Ce legătura are Congresul Național al Istoricilor români cu războiul din Ucraina și ”parcursul european al R. Moldova”?
La sfârșitul lunii august a avut loc al IV-lea Congres Național al Istoricilor Români. Aceste Congrese au început din 2016. Pe rând, din doi în doi ani, s-au organizat la Cluj-Napoca, la Iași, și la Alba Iulia. Anul acesta s-a optat pentru Chișinău și Suceava. Data aleasă a fost inspirată din ziua de 27 august, ziua independenței Republicii Moldova. În urmă cu 33 de ani, 27 august 1991, Republica Moldova și-a proclamat independența față de URSS.
Personal am participat la toate Congresele de Istorie în afară de ultimul. Aceste Congrese ar trebui să fie utile, să aibă un impact atât în ceea ce privește specializarea noastră, dar, mai ales, să căutăm soluții ca Istoria să nu fie politizată. Să fie o disciplină care să nu lipsească din școli și universități. Istoria, fie că nu place sau nu ne place face parte din trecutul nostru și este bine să știm cine suntem, cum ne-am format și mai ales ce trebuie să facem pentru a ne menține unitatea națională.
Să învățăm din istorie! Cultura istorică poate fi un factor determinant în actualul context geopolitic. Cum ar fi fost să avem în fruntea statului decidenți care să cunoască istoria românilor? Dar a regiunii?
Istoria nu poate fi folosită de conducători vremelnici în funcție de propriile lor interese. Pentru aceasta este nevoie de istorici dezinteresați care să nu uite că profesia lor nu este de a mulțumi decidenții politici, ci de a oferi expertiză funcție de specializarea proprie.
Mi-ar fi plăcut să găsesc o implicare adecvată în ceea ce-i privește pe istoricii care dețin funcții importante în statul român. M-am așteptat multă vreme ca Academia Română, care până nu de mult a avut în fruntea sa trei istorici (Ioan Aurel Pop, Răzvan Theodorescu și Victor Spinei), să fie preocupată de importanța istoriei în ceea ce privește programa școlară. Să fie, și nu doar ei, interesați de cercetarea din cadrul institutelor Academiei Române dar și din cadrul Facultăților de profil.
Treptat, de la începutul anilor 1990 și până azi istoria nu mai are un rol important în societate. De aceea, la aceste Congrese ar fi util de discutat despre rolul istoricului și a istoriei în conștiința națională. Cum ar fi, de exemplu, să se reintroducă istoria la Bacalaureat? Să nu mai fim o societate care nu-și cunoaște identitatea ci cu o cultură cel puțin medie în ceea ce privește tânăra generație.
În schimb, observ din ce mai mulți istorici ascultători.
Aș fi vrut să observ personalitățile care au absolvit o facultate de istorie sau istorici care sunt preocupați de ceea ce înseamnă istoria într-un stat. Nu într-un mod exagerat! Am putea lua exemple din Franța, Marea Britanie, Germania, SUA, etc. Nu toți, dar mare parte dintre aceste personalități când ajung în funcții de demnitate publică, își uită menirea iar discursul lor suferă schimbări.
Dincolo de asperitățile contemporane, de activitatea noastră cotidiană, cred că un istoric poate fi apreciat sau nu funcție de ceea ce lasă în urmă. Sunt istoricii din comisiile de specialitate, din fruntea Universităților sau din conducerea Academiei Române mulțumiți cu rolul istoriei în școli? Au întreprins ei ceva în legătură cu reducerea numărului de ore de istorie în școli? Dar cu programa diluată din cadrul Facultăților de Istorie? Sunt încântați academicienii istorici de activitatea Institutelor de Cercetare din cadrul Academiei? Ce rămâne în urma lor?
Ca de fiecare dată, la sfârșitul fiecărui Congres de Istorie se adoptă o declarație zisă comună dar, în fapt, nu este despre un anumit demers. Pentru mine, declarația de la acest Congres nu este una despre istorie și preocupările istoricului, ci una politică. Cu regret, constat că politicul a acaparat mare parte din ceea ce se numește istoriografia românească.
Nu știu și într-un fel este mai bine că nu știu cine a scris textul[1] acesta dar cu siguranță nu este unul care să demonstreze că în spatele său se află un istoric adevărat:
„Noi, participanții la Congresul Național al Istoricilor Români, ediția a IV-a, Chișinău-Suceava, 27-31 august 2024, specialiști în domeniul studierii trecutului, afirmăm că istoria trebuie să fie o forță edificatoare a societății, o punte de înțelegere și apropiere între popoare, un îndemn la acțiune pentru asigurarea păcii și a progresului social.”
Partea pozitivă a acestui paragraf este aceea că se autointitulează specialiști în domeniul studierii trecutului! Este o afirmație corectă și demonstrabilă. Toată lumea știe că istoricul se ocupă cu studierea trecutului. Nu suntem de acord cu afirmația: ”istoria trebuie să fie o forță edificatoare a societății”.
Adică Istoria, care este o știință prin specialiștii săi, „trebuie” (un cuvânt gol de conținut) să fie o forță!!! edificatoare a societății? Cum să fie Istoria o forță? Ce înțelegem prin forță edificatoare a societății?
Poate luați de avânt, colegii mei, unii mai visători au pierdut contactul cu faptul că istoria este o știință. În fond, istoria este știința vieții. Mai înseamnă unitate, identitate, tradiții, credință. Este ceea ce are mai de preț societatea unui stat! Iar românii, în mare parte nu-și mai cunosc propria istorie.
Se întreprinde ceva în acest sens?
Scriu în continuare, cei care au semnat declarația:
„…o punte de înțelegere și apropiere între popoare, un îndemn la acțiune pentru asigurarea păcii și a progresului social.”
Istoricii nu trebuie să fie preocupați în a găsi sau constitui o punte de înțelegere (exprimarea nu-mi aparține!!!) și apropiere între popoare. Poate că se uită, dar menirea istoricului este să scrie istoria pe baza documentelor. Să caute să argumenteze în așa fel încât să se apropie cât mai mult de aflarea adevărului.
Nu este rolul istoricului de a căuta punte de înțelegere și apropiere între popoare (să înțelegem din această frază că se referă la România și Moldova ca două popoare?) ci de a prezenta faptele. Ce rol are propoziția: un îndemn la acțiune pentru asigurarea păcii și a progresului social.
Cum poate Istoricul să îndemne la acțiune pentru asigurarea păcii și a progresului social? Care pace? Suntem în război? Este rolul istoricului să se preocupe de progresul social? Dacă există istorici care fac politică, poate. Dacă sunt doar istorici, ce treabă are profesia de istoric cu progresul social?
Un alt paragraf:
Denunțăm practicile de falsificare și denaturare a trecutului ca mijloc de justificare a războiului agresiv purtat de Rusia împotriva poporului și statului ucrainean. Istoria ne învață că orice cedare constituie doar un îndemn pentru noi agresiuni, care ar putea să meargă dincolo de Ucraina spre alte state, inclusiv spre Republica Moldova; de aceea, este datoria noastră comună să ajutăm victimele să respingă agresiunea.
Ceea ce am tot blamat la perioada socialist totalitară când istoria era politizată iar istoricii forțați de context să conveargă către ideologia partidului se pare că trăim astăzi cu alți istorici!
Ce treabă are Congresul Național de Istorie a Românilor cu războiul din Ucraina?
De ce, istoricii sunt folosiți de către organizatorii Congresului pentru a se considera că toți prezenți, susțin în unanimitate această declarație?
De ce, de exemplu, nu au semnat o declarație prin care denunță și agresiunea Israelului în Fășia Gaza? Sau de ce nu au condamnat politica Iranului în Orientul Mijlociu? De ce nu condamnă organizația Hamas?
Este treaba unui Congres Național de a se implica în ceva care nu are nicio legătura cu propria sa activitate? Sau este doar o directivă primită?
Noi, ca istorici, știm că orice cedare, așa cum urmează în text este doar un îndemn pentru noi agresiuni! Am trăit-o și noi în 1940. Dar tot noi, istoricii, știm că dacă vrem să ne păstrăm probitatea profesională nu trebuie să semnăm așa ceva: care ar putea să meargă dincolo de Ucraina spre alte state, inclusiv spre Republica Moldova. Așa cum spuneam, istoricul se ocupă cu trecutul și cei care se respectă nu se aventurează să emită predicții. Predicțiile nu fac parte din meseria istoricului!
…de aceea, este datoria noastră comună să ajutăm victimele să respingă agresiunea.
Această formulare este de o gravitate foarte mare. Dacă se referă la Ucraina, ne cere nouă, tuturor să ne implicăm în război? Cum putem să ajutăm victimele să respingă agresiunea dacă nu mergem lângă ele? Mi-ar fi plăcut să găsesc simț practic la cei care au girat asemenea declarație. In fond, istoricii nu sunt politicieni, nu se ocupă cu declarații politice sau strategii diplomatice.
Un alt clișeu:
Congresul Național al Istoricilor Români susține parcursul european al Republicii Moldova și îndeamnă cetățenii să participe la Referendumul din 20 octombrie 2024 și să susțină integrarea Republicii Moldova în familia unită a popoarelor europene.
Dacă și academicienii folosesc limba de lemn, cu „parcursul european” ce să mai zicem? Care este parcursul european al Republicii Moldova?
Poate intra Republica Moldova vreodată în U.E.? Cum poate intra R. Moldova în U.E. cu Găgăuzia și Transnistria? De ce nu au susținut acești istorici reîntregirea R. Moldova cu România? Dacă ei, ca istorici nu cer unirea legitimă cine să o ceară? Puteau fi istoricii de la Congres peste vremurile pe care le trăiesc? Puteau intra în istorie ca oameni de știință care au demarat procesul de reunificare? Puteau! Peste ani se putea scrie despre Congresul din 2024 de la Chișinău unde s-a cerut Unirea!
Doar ca să nu deranjeze factorul benefic politic, au găsit o formulare tâmpă de genul…susținem parcursul european al Republicii Moldova! Și mai mult, pentru a arăta implicare politică, Congresul, face apel la cetățenii R. Moldova pentru a vota într-un anumit sens la Referendumul din 20 octombrie! De ce s-au folosit de Congres și de profesia lor pentru a indica ceea ce să voteze cetățeanul moldovean la Referendum?
Trist este că aproximativ toți colegii istorici știu cât de complicată este situația R. Moldova. Cât de naiv să fii să crezi că R. Moldova va intra în U.E.? Sau în NATO?
Dacă istoricii cei mai importanți din România și Republica Moldova ar fi cerut Unirea, am fi putut păstra vie flacăra reunificării.
Experiența istorică a României este deosebit de relevantă pentru mizele opțiunii pe care o au de făcut cetățenii Republicii Moldova. Pentru România, aderarea la Uniunea Europeană a fost o șansă istorică de progres economico-social și de asigurare a protecției împotriva oricăror amenințări externe. Pentru cetățenii Republicii Moldova, confirmarea susținerii pentru aderarea la Uniunea Europeană reprezintă o opțiune fermă pentru progres economico-social, pentru bunăstare, pentru valorile europene și consolidarea propriei securități. (ignorați repetiția economico-social din acest paragraf).
Cu alte cuvinte, noi românii (ca și cum moldovenii nu ar fi români) suntem model pentru R. Moldova.
Partea tristă din această declarație nu este faptul că noi susținem aderarea R. Moldova la U.E. ci faptul că noi istoricii nu susținem unirea cu R. Moldova îndreptând practic un act barbar produs de URSS împotriva noastră.
Nu am găsit o preocupare pentru specializările importante. Cu toate că avem posturi în institute de cercetare, nu avem specialiști! Nu avem români specializați în relațiile cu Ungaria care să vorbească limba maghiară, limba rusă, limba turcă, limba sârbă sau bulgară.
Nu avem direcții de cercetare susținute pentru a oferi expertiză diplomaților sau decidenților din diferite ministere.
Nu am observat o preocupare pentru generațiile de azi și viitorul lor. Din studenții de azi se vor alege specialiștii de mâine. Ca atare, care este strategia statului român cu privire la selecția specialiștilor și rolul istoricului?
Practic, în loc să formăm specialiști, îi ascultăm pe tot felul de ”specialiști în toate” prin mass-media.
Restul este doar politică!
Autor: Ionuţ Cojocaru
Sursa: ionutcojocaru.ro
NOTA
[1] Aici puteți citi declarația integrală: https://cnir.usv.ro/wp-content/uploads/2024/08/Declaratia_CNIR_privind_integrarea_Republicii_Moldova_in_Uniunea_Europeana.pdf
