Sensul naționalismului
Mai mult decât alte -isme, naționalismul este privit azi cu suspiciune, dacă nu respins sau ocolit. Inițiativele sale unii le vor stinse în fașă. Ele sunt luate la rost cvasi mecanic, fără examinare, și sunt repudiate acum în optica „noii corectitudini politice”.
Respingerea sau ocolirea este urmată de o propagandă purtată cu diletanți și veleitari. Slaba stăpânire a logicii, a istoriei, a științelor sociale, a religiei și filosofiei își spune cuvântul. „Stupidocrația” semnalată de Carlo M. Cipolla pare incompletă fără cei care o pavoazează.
Fapt este însă că s-a conturat deja în cercetările din științele sociale o argumentare extinsă, favorabilă reconsiderării națiunilor. Ea a început pe terenul istoriografiei, cu recunoașterea originii naționale a dreptului modern (Harold Berman, Recht und Revolution, 1991) și a ansamblului globalizant (Saskia Sassen, Teritory, Authority, Rights, 2006), și în câmpul studiilor sociale, cu constatarea coruptibilității elitelor din diferite țări sub impactul marilor puteri (Sarah Chayes, Thieves of State, 2015) și a efectelor destructive ale amestecului în treburile interne ale statelor (Dorothea Gaedecke, Politik der Beherrschung, 2017).
Pe acest teren a intervenit benefic, nu demult, cu o analiză cuprinzătoare, Yoram Hazony, un istoric, teoretician și gânditor de cert calibru. Principala sa carte, The Virtue of Nationalism (Basic Books, New York, 2018), a fost tradusă și în limba română (ACT și Politon, București, 2021), dar este de mirare cât de puțin a fost discutată. Cu toate că rare cărți abordează atât de cultivat, de direct și de responsabil subiecte cu implicații vaste, din miezul frământărilor de azi.
Am pledat în timp, la rândul meu, pentru a istoriza globalitatea, globalizarea și globalismul (După globalizare, 2018) și a ieși din confuzia dintre populație, popor și națiune, caracterizând națiunea și prin „asumarea de sine” (Identitate națională și modernitate, 2017). Am arătat cât de decisiv a fost proiectul de societate bazată pe libertăți în afirmarea națiunii americane (Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, 2017).
Am cercetat răsfrângerile „națiunii întârziate” a germanilor (Bildung und Modernisierung, 2005) și am evocat lupta evreilor europeni pentru drepturi (Emancipare, asimilare, disimilare,2014), ca și demersurile de asigurare a identității proprii (Europa și Israelul, 2019). Am privit străvechea Chină ca exprimare a unei națiuni care a putut fi cotropită, dar niciodată controlată (China ca supraputere, 2021).
Privesc evoluția lumii spre una a suveranităților naționale (Ordinea viitoare a lumii, 2023) și pledez pentru o democrație curată ca formă a asumării de sine a națiunii (Soarta democrației, 2022). În sistematica pe care o promovez (Vocația gândirii, 2024), privirea realității prin prisma acțiunilor presupuse de reproducerea umană a vieții, organizarea instituțiilor conform conștiinței și voinței cetățenilor și etica integrității fac corp comun.
În cartea Virtutea naționalismului, Yoram Hazony unește însă numeroase motive istorice și contemporane într-o abordare amplă, care ia naționalismul ca dezlegare a dificultăților vieții. Nimeni nu a spus în vremuri mai noi atât de informat, de simplu și de deschis că naționalismul este politica mai bună, rațională.
În controversa de azi dintre „globalism” și „naționalism”, cum se observă ușor, tema este adesea desfigurată de necunoaștere, interese și rea credință. Ea rămâne sub influența unor luări de poziție favorabile organizărilor supranaționale, ale unor personalități de prim plan ale culturii universale – începând cu Locke, care a imaginat o societate internațională bazată pe valoarea libertății individuale, și Kant, care a considerat că o societate a națiunilor suverane pretinde, în interesul păcii, o coordonare mondială. Ea rămâne afectată de intervenții mai noi, de la Ludwig von Mises, care a recomandat un „superstat mondial”, și Charles Krauthammer, care a propus organizarea lumii sub conducerea unei supraputeri, la cei de astăzi. Și, desigur, de la decidenți adepți ai formulelor imperiale, până în zilele noastre.
Yoram Hazony este însă direct și răspicat: „controversa dintre naționalism și imperialism este foarte actuală” (p. 14) și nu există compromis între cele două abordări (p. 12). El are dreptate și când sugerează că această controversă nu este doar politică sau juridică, ci atinge diversele laturi ale cugetării și vieții oamenilor. Aș adăuga că până și opțiuni din spațiul aerat al epistemologiei și logicii se resimt. Nu este posibilă evadarea deplină din controversă, cum mai cred naivii și interesații.
Prin naționalism, Yoram Hazony are în vedere „o teorie a celei mai bune ordini politice, adică o teorie anti-imperialistă, care caută să întemeieze o lume alcătuită din națiuni libere și independente” (p. 15).
El precizează, însă: „organizarea statelor naționale independente nu este o schiță pentru o lume nouă care poate fi construită pe ruinele fumegânde ale celei vechi, într-o generație sau nouă de activism nobil.
Este mai degrabă un scop îndepărtat sau o busolă care asigură o direcție și oferă un scop mai însemnat în practica relațiilor externe” (p. 199). Și, aș adăuga, un reper pentru evaluare, abordarea din cartea Virtutea naționalismului profilând un realism practic de care este nevoie în crizele actuale.
Resursa de argumente la care apelează Yoram Hazony este experiența societății moderne de pretutindeni. Resursa relativ nouă este experiența propriei sale țări.
Pe de o parte, este vorba de experiența pe care Ben Gurion a sintetizat-o, deja în 1942: Holocaustul a fost posibil în condițiile inexistenței unui stat evreiesc capabil să-i apere pe evrei în fața agresiunilor (p. 229). Experiență valabilă, desigur, pentru mulți alți oameni, care au îmbrățișat deviza „stat propriu și independent”.
Pe de altă parte, Yoram Hazony pune în valoare experiența consemnată în Vechiul Testament. El conchide că Biblia a luat naștere de fapt în contextul istoric al opoziției unui popor față de dominația din partea altor popoare și a oferit „prima prezentare a unei posibilități diferite: o ordine politică bazată pe independența unei națiuni care trăiește în granițe delimitate, lângă alte națiuni independente” (p. 29).
Națiunea este înțeleasă în cartea Virtutea naționalismului absorbind criteriile definiției în uz – care se înrădăcinează, cum știm, în discuțiile de la Viena de la încheierea Imperiului habsburgic – în optica unui istoric. Prin națiune, Yoram Hazony înțelege „un număr de triburi cu o limbă sau cu o religie comună și un trecut în care au acționat ca întreg pentru apărarea comună sau pentru alte activități la scară mare” (p. 29) El însuși specializat în studiul Bibliei, autorul Virtuții naționalismului, intervine oportun pentru a desprinde viziunea politică din textul biblic: Dumnezeu l-a chemat pe Abraham și i-a spus „voi ridica din tine un popor mare”, dar nu i-a spus să facă un imperiu. „Aflăm din Biblie că aspirația politică a profeților lui Israel nu este un imperiu, ci o națiune liberă și unită care trăiește în dreptate și pace printre alte națiuni libere” (p. 30).
Concepția biblică favorabilă națiunii nu are de a face cu biologia, nici cu rasa (p. 31) și „nicăieri nu le este oferit patriarhilor un imperiu peste tot pământul, numai un regat pentru Israel” (p. 260). În orice caz, în Vechiul Testament, concepția politică este axată pe suveranitatea națiunii.
Schimbarea în direcția prevalenței actuale a universalismului globalizant s-a petrecut după Primul Război Mondial. Cu toate că Woodrow Wilson, cu cele 14 puncte ale Programului său (1918), și Carta Atlanticului (1941), semnată de Roosevelt și Churchill, au proclamat organizarea lumii pe principiul suveranității naționale, abordarea universalistă s-a impus. Abia Donald Trump, cu „America first!”, și Brexitul au făcut o breșă semnificativă în „imperiul liberal” (p. 17). În fapt, „deși triumful său final nu este deloc asigurat, ascensiunea acestei noi ordini liberale, în așa măsură încât a reușit să pună în pericol întreaga ordine protestantă, reprezintă cea mai importantă evoluție a vremurilor noastre” (p. 42). Pe acest fundal, argumentează Yoram Hazony, se și ajunge în zilele noastre la „lichidarea cu mijloace politice a moștenirii iudaice și creștine a lumii” în forme diverse.
Situația spirituală a timpului este captată exact de Yoram Hazony. S-a ajuns ca bizareriile unui Hayek să fie luate ca adevăruri. „Nu trebuie decât să-i ceri unui intelectual cu pregătire în domeniul politicii, economiei sau dreptului să conceapă o apărare a instituției statului național, a familiei sau a recunoașterii publice a supremației lui Dumnezeu, pentru a vedea imediat cât de necunoscute au devenit aceste lucruri și cât de străine sunt de termenii în care elitele noastre sunt obișnuite să conceptualizeze lumea” (p. 49). Asemenea intelectuali nu mai pricep vreo „perspectivă non-locke-iană asupra lumii”, și manifestă toate servituțile față de ideile în curs: expansiunea comerțului liber și migrația forței de muncă, absorbția micilor firme de corporații „multinaționale”, subjugarea națiunilor față de un „drept internațional” nelămurit, organisme și tribunale internaționale, standarde formale de performanță etc. Toate provenind din „abordarea locke-iană, ce rămâne ceea ce a fost: o perspectivă utopică asupra naturii umane și a motivațiilor sale și o bază extrem de slabă pentru înțelegerea realității politice” (p. 50). De pildă, ea nu poate clarifica nici astăzi chestiunea frontierelor.
Cu argumente demne de atenție, Yoram Hazony susține că natura umană și realitatea politică cer cu totul alte abordări, din momentul în care este limpede pentru cei care cunosc istoria că „loialitatea reciprocă dintre indivizi este cea mai puternică forță care acționează în domeniul politic” (p. 85). În fapt, ideologiile universaliste nu au reușit să elimine nevoia de a proteja colectivitatea națională (p. 91), iar când s-a forțat, s-a ajuns la situația în care „europenii au fost reduși la condiția unei simple dependențe, existând în virtutea generozității americane” (p. 56). Paradoxal, odată cu triumful libertății individuale se ajunge ca națiunile să nu se mai bucure de libertate (p. 121), încât întreg acest dosar se cere discutat.
În situația dată, a „imperiului liberal”, continuă Yoram Hazony, nu sunt soluție jumătățile de măsură de genul unei justiții internaționale coercitive, care nu este eficace și antrenează abuzuri (p. 66), nici de genul neo-naționalismelor care duc la absolutism și ateism (p. 68). Această soluție ar putea veni din tradiția adusă la formulare de Edmund Burke – „o tradiție politică naționalistă, care îmbrățișează principiile puterii executive limitate, ale libertăților individuale, ale religiei publice bazate pe Biblie și ale empirismului istoric care a servit la moderarea vieții politice în Marea Britanie și America, prin comparație cu alte țări” (p. 68).Teza lui Yoram Hazony este că „statul național independent este cel mai bun principiu de organizare politică pe care îl are la dispoziție omenirea” (p. 69), că „naționalismul este o atitudine bazată pe principii care consideră că lumea este guvernată cel mai bine atunci când națiunile pot să își urmeze propriul traseu independent, cultivându-și propriile tradiții și urmărindu-și interesele fără amestec din afară” (p. 11-12).
Autorul Virtuții naționalismului susține că „o lume bazată pe state naționale independente constituie cea mai bună organizare politică, demonstrând pe parcurs de ce ar trebui să respingem imperialismul care este foarte la modă acum” (p. 17-18).
În controversa de azi dintre „globalism” și „naționalism”, ne confruntăm, scrie Yoram Hazony, cu o păguboasă „restrângere a viziunii politice” (p. 22). Se invocă, desigur, argumente economice și de securitate, numai că ele sunt excedate în practica vieții de argumentele mai profunde ce țin de preocuparea pentru ceea ce suntem în viață (p. 18). „Autodeterminarea colectivă” este mai importantă decât oricare alt argument, iar „statele naționale oferă cea mai mare posibilitate de autodeterminare colectivă” (p. 20). Se mai invocă și argumentul că „naționalismul” stârnește discriminare și ură – fără să se ia în seamă faptul că mai multă discriminare și ură generează concepțiile rivale (p. 21) decât vederile axate pe rolul națiunii.
Ar fi timpul, argumentează Yoram Hazony, ca discuția despre naționalism să devină realistă, căci multe sunt de partea lui. Ca viziune, naționalismul satisface cel mai bine nevoia de loialitate reciprocă a oamenilor (p. 90-91); inovațiile semnificative ale omenirii s-au obținut în cadrul tradițiilor comunităților omenești diverse (p. 91-92); „sacrul se naște doar în obiceiurile familiei, ale clanului, tribului și națiunii” (p. 180); nu se pot conserva valorile transmise de istorie fără a se recurge la statul național (p. 101-102); „imperiul” cere loialități politice atât de extinse, încât individul este suprasolicitat (p. 115); „anarhia” și „imperiul” conțin valori morale de netăgăduit, dar, „cu toate acestea, atunci când unuia sau altuia i se permite să își depășească locul care i se cuvine și este îmbrățișat ca principiul organizatoric principal al lumii politice, nu se ajunge la libertatea popoarelor, ci la înrobirea lor/:…/”(p. 117); „principiul libertății naționale” este tangibil doar în statul suveran (p. 120, 126); individul nu ajunge la libertate politică decât atunci când familia și comunitatea sa sunt libere (p. 124-125).
Toate acestea compun virtutea statului suveran. Yoram Hazony insistă că două mituri în circulație se cer dislocate. Este „mitul statului federal internațional” – „ideea unei federații internaționale este doar ideea de imperiu” (p.163), iar „principiul european al subsidiarității nu este altceva decât un eufemism pentru imperiu” (p.173). Apoi este „mitul statului neutru” față de forțele aflate în competiție – statul național suveran presupunând ineluctabil în practica accesibilă o națiune care exercită conducerea (p. 187). Cine acceptă naționalismul nu are nevoie de mituri.
Cartea Virtutea naționalismului este remarcabilă nu numai prin anvergura culturii pusă în joc, ci și prin desfășurarea în amănunte a implicațiilor naționalismului. Ea înaintează până la enunțarea „principiilor ordinii statelor naționale” (p. 200-211) și elucidează numeroase aspecte. Cel mai important rezultat al ei mi se pare însă restabilirea sensului genuin al naționalismului.
La propriu, naționalismul nu este epuizat de ideologii și demagogii care-l parazitează, ci o viziune cu un potențial neexploatat. Prin natura lui, naționalismul nu opune națiunile și nu le împinge la conflict. El valorifică vederile națiunilor, dar nu le izolează, ci le capacitează să fie subiecți efectivi ai propriei istorii și participanți la concertarea și inovația universală. La propriu, naționalismul nu face icoane din persoane și acțiuni, ci luptă în vederea binelui posibil pentru o comunitate și, prin ea, pentru oameni. El este un rezervor ce poate fi folosit pentru realizări benefice de larg interes public în serviciul națiunii și al umanității.
Autor: Andrei Marga
Sursa: www.andreimarga.eu
