G3P: Pânza de Păianjen care a capturat Omenirea – Prada va muri fericită (1)
A apărut o specie nouă de corporații, cu „conștiință globală”, care își asumă peste capetele națiunilor să conducă lumea și să ne facă fericiți cu forța.
„Practic, liderii guvernelor sunt mituiți de liderii de afaceri ca să contrasemneze și să finanțeze amenințări imaginare pentru a genera politici care beneficiază afacerilor conectate la schemă. În esență, monopolurile sau oligo-polurile se formează acolo unde se extrag chirii economice de la populații fără ca acestea să știe. Liderii afacerilor conectate obțin acces la informații din interior cu privire la politicile care urmează și plănuiesc în consecință, împreună cu guvernele, contractele pe care urmează să pună mâna; apoi, își desfășoară schemele de venituri asupra populației.
„Este o fraudă de o magnitudine nemaivăzută până acum. Nimic din toate astea nu ar fi posibil dacă băncile centrale nu ar emite bani fiat, bazați pe datorie. Bănuiesc, de asemenea, că agențiile de informații fac muncă de punere în executare pentru acest grup și îi șantajează pe acei angajați ai guvernelor care nu au conștiință. Fie sunt răsplătiți cu funcții grase când trec în sectorul privat, fie sunt mituiți de-a dreptul.”
Edward Dowd, fost manager la fondul de investiții Blackrock
În multele noastre călătorii și interviuri, una dintre întrebările care ni se adresează cel mai frecvent, într-o formă sau alta, este „cine sunt păpușarii” din spatele propagandei armonizate, din spatele cenzurii, al războiului psihologic, al proastei gestionări a crizei Covid, care iese acum la iveală din umbră, vizibilă pentru toată lumea, în afară de cei care nu vor să vadă.
Cum se face că atât de multe scenarii demonstrabil false și contraproductive nu sunt doar promovate la nivel global, ci, odată apărute, sunt rapid transformate în politici publice acceptate global fără vreo dezbatere sau analiză semnificativă?
Armonizarea repetată, la nivel global, a unor decizii politice proaste nu doar implică, ci necesită centralizarea. Centralizarea procesului decizional la nivel global indică existența unui soi de cabală, organizație sau grup cu destulă putere, avere și influență încât nu doar să pună în executare o campanie de război psihologic armonizată la nivel global, ci să și propage, prompt, decizii de guvernare într-un spectru larg de state despre care se credea până acum că sunt independente, suverane și naționale.
Pornind de la acest tipar repetat de priorități armonizate, de justificări, acțiuni și mesaje citate, se pare că există deja, în sens operațional, funcțional, guverne transnaționale la nivel global (sau regional).
Cum este acest lucru posibil, în sistemul de state naționale autonome care ghidează guvernanța și relațiile internaționale la acest moment?
Principiile naționale
Sistemul westphalic și-a primit numele de la Pacea de la Westphalia, semnată în 1648, care a pus capăt Războiului de Treizeci de Ani în Europa.
Acest sistem consacră principiul că fiecare stat are suveranitate exclusivă asupra propriului teritoriu și asupra afacerilor sale interne, cu excluderea oricărei puteri externe, și este subiect de drept internațional.
Principiile fundamentale ale sistemului de la Westphalia sunt următoarele:
1. Suveranitatea: fiecare stat are suveranitate asupra propriului teritoriu și afacerilor sale interne, ceea ce înseamnă că nicio putere exterioară nu poate interveni în afacerile sale interne.
2. Integritate teritorială: statele își respectă reciproc integritatea teritorială, ceea ce înseamnă că niciun stat nu poate anexa sau ocupa teritoriul altui stat fără consimțământul acestuia din urmă.
3. Neintervenția: statele nu intervin în afacerile interne ale altui stat, permițând fiecărui stat să-și gestioneze independent problemele interne.
4. Egalitatea: toate statele, indiferent de mărimea, puterea sau bogăția lor, sunt egale și au aceleași drepturi și responsabilități.
Evident, multe dintre aceste principii sunt, funcțional, doar niște aspirații, și, din 1648 încoace, s-au inventat tot felul de „ocolișuri”, militare sau diplomatice, în jurul lor.
Aceste ocolișuri permit statelor naționale sau grupurilor de state naționale aliniate care au mai mult teritoriu, putere sau avere să exercite influență asupra celor mai puțin dotate.
Știința politică a venit cu tot felul de termeni care să descrie aceste ocolișuri – colonialism, imperialism, alianțe, soft power și hegemonie fiind doar câteva exemple.
Dar toate aceste concepte pornesc de la premisa comună că statul național autonom reprezintă cea mai înaltă formă de structură politică de guvernare. Funcțional vorbind, însă, această premisă nu mai este valabilă.
Amurgul națiunilor
În ciuda succesului parțial al acestor eforturi previzibile de a ocoli principiile fundamentale, sistemul de la Westphalia a ghidat timp de secole structura relațiilor internaționale și a dreptului internațional, stabilind conceptul de stat suveran și principiul neintervenției în afacerile interne.
Acest sistem a fost fundamentul sistemului internațional modern de state suverane și a format modul de interacțiune între state.
Deși, neîndoielnic, un sistem influent, acesta a fost criticat ca profund viciat – poate chiar cel mai prost sistem dintre toate, cu excepția tuturor celor anterioare.
Una dintre critici este că el a condus la un sistem de anarhie, în care statele sunt lăsate să se apere singure și pot recurge la violență pentru a-și atinge scopurile.
Economiști de școală austriacă, precum Murray Rothbard, susțin că anatomia modernă a statului național este fundamental viciată și ar trebui înlocuită cu un sistem de piață liberă și mai anarhic.
Alții observă că ascensiunea guvernanței globale, a corporațiilor transnaționale, a „fondurilor de investiții”, a sindicatelor aliniate cu agenda corporațiilor, a organizațiilor de guvernanță globală autonumite în funcții, a instituțiilor internaționale a venit să conteste sistemul de la Westphalia, erodând suveranitatea statelor.
Rețeaua globală
De la Cel de-al Doilea Război Mondial încoace, și mai accelerat în ultimele decade ale secolului XX, s-a dezvoltat un trend de ascensiune a organizațiilor transnaționale foarte puternice financiar, care sunt independente, funcțional, de statele naționale.
Printre exemple se numără organizații cvasi-guvernamentale globale ca Organizația Națiunile Unite (ONU), Organizația Mondială a Sănătății (OMS), Fondul Monetar Internațional (FMI), Grupul internațional de experți în evoluția climei (Intergovernmental Panel on Climate Change – IPCC) și Organizația Mondială a Comerțului (OMC); organizații non-guvernamentale „filantropice”, precum Gates Foundation și Wellcome Trust; bănci „naționale” adunate în cooperative funcționale de Banca Reglementelor Internaționale; „fonduri de investiții” globale masive, față de care resursele celor mai multor state naționale par infime, cum ar fi Blackrock, State Street, Vanguard, Bank of America și altele de fel; și o varietate de cabale pro-globaliste și de organizații comerciale corporatiste cum ar fi Clubul de la Roma, Atlantic Council, Grupul Bilderberg, Council on Foreign Relations, Aspen Institute for Humanistic Studies și, desigur, World Economic Forum.
Le priesc crizele
Alimentate, la acest început de secol XXI, de o varietate de „crize” financiare, politice, geofizice și medicale, aceste grupuri de experți (think tanks) și organizații transnaționale, împreună cu o mână de corporații globalizate majore care le și finanțează majoritatea activităților, au format alianțe care depășesc puterea, influența și resursele financiare ale celor mai multe state naționale, dacă nu chiar a tuturor statelor.
Orice student la economie ori științe politice poate spune că un asemenea dezechilibru de putere nu poate fi susținut.
Noi susținem că vasta serie de eforturi care se fac azi pentru a spori și structura organizațiile de guvernanță globală sunt consecința logică a acestui dezechilibru.
Câtă vreme cele mai dominante dintre aceste diverse entități transnaționale sunt intrinsec corporatiste, este de la sine înțeles că și organizațiile de guvernanță globală acum în ascensiune sunt și ele tot corporatiste.
Rădăcinile totalitare
Istoria repetată a diferitelor forme de corporatism, adesea etichetate „fascism” în prima jumătate a secolului XX, a constat în dezvoltarea de structuri politice de guvernare totalitare.
În secolul XXI, aceste structuri corporatiste politice au ajuns să se bazeze pe modele de calcul și pe algoritmii inteligenței artificiale, hrăniți, în procesul decizional, de baze de date enorme.
Bazele de date caută să identifice și să caracterizeze activitățile și prejudecățile fiecărei ființe umane, practic, precum și toate datele disponibile cu privire la natura lumii – geofizică, resurse, climă, „one health”, energie și orice alți parametri utili.
Toate acestea combinate în algoritmii modelelor de calcul care sunt azi acceptați ca obiect de venerație și au devenit un surogat al adevărurilor măsurabile.
Toate astea au dat naștere unui proces decizional centralizat, globalizat, arbitrar și capricios, la o scară până acum imposibilă.
Odată ce modelele au fost testate și deciziile la nivel centralizat au fost luate, intră în scenă propaganda, cenzura și tehnologiile moderne ale războiului psihologic, prin diferite mijloace, inclusiv „agențiile de informații” capturate și mass media corporatistă (care este deținută și controlată de aceleași organizații transnaționale) pentru a pune în operă aceste decizii.
Aceasta este structura tehno-totalitarismului modern: o rețea corporatistă întrețesută care controlează și implementează unilateral politicile globalizate, care nu răspunde în fața nimănui și nu recunoaște nicio altă lege în afara propriilor interese și privilegii.
Păianjenul din centrul pânzei
În centrul acestei rețele stau parteneriatele public-privat („Global Public-Private Partnerships” sau GPPP sau G3P).
Prinși ca niște muște în această plasă politică și financiară globală, politicienii, partidele politice, statele naționale îndatorate și chiar și organizațiile și alianțele multinaționale pe bază de tratat, ca NATO sau Uniunea Europeană, trebuie să danseze după cum le cântă G3P.
Global Public-Private Parteneships sunt colaborări structurate între organizații interguvernamentale internaționale, cum ar fi Națiunile Unite, Organizația Mondială a Sănătății, World Economic Forum și companii private pentru a atinge țeluri și obiective comune.
Așa-zisele beneficii care ne sunt de obicei prezentate pentru a justifica G3P sunt:
# Eficiență sporită: G3P poate influența atât sectorul public, cât și pe cel privat pentru a atinge mai eficient scopurile comune.
# Soluții inovative: G3P poate încuraja mai eficient inovația și dezvoltarea de noi soluții pentru a răspunde problemelor globale.
# Împărțirea riscurilor și resurselor: G3P poate împărți riscurile și resursele între sectoarele public și privat, reducând povara financiară asupra guvernelor și crescând eficiența proiectelor.
# Impact global: G3P poate avea un impact semnificativ asupra dezvoltării globale și a sănătății publice, răspunzând provocărilor care transcend granițele naționale.
Atât Națiunile Unite, cât și Organizația Mondială a Sănătății au încheiat diferite înțelegeri și tratate cu organizații transnaționale, cum ar fi World Economic Forum, și, de regulă, ele nu dezvăluie publicului detaliile de guvernanță, finanțare, termene și condiții ale G3P.
Aceste G3P formează o rețea mondială formată din capitaliști „stakeoholder” și ai lor parteneri.
Alcătuirea rețelei
Această asociere de „stakeholders” („persoane interesate” – ori capitaliștii și partenerii lor) include corporațiile globale (printre care și băncile centrale), fundațiile filantropice (adică multimiliardarii „filantropi”),think tank-urile politice, guvernele (și agențiile lor), organizațiile non-guvernamentale, instituții academice și științifice pre-selectate, organizații umanitare globale, sindicate muncitorești și alți „lideri de gândire” pre-selectați și ei, inclusiv diferite rețele finanțate, instruite și plasate în poziții influente de programele „Young Leader” și „Young Influencers” dezvoltate de World Economic Forum.
În modelul actual de suveranitate națională de tip Westphalia, guvernul unei națiuni nu poate să facă lege într-un alt stat național.
Legi picate din cer
Cu toate astea, prin guvernanța globală, G3P creează inițiative politice la nivel global, care se varsă apoi în cascadă asupra populației fiecărei națiuni.
Asta se întâmplă, tipic, printr-un distribuitor intermediar de politici, cum ar fi FMI sau IPCC, după care guvernul național dă caracter obligatoriu acelor politici recomandate, adoptându-le ca lege.
Traiectoria politică este stabilită la nivel internațional, prin definirea autorizată a problemelor și soluțiilor prescrise. Odată ce G3P impune consensul internațional, se stabilește cadrul politic.
Partenerii „stakeholder” în cadrul G3P colaborează mai departe pentru a dezvolta, implementa și pune în aplicare politicile dorite.
Aceasta este esența „sistemului internațional bazat pe reguli” („international rules-based system”).
„Imunitate juridică”
În acest mod, G3P reușesc să controleze multe națiuni în același timp, fără să facă apel la legislație. Abordarea mai are un avantaj, și anume acela că face atacarea în justiție a oricărei decizii luate de partenerii cei mai importanți în G3P (care au, de regulă, ierarhii autoritare) extrem de dificilă.
Modelul organizațional al guvernanței globale planificate este Uniunea Europeană (UE).
UE a fost pioniera unui sistem în care statele naționale și organele lor de guvernare alese sunt subsidiarele unei organizații super-guvernamentale centralizate, cu sediul la Bruxelles.
Această organizație include un Parlament format din reprezentanți aleși, dar orice recomandări dezvoltate sau „aprobate” în Parlamentul European pot fi răsturnate de Consiliul European, care este format din oficiali numiți, nu aleși, și care acționează în coordonare cu un Președinte, care este numit, formal, de liderii națiunilor, numire „confirmată”, apoi, de Parlamentul European.
Cetățenii UE nu aleg în mod direct nici Consiliul European, nici pe Președintele Uniunii Europene, în condițiile în care autoritatea Consiliului și Președintelui este superioară celei a guvernelor naționale individuale.
Atât Consiliul, cât și Președintele pot, în mod unilateral, să încheie înțelegeri cu corporații și alte organizații supranaționale, cum ar fi G3P, un exemplu fiind contractul încheiat între Consiliul și Președintele UE și Pfizer pentru achiziția de vaccinuri mARN pentru Covid.
Prin analogie, Organizația Națiunilor Unite, care caută în mod explicit să devină organul de guvernare într-un guvern global, nu este și nu va fi aleasă în mod direct de cetățenii statelor membre ONU și nu va fi răspunzătoarea în fața acestora.
Cu toate astea, în fața G3P, ONU răspunde.
– va continua –
Autor: Robert W. Malone
Sursa: activenews.ro
NOTA
O analiză de Robert W. Malone, publicată pe Substack, și pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews.
Acest eseu încorporează unele analize, referințe și texte aparținând lui Iain Davis, în What Is the Global Public-Private Partnership.
