Ce este statul român? (1)
Cine profită de crearea unei mișcări care manipulează cetățenii României pentru ca un număr cât mai mare dintre aceștia să conteste existența statului român, pe argumente lipsite de orice fundament juridic că România ar fi devenit corporație în 1991 și nu ar mai fi stat? Chiar „globaliștilor” împotriva cărora adepții acestei mișcări susțin că ar lupta și li s-ar opune!
Globalismul este o ideologie politică care pretinde că pune interesele lumii mai presus de interesele națiunilor individuale, dorindu-se instituirea unei supraputeri care să instituie un sistem internațional care să fie dependent de deciziile, interesele, comportamentul superputerii. Toată aceasta ideologie politică se vrea transpusă într-o nouă ordine care să fie aplicată la nivelul întregului glob, iar regulile de conviețuire între cetățeni, drepturile și obligațiile cetățenilor, exploatarea și utilizarea de resurse etc să fie stabilite la nivelul acestei supraputeri care se vrea a fi impusă, recunoscută și acceptată oficial.
Această ideologie politică a început demult să fie implementată prin schimbarea, în fapt, a scopurilor și abaterea de la principiile pentru care diverse organisme internaționale s-au înființat cu zeci de ani în urmă. Toată această implementare s-a aplicat treptat, câte puțin, câte puțin, fără ca oamenii să sesizeze prea mult schimbarea, concomitent cu campanii de manipulare psihologică a cetățenilor diverselor state, cărora li „se livrau” diverse argumente mai mult sau mai puțin pertinente, prin care aceștia să accepte și chiar să susțină diverse politici ale organismelor internaționale existente (care erau în contradicție cu scopurile și principiile pentru care s-au creat respectivele organisme internaționale) sau să accepte și să susțină politici naționale care se implementau în fiecare stat, prin diverse legi naționale care se adoptau.
Toată această politică aplicată la nivel mondial a început să fie sesizată de un număr din ce în ce mai mare de oameni, începând cu anul 2020, an în care s-a declarat pandemie la nivel mondial, iar oamenii au început să sesizeze că diverse organisme internaționale cărora nu le acordaseră nicio importanță până la momentul respectiv, iau decizii și impun, prin constrângere, cetățenilor fiecărui stat decizii care le afectează în mod grav viața de zi cu zi, considerând că acele organisme nu au vreun drept să intervină în politica națională a statelor și să ia decizii în numele cetățenilor statelor respective.
Este, de exemplu, situația OMS care a fost înființat ca un organism consultativ care să facă îndrumări, recomandări în domeniul sănătății la nivel mondial, fără ca acele recomandări să poată să fie impuse statelor sau cetățenilor statelor membre, Constituția OMS prevăzând în mod expres că niciun acord sau convenție adoptate la nivelul OMS nu intră în vigoare într-un stat membru decât după ce sunt acceptate de acesta potrivit dispozițiilor sale constituționale. Drept urmare, decizia rămânea la nivelul fiecărui stat, urmând ca în conformitate cu regulile sale constituționale să adopte sau nu legi prin care să impună la nivel național respectivele măsuri.
Cu toate acestea, treptat, treptat, persoanele fizice care erau reprezentanți ai statelor membre au votat în cadrul adunărilor OMS acte care se abăteau de la scopul, rolul și principiile pentru care a fost înființat OMS, permițând introducerea în aceste acte a unor prevederi care permiteau aplicarea lor directă pe teritoriul statelor membre.
Un exemplu în acest sens este „faimosul” Regulament Sanitar Internațional care niciodată nu a fost ratificat de România prin lege pentru ca el să facă parte din legislația primară a României, ci printr-o hotărâre de guvern, nr. 758/2009, (act administrativ normativ prin care se pot pune numai în aplicare actele cu putere de lege), invocându-se numai articolul 108 din Constituție care prevede dreptul Guvernului de a emite hotărâri, însă hotărârile pot fi emise numai pentru organizarea executării legilor. Or, in HG nr. 758/2009 nu s-a invocat nicio lege adoptata de Parlamentul României în temeiul căreia s-ar fi emis acest HG.
Am văzut în „pandemie” cum s-au adoptat alte HG-uri, tot acte administrative normative, nu acte cu putere de lege, prin care s-au impus cetățenilor români diverse măsuri, invocându-se că așa au zis „specialiștii”, specialiști al căror nume nu ne-au fost indicate niciodată, deoarece nu au existat niciodată specialiști români care să fi făcut vreo analiză aprofundată, să analizeze vreun impact al unor astfel de măsuri pentru a le propune în mod justificat. S-au impus, astfel, măsuri care s-au decis la nivelul OMS și nicidecum la nivelul României.
Ca urmare a reacției negative față de acest comportament al OMS-ului și față de argumentele că OMS nu are nici competența și nici puterea conferită de vreun stat sau de vreun popor pentru a impune ceva cetățenilor, s-a încercat adoptarea de noi tratate prin care să îi fie conferite astfel de puteri OMS-ului: modificarea Constituției OMS în acest sens, adoptarea unui tratat pandemic, modificarea Regulamentului Sanitar Internațional în care să se prevadă astfel de puteri conferite OMS.
Însă, datorită reacției negative a popoarelor, care au invocat încălcarea suveranității naționale a fiecărui stat membru al OMS, astfel de acte nu au fost adoptate. Până acum, s-a modificat numai Regulamentul Sanitar International, însă acesta nu cuprinde nici pe departe puterile care s-au dorit a fi date inițial OMS-ului.
Un alt exemplu este Uniunea Europeană care nu mai are nicio treabă cu principiile pentru care s-a creat inițial și nici cu domeniile și limitele în care i s-au stabilit competențe de reglementare prin tratate. Prin diverse artificii și reinterpretări ale articolelor din tratatele Uniunii Europene care nu au nicio treabă cu sensul stabilit inițial, s-au extins competențele Uniunii Europene la infinit, dincolo de ceea ce îi fusese stabilit inițial prin tratate, concomitent cu campania de manipulare psihologică că „suntem europeni”, „că așa a zis UE” și oricine critica actele adoptate de UE ca fiind nelegale deoarece încalcă chiar tratatele fiind prezentat ca un anti-european.
Un alt exemplu, NATO. Cu toate că motivele invocate pentru crearea acestei alianțe au fost: „dorința de a conviețui în pace cu toate popoarele și guvernele”, salvarea libertății, patrimoniului comun și civilizației popoarelor statelor membre NATO fondate pe principiile democrației, libertății individuale și supremației legii, precum și unirea eforturilor în scopul apărării lor colective și menținerii păcii și securității, iar primul articol din tratat prevede că statele membre s-au angajat să soluționeze prin mijloace pașnice orice diferend internațional în care ar putea fi implicate, astfel încât să nu se aducă atingere păcii și securității internaționale, precum și justiției, și să se abțină în relațiile internaționale de la recurgerea la amenințarea cu forța sau la folosirea forței în orice mod incompatibil cu scopurile Organizației Națiunilor Unite, constatăm că și această alianță s-a abătut de la scopul și principiile pentru care a fost creată.
Aceasta deoarece, cu toate că tratatul NATO face trimitere la scopurile ONU (printre care menținerea păcii și securității internaționale prin luarea măsurilor colective eficace pentru prevenirea şi înlăturarea amenințărilor împotriva păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii şi sa înfăptuiască, prin mijloace pașnice şi în conformitate cu principiile justiției şi dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situațiilor cu caracter internațional care ar putea duce la o încălcare a păcii) care trebuiau atinse cu respectarea principiului egalității suverane a tuturor statelor membre ONU, constatăm că prin deciziile pe care le-au luat reprezentanții statelor membre NATO în ultimii doi ani și jumătate față de conflictul Rusia-Ucraina acestea nu au avut în intenție nici prevenirea amenințărilor împotriva păcii, nici înlăturarea acestor amenințări, nici folosirea de mijloace pașnice pentru aplanarea sau rezolvarea diferendelor.
Din contră, prin deciziile pe care le-au luat reprezentanții statelor membre s-a menținut și s-a alimentat conflictul armat dintre Rusia și Ucraina, cu riscul extinderii acestuia și la nivelul altor state, neacționându-se pentru restabilirea păcii, ci pentru menținerea și, eventual, extinderea conflictului armat.
Nici principiul egalității suverane a tuturor statelor membre nu a fost respectat, deoarece niciunul dintre popoarele statelor membre NATO nu a fost consultat cu privire la deciziile pe care le-au luat reprezentanții lor la nivelul NATO, decizii care au menținut conflictul armat dintre Rusia și Ucraina, în ordinea mondială actuală suveranitatea națională a unui stat fiind atributul exclusiv al poporului statului respectiv.
Mai mult decât atât, prin decizia CCR nr. 148/2003 prin care s-a analizat proiectul de revizuire a Constituției în vederea aderării la UE și NATO, analizând articolul referitor la aderarea la NATO prin prisma încălcării sau nu a caracterului independent al statului român, CCR a statuat că „NATO este o organizaţie politico-militară în exclusivitate, fără vreun rol juridic în viaţa cetăţenilor statelor părţi”, „NATO neavând nici o competenţa de a emite reglementări cu caracter obligatoriu pentru cetăţenii statelor părţi”[1].
Suveranitatea națională înseamnă independența unui stat de alte state, ea aparținând exclusiv poporului statului respectiv, înseamnă că fiecare popor are dreptul să ia deciziile cu privire la politica și regulile pe care le adoptă statul său. În plus, atât Rusia, cât și Ucraina sunt state membre ONU, iar potrivit art. 33 din Carta ONU :
„1. Părţile la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii şi securităţii internaţionale trebuie să caute sa-l rezolve, înainte de toate, prin tratative, ancheta, mediatie, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgere la organizații sau acorduri regionale sau prin alte mijloace paşnice, la alegerea lor.
2. Consiliul de Securitate, cînd socoteşte necesar, invita părţile să-şi rezolve diferendul prin asemenea mijloace”.
Constatăm totodată, că într-o formă sau alta, sub pavăza politicilor adoptate de tot felul de organisme internaționale, resursele naturale ale diverselor state sunt exploatate de diverși ”investitori” ai altor state, în detrimentul popoarelor statelor proprietare ale resurselor naturale care se trezesc că au ajuns în situația să cumpere produsele finite obținute din resursele statelor lor la prețuri înzecite. Iar totul în numele ”binelui general”, global, unele popoare sunt sărăcite, iar unele grupuri de interese de supra îmbogățesc.
Am făcut această introducere amplă, cu trimitere la diverse organisme sau alianțe care sunt acum în mintea multor români, pentru a putea să explic, pe cât posibil, pe înțelesul cetățeanului de rând cele ce urmează. Dacă ne uităm la „actele de înființare”, tratate/acorduri ale acestor organisme, alianțe și facem comparație cu activitatea pe care o desfășoară acestea, constatăm că:
– Tratatele/acordurile nu conțin norme care să reprezinte argumente pentru susținerea activității din ultimii ani a acestor organisme/alianțe;
– activitatea din ultimii ani a acestor organisme/alianțe s-a îndepărtat de la scopurile, principiile pentru care au fost create acestea, prevăzute în tratate/acorduri;
– membrii acestor organisme/alianțe sunt statele, entități juridice care nu au o formă materială, ci ele sunt reprezentate în cadrul acestora de către câțiva oameni, persoane fizice, prin prisma funcției pe care o dețin în fiecare stat.
– există contradicție între ”actul de înființare” al organismului/alianței respective și activitatea pe care o desfășoară în prezent și deciziile care se iau în cadrul lui/ei;
– toate aceste organisme/alianțe, au în mod real la bază suveranitatea națională a statelor membre care aparține exclusiv popoarelor statelor respective.
Așa apar următoarele întrebări: Cine este vinovat? Organismul/alianța sau persoanele fizice care au votat și au luat deciziile în cadrul acelui organism, alianță în numele statelor pe care le reprezintă? Deciziile sunt ale organismelor, dar sunt în fapt luate de persoanele fizice, ca reprezentanți ai statelor membre.
Ca să dau un exemplu pe înțelesul tuturor: ai o societate comercială (care este tot o entitate juridică, fără formă materială), în actul de înființare fiind stabilite reguli clare: că se înființează pentru a desfășura activitate de producție prin care să se creeze bunuri care să se vândă și să se obțină profit, se stabilesc organele de conducere ale acesteia și ”puterile” pe care le are fiecare.
După ce se înființează, directorul general al societății contactează împrumuturi, cumpără materii prime pe credit de la furnizori și nu le plătește, având un termen de plată ulterior, iar după ce se produc bunurile, în loc să le vândă și din banii încasați să se plătească furnizorii, iar profitul să îl repartizeze acționarilor, decide ca toate bunurile societății să le doneze familiei sale, dând țeapă atât furnizorilor cât și acționarilor.
De unde se trage problema într-o asemenea situație?
De la acționarii care au decis înființarea societății comerciale?
De la actul constitutiv al societății care prevede scopuri și reguli clare de înființare a acesteia?
Sau de la directorul general care a decis să își însușească produsele fabricate de societate, donându-le propriei familii, contrar și voinței acționarilor și actului constitutiv al societății, precum și propriilor puteri care îi fuseseră conferite în societate prin actul constitutiv, respectiv să vândă bunurile care se produc pentru obținerea de profit și nu să le doneze familiei lui?
În privința alianței NATO, decizia este a fiecărui stat, în mod individual, dovadă în acest sens stând și acordurile bilaterale încheiate de fiecare stat cu Ucraina, aceasta dovedind că alianța nu poate să ia ca entitate juridică nicio decizie cu privire la politica pe care o adoptă, ci este opțiunea fiecărui stat membru să decidă cum înțelege să își respecte angajamentele luate odată cu aderarea la alianță pentru atingerea scopului și principiilor pentru care s-a creat alianța.
Or, în privința statului român, membru al alianței NATO, decizia a luat-o Iohannis în numele României, cu încălcarea suveranității naționale a României care se exercită numai de poporul roman prin reprezentanții aleși (în limitele conferite de Constituție) sau prin referendum.
Deci, cum s-a ajuns la această anomalie în care organismul/alianța să fi fost înființate cu un scop și în baza unor principii, iar activitatea lor efectivă să fie contrară acestora? Pe baza deciziilor luate de omuleții care au deținut și dețin diverse funcții în diferite state, precum și din cauza lipsei de reacție a popoarelor care nu au luat poziție și nu au sancționat comportamentul omuleților care au luat decizia în numele popoarelor.
Să ne reamintim de perioada pandemiei, pentru că atunci au devenit foarte vizibile anomaliile apărute ca urmare a îndepărtării de la scopurile și principiile organismelor internaționale.
Care era argumentul reprezentanților statelor, organismelor, omuleților persoanelor fizice cu funcții de decizie care adoptau politic, măsuri pe care le impuneau prin constrângere, chiar dacă nu scriau în acte în mod expres ”sunt obligatorii”? Binele general, interesul general, raportul pozitiv dintre beneficii-risc.
Practic, omul ca individ a fost pus în plan secund, invocându-se „binele general”, că per ansamblu „lumea” are de câștigat. Dacă ca urmare a măsurilor impuse 55% trăiau, dar 45% mureau, nu avea nicio relevanță. Per ansamblu se susținea că măsurile au impact pozitiv la nivel general. Oamenii afectați sau care mureau din cauza măsurilor impuse prin politicile adoptate au devenit simple cifre, statistici, nimic mai mult.
Exact asta se întâmplă la nivel extins cu privire la acest așa-zis globalism: nu mai contează oamenii, nu mai contează popoarele, nu mai contează că unele state sau popoare vor dispărea, își vor pierde identitatea și valorile, impunându-se politici identice tuturor fără a se ține cont de faptul că premisele nu sunt identice pentru fiecare stat și popor și că efectul politicilor unice aplicate la nivelul întregii planete vor avea impact negativ și nociv asupra multor state și popoare, susținându-se fără nicio dovadă, fără niciun argument pertinent, ba chiar multe dintre ele sfidând logica și ce s-a demonstrat științific până în prezent, că ele „vor salva lumea de la dispariție”.
Care a fost singurul contraargument constant în pandemie și ulterior care a fost opus acestui globalism?
Constituțiile statelor, existența statelor-națiune, suveranitatea națională a popoarelor cu privire la deciziile care se iau la nivelul statului aferent fiecărui popor.
Deci, care este singura pârghie care poate fi opusă acestui globalism în plină expansiune? Existența statelor și regulile de bază pentru funcționarea fiecărui stat, reguli care sunt prevăzute în Constituția fiecărui stat.
Cum se încearcă eliminarea acestui obstacol în calea globalismului? Prin desființarea statelor, în primă fază încercând limitarea caracteristicilor unui stat unanim recunoscute la nivel mondial. La nivelul UE, fiind vorba de așa-zisa federalizare a UE.
Să ne lămurim întâi ce înseamnă noțiunea de stat.
Potrivit DEX, juridic, statul reprezintă o „Instituție suprastructurală, instrument principal de organizare politică și administrativă prin intermediul căruia se exercită funcționalitatea sistemului social și sunt reglementate relațiile dintre oameni; teritoriul și populația asupra cărora își exercită autoritatea această organizație; țară”.
Statul este o noțiune abstractă, noțiune recunoscută la nivel internațional, în sistemul de drept actual. El este titular al suveranității și personifică din punct de vedere juridic națiunea.
Statul nu trebuie confundat nici cu poporul și nici cu societatea. El este o organizație, o instituție juridică separată care poate să reflecte mai mult sau mai puțin interesele societății, iar totul depinde de modul în care își exercită rolul și atribuțiile persoanele care dețin funcții de decizie în stat, mulți dintre aceștia fiind aleși chiar de către popoare.
În funcție de modalitatea în care popoarele au știut să urmărească activitatea reprezentanților lor, să reacționeze atunci când iau decizii care afectează statele și popoarele pentru a îi sancționa, în unele state a existat o așa-zisă democrație consolidată, iar în altele democrația a fost numai declarativă sau s-a instaurat tirania. Până la urmă puterea corupe, iar dacă nimeni nu urmărește activitatea persoanelor care dețin puterea într-un stat la un moment dat pentru a trage semnale de alarmă și a le fi corectate derapajele de către popor, persoanele respective pot să considere că pot să facă orice vor și să ia orice decizii, indiferent de impact, deoarece funcția le permite.
Fiind o noțiune abstractă, statul a primit diverse definiții de către specialiști și nespecialiști, neexistând o definiție unanim acceptată, definițiile împărțindu-se în:
– definiții organizaționale care privesc statul ca o sumă de instituții de guvernare care are ca și caracteristici principale: statul este un ansamblu de instituții distinct de restul societății, care creează sfere publice și sfere private; statul este o putere supremă și suverană, precum și legislativă într-un anumit teritoriu, deținând monopolul asupra forței pentru a își exercita această caracteristică; statul își exercită puterea printr-un aparat birocratic; ca entitate, statul se distinge de demnitarii (președinte, miniștri etc) care ocupă anumite funcții la un moment dat în aparatul său birocratic și, din acest punct de vedere, statul are suveranitate și asupra acestora; statul are puterea de a impune și de a colecta taxe de la populație. Aceste definiții nu urmăresc aprecierea legitimității statului sau a instituțiilor care îl compun;
– definiții funcționale: care privesc statul este o sumă de instituții care îndeplinesc un anumit scop sau obiectiv, putând fi identificat cu o instituție sau o organizație care îndeplinește una dintre funcțiile statului.
Prin legea fundamentală a fiecărui stat, Constituția, singura votată în mod direct de popor, se pot stabili trăsăturile caracteristice ale statului respectiv. Potrivit Constituției României, România este: stat național, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. Articolul 2 din Constituție prevede în mod expres că suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum. Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu. Drept urmare, suveranitatea fiind o caracteristică esențială a statului român, ea nu poate fi exercitată de către popor în lipsa existenței statului.
Pentru apariția pe scena internațională a unui nou stat ca subiect de drept nu este suficientă simpla lui înființare, ci pentru a fi subiect de drept care să stabilească relații normale cu alte state este necesar ca el să fie recunoscut de acestea, adică să îi fie recunoscută capacitatea de a avea drepturi și obligații.
Pentru ca o entitate să fie recunoscută drept stat, ea trebuie să îndeplinească următoarele criterii: să aibă o populație permanentă, un teritoriu definit, guvern, precum și capacitatea de a intra în relații cu alte state.
Indiferent de teoriile care s-au creat în privința recunoașterii statelor (teoria constitutivă care susține că actul recunoașterii de către state este cel care creează un stat nou și îl înzestrează cu personalitate juridică și nu procesul prin care a fost obținută, de fapt, independența, sau teoria declarativă potrivit căreia recunoașterea este doar o acceptare de către state a unei situații deja existente, iar un nou stat va dobândi capacitate în dreptul internațional nu în virtutea consimțământului altora, ci în virtutea unei anumite situații de fapt), pentru ca un stat să își apere teritoriul, trebuie în primul rând să existe. Or, ne aflăm și situația în care unii cetățeni români contestă existența statului român, invocând inexistența lui. Drept urmare, dacă statul român nu ar exista, atunci nici nu poate să își apere propriul teritoriu.
Din cele 193 de state membre ONU, România are relații diplomatice bilaterale cu 188 state, plus încă trei care nu sunt membre ONU: Sfântul Scaun, Ordinul Suveran Militar de Malta şi Palestina[2]. Deci, cu toate că România ca stat este recunoscută internațional de 191 state, în interiorul poporului român se încearcă crearea unei mase din ce în ce mai mare de oameni care să nege existența propriului stat. Culmea este că, în mediul public, cei care încearcă să rostogolească această idee fac parte din așa-zisa ramură naționalistă, suveranistă. Dacă neagă existența statului român, dispare și naționalitatea și suveranitatea şi independența și unitatea şi indivizibilitatea statului român. Acestea sunt caracteristicile statului român. În lipsa existenței statului român, dispar și ele. Atunci mă întreb: cei care neagă existența statului român naționaliștii și suveraniștii cărui stat sunt?
Cu toate că au apărut diverși comentatori pe pagina mea de Facebook, din când în când, care susțineau că statul român nu există, i-am trimis la plimbare, întrebându-i ce caută tricolorul la profilul lor, dacă statul român nu există. Am ignorat subiectul, considerând că sunt aberații invocate de unii ca să se afle în treabă. Surpriza mea a fost că în ultimele zile mai multe persoane care au oareșce notorietate sau dețin chiar funcții în structurile statului român (dintre așa-zișii suveraniști, naționaliști, patrioți) să înceapă să invoce la unison și să mediatizeze ideea că statul român nu ar exista, sub pretextul adoptării Legii nr. 28/1991, fără să aducă argumente juridice pertinente în susținerea opiniei, fără niciun argument concret cu privire la conținutul acordului la care a aderat România prin respectiva lege și care devin agresivi dacă îi întrebi dacă s-au gândit la consecințele susținerilor publice pe care le fac.
Cum consecințele unor asemenea idei lansate în mediul public pot să aibă consecințe dezastruoase asupra statului român, inclusiv asupra teritoriului lui, m-am apucat să cercetez ce se întâmplă. Cu această ocazie, am aflat că de mulți ani se încearcă rostogolirea în interiorul poporului român a unui curent de opinie care să aibă cât mai mulți susținători potrivit căruia statul român nu există, pe diverse argumente: ba că s-a transformat în corporație, ba că nu are act de înființare, ba că actuala Constituție ar fi ilegală etc etc.
– Va urma –
Autor: Av. Elena Radu
Sursa: art-emis.ro
[1] https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/43692
[2] https://www.mae.ro/node/9879
un alt exemplu: federația rusă.