre beligeranți, ridică o întrebare legitimă și de bun simț: servește , sau nu, acest lucru interesul național al României?
Tot trecutul nostru istoric are un singur răspuns: Nu!.
Și mai este un fals istoric grosolan ascuns zeci de ani cu grija de a nu „deranja”, „supăra” pe vreunul dintre mai marii planetei: știe toată lumea că în iunie 1940, în urma a două ultimatum-uri trimise de guvernul sovietic României cerând Basarabia și Bucovina toată – aceasta din urmă drept „despăgubire” pentru așa-zisa exploatare a Basarabiei de către România timp de 22 de ani, guvernul român a răspuns în final că „se vede silit” să cedeze…etc etc.
Acest act de forță prin care U.R.S.S., în conivență cu Germania, a cotropit pământul românesc al Moldovei de Nord și de Răsărit, a devenit, în Tratatul de pace cu România semnat în 1947, „acord româno-soietic”, acceptat ca atare de Marea Britanie și S.U.A., în baza căruia s-a stabilit frontiera dintre România și U.R.S.S. așa cum o trasase Molotov , cu creionul său cel gros, în iunie 1940. Astfel s-a confirmat, printr-un act juridic internațional (tratatul de pace), raptul teritorial săvârșit în iunie 1940 de U.R.S.S., încălcându-se șii angajamentele luate de Aliați în Carta Atlanticului și alte documente oficiale.
Ce au făcut conducătorii de atunci ai României pentru a apăra interesele naționale ale țării? Ce a făcut „capul” statului – regele Mihai? Declarația către țară din 23 august 44 nu pomenește nimic despre teritoriile pierdute din Est. Îl aștepta Stalin cu „Орден «Победa»” (Ordinul „Victoria”)!
Era oare trocul Ardeal contra Basarabia-Bucovina formula care ștergea crimele, abuzurile, suferințele a milioane de români?
Este adevărat că statutul de „cobeligeranță” nu i s-a recunoscut României, în pofida participării ei la război contra Germaniei după 23 august, în pofida eforturilor delegației române la Conferința de Pace de la Paris. Este adevărat că în „împărțeala ” criminală săvârșită de Roosevelt-Stalin-Churchill, România a fost „dată” U.R.S.S.-ului și a intrat sub ocupație; în perioada blamată a regimului Ceaușescu s-au făcut totuși încercări de a se deschide calea unor discuții pe marginea unor teme „tabu”: Tezaur, Bucovina, pactul Molotov-Ribbentrop și altele, dar înțelegerile tripartite din anii războiului erau în picioare și perfect valabile.
Dar ce poziție au adoptat „emanații «Revoluției»” ce conduceau România, după destrămarea U.R.S.S.? Au re-re-confirmat de „n” ori prin toate actele semnate, prin declarații publice, prin chiar poziția adoptată în războiul în care românii din Bucovina au dat din nou jertfă de sânge pentru o cauză care nu este a lor, raptul teritorial din iunie 1940. O singură formulare este potrivită pentru toate acestea: trădarea intereselor naționale ale poporului român.
Cum va ieși din impas Academia Română – forul suprem de știință al țării – care acceptă măsurile de privare a libertății persoanei ce va avea o altă poziție decât cea zis „oficială „cu privire la «criminalul de război» Ion Antonescu?”.
În fapt, Academia are și alte mari probleme de conștiință și respect de sine pe care le ignoră sau le trece sub tăcere. Mă refer la chestiunea masacrelor românilor din Basarabia și Bucovina ocupate de U.R.S.S. în iunie 1940 – Chișinău, Cernăuți, Fântâna Albă mai ales, unde au căzut sub gloanțele noilor stăpâni sute de mii de români. Dar cu tinerii care au trecut Prutul la 22 iunie 1941 să-i elibereze pe frații lor și au murit sub gloanțele rusești? Există vreo comemorare, vreo întrunire de omagiere a memoriei lor, vreo aducere aminte pentru generațiile de azi? Cei de dinainte au înălțat Mausoleul de la Mărășești și sute de monumente care glorifică soldatul român, în toate satele din țară; dar cei de după ei, ce au făcut?
Mă opresc o clipă și asupra mult controversatei chestiuni a holocaustului din România, pus în cârca „criminalului de război” Ion Antonescu. Nu cred că a uitat cineva că Academia Română însăși a „hotărît” cândva că în România n-a fost holocaust. După prea puțină vreme, în urma unei vizite în România a unui personaj – controversat și el – și a unor discuții foarte „lămuritoare” pe la Cotroceni, guvern, Academie etc, Academia Română a zis, precum Nae Cațavencu, dar nu până la capăt ; adică : holocaustul a existat, a fost cu asupra de măsură …„dar lipsește cu desăvârșire” – ar mai fi spus Cațavencu. Academia Română, nu.
Prin grija multora – de la noi și de aiurea – există un Institut al Holocaustului la București. Foarte bine. Lucrează cu sârg, cercetează, scoate cărți, desigur contribuie și la editarea manualului în cauză pentru toate școlile din România. Ca să nu se uite. Mi se pare un lucru de laudă. Dar de ce nu luăm exemplu? N-am auzit de vreo inițiativă a Ministerului Învățământului și Cercetării, a Academiei Române, a altor Academii care-și afișează cu ostentația costumația de paradă, inițiativă referitoare la cercetarea organizată a istoriei Calvarului Românilor aflați sute de ani sub ocupație străină – rusească, austriacă, ungurească. Din contra, nici manualele de școală cu titlul „Istorie” (Nu „Istoria Românilor cum este normal și ar trebui! – n.n.I.M.) nu cuprind astfel de subiecte. Se escamotează. Exact ca prin anii ’50. Tot ce era atingător de U.R.S.S. și politica sa agresivă, nu exista. Și multe altele. Dar tineretul, ce știe, și ce înțelege din toată babilonia asta? Este oare pregătit ca peste un număr de ani să ia decizii în cunoștință de cauză pentru țara lui? Sau va opta pentru formula „o Țară ca afară” (adică? Haos! – n.n.I.M.)
Eu, o întrebare aș mai pune, dintre zecile pe care le-aș mai avea: ce se va face cu tezele de doctorat care, folosind o documentație de arhivă de excepție, documentație ce nu se poate contesta, au deslușit multe aspecte ale politicii interne și externe ale perioadei dominate de personalitatea mareșalului Antonescu, inclusiv situația din teritoriile rusești administrate temporar de România – aliată cu Germania.
Eu însămi am condus o astfel de lucrare de doctorat , apreciată de o numeroasă comisie de specialiști ca fiind excepțională și onorată cu calificativul „magna cum laudae”- confirmat și de Ministerul Învățământului. Lucrarea zace și acum, după ani buni, în sertarele fostului doctorand, fără nici o șansă de a fi publicată : victimă (colaterală ?) a cenzurii văzute și nevăzute din România „democrată”.
Evenimentele din 1989 – exacerbate și ele – au adus foarte multe iluzii. Despre una singură aș vrea să spun câteva cuvinte. Mult văduvită de posibilitatea de a arăta – scris și vorbit – problemele uitate sau distorsionate ale istoriei românilor, problemele puse – cum se spunea atunci – la index, supusă unei cenzuri ilegale, ascunse sub sistemul „aprobărilor de sus”, Istoria încetase de a fi „magistra vitae”.
Cei care ieșeam din vechiul sistem politic marcați de toate tarele acestuia, vedeam aievea întoarcerea la vechile valori, libertatea totală de a spune adevărul așa cum ni-l deslușeau documentele , libertatea de a dezbate orice problemă a istoriei sine ira et studio. Dar, din roz, totul a devenit repede cenușiu.
Nu știm nici după 35 de ani, nici după ce institute de cercetare a „revoluției” au demonstrat cu vârf și îndesat că au trăit degeaba pe banii poporului, n-am aflat ce s-a întâmplat de fapt în decembrie-ianuarie 1989-1990; sau știm fiecare câte ceva din cele trăite, văzute sau auzite, dar păstrate cu grijă în sertar; am rămas, oficial, cu informarea, în stadiul de atunci, dominat de lozinci, declarații emoționale, etichetări fără acoperire, aritmetică defectuoasă. Problemele vechi „tabu” cu judecăți de valoare antefabricate, au fost înlocuite cu noi probleme „tabu” cu judecăți de valoare antefabricate: evenimente ca „Piața universității”, „mineriadele”, „procesul” de la Târgoviște, sau declanșarea evenimentelor din decembrie ’89 cu actorii lor principali și figuranții, liderii din interior și din afară, fenomenele economico-sociale ca „trecerea de la socialism la capitalism” și nenumărate altele, nu suportă nici un fel de dezbateri pe bază de documente, nici abordări și nici puncte de vedere altele decât cele „oficiale”, lansate în vremuri – credeam. apuse – de personaje – „guru”.
Cenzura sau controlul – cum vrem să-i spunem – au mai multe necunoscute decât înainte, Mentalități anapoda, aduse de cei care au venit cu noua „democrație”, au declarat război deschis tradiționalismului, naționalismului, patriotismului, românismului, identității naționale. Într-o astfel de conjunctură , politicile de „reformare” nesfârșită în toate domeniile nu numai că n-au adus nici un progres, dar au cultivat falsul, dezinformarea, răstălmăcirea realităților; incultura crasă caracterizează politicul în toate aspectele lui .Peste toate, obediența față de „recomandări” străine de specificul național, corupția s-au instalat temeinic de sus și până jos. „Yes!”-manii, inculții corupții, demagogii sunt chemați să conducă destine, țări, popoare. Nu știi ce va aduce ziua de mâine sau dacă mâine va fi, cel puțin, ca azi.
Într-o societate normală, cercetarea istorică n-are, aparent, nimic de a face cu probleme ca cele mai sus enumerate. Însă, rămânând pe piedestalul ei de „magistra vitae”, istoria își servește menirea de a oferi societății elementele de bază ale culturii, de a modela conștiințele, de a face sau reface legăturile între trecut, prezent și viitor , de a cultiva identitatea națională a unui popor; Istoria cultivă respectul de sine, respectul pentru spiritul de familie, de patrie, de strămoși. Fără să cunoști istoria, nu știi cine ești, ce vrei, unde te duci. Dar, în mica noastră lume „post-decembristă”, Istoria a fost trasă pe „linia moartă” ca un tren de care nimeni nu mai are nevoie. Trist, foarte trist!
Autor: Prof. univ. dr. Viorica Moisuc
