Boierul Constantin Boceanu și kominternista Ana Pauker

Cu ani în urmă, nu prea mulţi, Paul Georgescu, un scriitor al cărui rafinament mă umplea de mirare, ştiindu-l că fusese unul dintre teoreticienii (şi profitorii?) realismului nostru socialist – sau aşa îmi ramăsese în minte de pe urma lecturilor mele de şcolar oareşicât atent la viaţa literară a anilor ’50 – a dat câteva romane, ciclul aşa-zis „al Platoneştilor”, în care mie mi s-a părut că se află un sub-text foarte convingător din punct de vedere literar, un subtext anti-românesc, printre altele şi pe ideea că românii nu au fost în stare să-şi creeze o aristocraţie proprie, românească, demnă de acest nume. Cred, acum, că mă pripeam, atunci, vorbind de antiromânism, mai ales că nu-l cunoşteam absolut deloc pe Paul Georgescu ca persoană, nici măcar din vedere.
Câţiva cunoscuţi comuni mi-au vorbit, după moartea sa, în termenii cei mai calzi şi mai convingători despre inteligenţa sa extraordinară, despre umorul său – vizibile şi în cărţile sale, despre integritatea sa sufletească. A trebuit să-mi revizuiesc părerile, căci, după mine, a fi anti aşa ceva, adică anti-român, evreu, englez, rus, maghiar, turc, kurd etc., este mai înainte de orice o dovadă a sărăciei de duh, a mărginirii intelectuale, ceea ce, deci, nu putea fi cazul lui Paul Georgescu. Dar nu este exclus ca şi romanele lui Paul Georgescu, scrise, din acest punct de vedere, pe muchie de cuţit, să sfârşească prin a fi totuşi aşa, anti, însă fără voia autorului!
Oricum, ideea că noi, românii, nu am reuşit să ajungem până în epoca modernă cu o aristocraţie autentică, proprie, nu-i aparţine lui Paul Georgescu în exclusivitate, ea se regăseşte la câţiva istorici şi sociologi mai vechi, asupra cărora dacă aş pune eticheta de „antiromânism”, m-aş face de rîsul copiilor.
Cu toate acestea, deşi admirabil scrise, romanele lui Paul Georgescu, ca şi dovezile istoricilor, oricât ar fi ele de serioase, nu mă vor putea convinge vreodată că boierii noştri nu au fost nişte mari boieri, nişte veritabili aristocraţi. Iar această convingere a mea se bazează pe norocul ce l-am avut de a-l fi cunoscut pe un mare şi autentic (cumva, ultimul?) boier al acestei ţări, boierul mehedinţean Constantin (Titi) Boceanu.
Ani de zile ne-am telefonat numai, eu făcându-i rost de elevi pentru meditaţii de franceză şi germană, iar el pregătindu-i de zbârnâiau la admiterea în facultate! Mai apoi l-am cunoscut şi propriu-zis, faţă către faţă, de-am petrecut astfel ceasuri îndelungi de desfătare, căci a fost unul dintre cei mai fermecători oameni întâlniţi în viaţa mea. Era de-acum schilod, schilodit de cei 11 ani de temniţă, ca deţinut politic, deşi avea un dispreţ funciar pentru politică, pentru viaţa „de partid”.
Zic „funciar”, adică pornind de la autenticitatea boieriei sale, căci apariţia în viaţa ţărilor româneşti a partidelor politice, a pluralismului politic, a politicianismului, a coincis cu ieşirea de pe scena istoriei noastre a clasei boiereşti, care, cu toate păcatele ei, a avut şi meritul de a nu fi în stare să zămislească decât o singură idee politică: să ţii cu Ţara, cu moşia străbună, drept care unii se cheamă ţărani, alţii boieri sau moşieri!

Fireşte, boieri şi-au zis şi ciocoii, mai vechi sau mai noi, care au izbutit în mintea multora să compromită ideea de boier, moşier. Subsemnatul, care n-am avut în ascendenţa mea niciun boier, niciun moşier, ci numai ţărani – le zic astfel şi ciobanilor, mocanilor, am simţit destul de devreme că mândria mea ţărănească nu se poate concepe decât îngemănată cu sincera preţuire arătata boierimii, rangului la care se putea ridica şi orice ţăran, prin fapte de bravură ostăşească îndeosebi! Aceasta era rânduiala cea veche a Ţării, după care tânjea atâta Eminescu…
Mi-a fost foarte clar că d-lui Boceanu nu i s-ar fi potrivit să facă parte din niciun partid interbelic. De aceea sau pentru că intrase în magistratură şi fusese un magistrat autentic, deasupra mahalagismului politic în care mi-era imposibil să mi-l închipui amestecat. A fi boier, am priceput eu de la Titi Boceanu, înseamnă să nu faci nimic luându-te după alţii, ci numai firii tale supunându-te! Şi rangului!
Domnul Boceanu susţinuse, în tinereţe, ultimul duel ce s-a ţinut în România, înainte ca duelul să fie interzis prin lege. Duel duel, după toate regulile, cu martori de faţă şi medic. Tare mai regreta domnul Boceanu dispariţia duelului din obiceiurile societăţii moderne, învinuind de asta tot democraţia! L-am rugat să-mi explice funcţia pe care o avusese în societate duelul, adică la ce fusese el atât de bun? „Duelul avea o funcţie foarte importantă: elimina din societate mitocanii şi pe cei fără simţul onoarei! Nimeni nu-şi putea permite să fie mitocan cu altul, căci risca să fie provocat la duel! Iar cine nu răspundea la o provocare la duel, a doua zi nimeni nu-l mai primea în casă. Sau invers: dacă, lipsit de simţul onoarei, suportai o mitocănie, una pentru care se impunea să-l provoci la duel pe neamul prost, păţeai la fel: nu-ţi mai călca nimeni pragul casei, nu mai erai nicăieri primit!”
Bine, am zis eu, dar mitocanii de ce se fereau aşa de tare de duel? Ce-i oprea să se antreneze şi să se priceapă şi ei să se dueleze? „Vezi, domnule Coja, mi-a explicat d-l Boceanu, după ce iei de mic copil lecţii de floretă, de spadă şi de tras la ţintă, truda şi grija asta, antrenamentul ăsta, care nu-i deloc uşor, îl face om de onoare chiar şi pe mitocanul din naştere. În plus, chiar antrenat să fii, există riscul de a fi rănit, indiferent de adversar. Iar mitocanul este mitocan numai atunci când ştie că nu riscă nimic!”
Duelul la români!… Iată un subiect despre care nu ştiam nimic şi nici nu bănuiam ce lucruri extraordinare îmi erau astfel necunoscute. Câteva mi le-a povestit domnul Boceanu, fie-i ţărâna usoară… Iată, aleg două cu gândul tot la boieria românească, mirându-mă încă o dată cât a fost de temeinică.

Mai întâi prin vestita familie a Racoviţeştilor, dintre care unul s-a nimerit să treacă prin Viena anului 1864, dacă nu mă înşel, în drum spre Paris, fireşte. S-a oprit câteva zile să mai cerceteze lumea bună a Beciului, unde avea unele uşi deschise. Aşa a aflat de întâmplarea care pasiona la ora aceea întreaga aristocraţie habsburgică. Ce se petrecuse? De ani de zile, un domn ceva mai burghez făcea curte asiduă unei tinere aristocrate, să zicem contesă. Prezentându-se la părinţii acesteia, spre a o cere de soţie şi fiind tratat cu refuzul acestora, candidatul nu pregetă să-i tragă o pereche de palme celui ce refuza să-i devină socru, adică contelui X. Acesta, după regulile de odinioară, nu avea altă ieşire decât duelul, numai că, fiind în vârstă şi bolnav, numai de duel nu putea fi vorba. Pentru asemenea situaţii, codul adevăratelor maniere prevedea ceea ce contele şi făcuse: anunţase în publicul aristocrat afrontul suferit şi făcuse apel la un tânăr de onoare care să răspundă el mitocăniei dezlănţuite şi să-l provoace la duel pe fostul viitor ginere.

Ca să nu se găsească om de onoare care să vină în ajutorul unui batrân conte şi tată aflat într-o asemenea situaţie era imposibil. Or, când Racoviţă al nostru ajunse la Viena, taman asta se întâmpla: nu se găsea nimeni în toată aristocraţia vieneză care să răspundă apelului lansat de bătrânul conte, situaţie pe care toată lumea o comenta în fel şi chip. Inclusiv cu ironie.
Boierul moldav ştia şi el de şagă, dar nu i s-a părut că de aşa ceva este vorba, drept care se prezentă la bătrânul conte şi îi ceru permisiunea de a-i apăra onoarea. Cu ce? Cu chistolul, după moda cea nouă, măcar că nu mai trăsese vreodată cu aşa ceva. Fireşte, vânase şi el, ca orice boier, şi încă cu mare plăcere, dar de mânuit până atunci nu mânuise decât flinte şi puşcoace.

I s-a arătat un pistol, i s-a spus cum funcţionează, şi i-a fost destul ca prezentându-se la duel să-şi doboare mortal adversarul şi să plece mai departe, fără păsare, la Paris, lăsând în urmă Viena cu onoarea reparată. E ciudat, dar ştim mai multe despre mitocanul doborît decât despre acel boier Racoviţă şi nu mai ştiu acum. Pe mitocan îl chema Ferdinand Lassalle, Lassalle ăla cu socialismul ştiinţific şi fără pic de obraz, precum se vede…
Alt capitol extraordinar din acest basm minunat care ar putea fi „duelul la români” l-a scris generalul Gheorghe Zizi Cantacuzino, zis şi Grănicerul, pe vremea când era numai locotenent în regimentul de gardă al regelui Carol şi îl însoţea pe acesta la Sinaia. Pe atunci, graniţa era la Predeal, iar dincolo de Predeal se numea Austro-Ungaria. De câte ori era liber sâmbăta – şi tânărul locotenent aranja să fie liber cât mai des sâmbăta, ca să treacă cu trenul graniţa până la Braşov, unde se afla un Cazino militar, la care se aduna toată floarea honvezilor din Kronstadt. Acolo se ducea întins locotenentul cantacuzin, deschidea falnic uşa marelui salon, trântind-o de perete, şi, în clipa când se lăsa tăcerea asteptată, el striga cu dispreţ şi pe nemţeşte: „Toţi honvezii sunt nişte porci!” După care rămânea nemişcat, cu mâna pe teaca sabiei, aşteptând.

Aşteptând ca vreunul dintre honvezii astfel jigniţi să-l provoace la duel.

Azi unul, săptămâna următoare altul, îi tot cresta şi îi betegea pe rând pe cei mai curajoşi, până când ajunsese că se fereau bieţii honvezi să mai vină sâmbăta la cazino. Aşa bun spadasin era Zizi Cantacuzino, peste câţiva ani unul din marii eroi ai Marelui Război! Până la urmă s-a aflat şi la Viena de isprăvile năzdrăvanului, drept care împăratul, văr bun sau unchi cu regele nostru – aşa era pe atunci, drept care relaţiile dintre ţări aveau un anume cavalerism care s-a pierdut după 1918, l-a făcut atent pe regele Carol că rămâne Ardealul fără honvezi teferi dacă-l mai lasă liber sâmbăta pe valah. N-a avut încotro regele Carol, om care ştia ce este codul onoarei militare, şi s-a îndurat de bieţii honvezi şi l-a consemnat pe viitorul general să fie de gardă în fiecare sâmbătă, atâta timp cât se afla la Sinaia…
De-aşa vremi se învredniciră cronicarii şi rapsozii…
– va urma –

Autor: prof. univ. dr. Ion Coja
Sursa: IonCoja.ro

Share on Facebook

Tweet

Follow us