Handicapul american (2)
Subiectele pe care le cercetează lingvistica sunt foarte variate și cele mai multe dintre aceste subiecte, pentru a fi abordate, pretind cunoașterea mai multor limbi. Afirm însă și subliniez că pentru lingvistul care se interesează de mecanismele după care funcționează limbajul, cel mai firesc este ca grămăticul să deducă aceste mecanisme din cercetarea limbii sale materne.
Numai limba maternă o poți cunoaște în toate subtilitățile ei, îi poți înțelege determinările și interdependențele care leagă la un loc întreg inventarul de unități lingvistice, atât între ele cât și în relație cu domeniile limitrofe: psihologia de grup comunitar și etnic, mentalitate, tradiții, folclor, mediu geografic etc.
Numai în limba maternă poți descoperi reguli încă nesesizate de grămătici, iar ca vorbitor poţi „greși” prin conformare la o tendință pe cale de a se naște, de care nu ai nicio cunoștință teoretică.
Îmi este la îndemână exemplul colegilor de la catedra de limba engleză a Universităţii Bucureşti, excelenţi anglişti şi anglo-foni, cu studii și lucrări temeinice şi originale asupra limbii, literaturii şi culturii engleze. Dintre ei, câţiva au fost tentaţi să dezvolte teorii interesante asupra mecanismului intim al limbii, să facă aşadar „teoria limbii”. Şi au reuşit să dea lucrări originale, interesante. Dar materialul lingvistic pe care au aplicat teoria şi ipotezele lor nu a mai fost limba engleză, ci limba lor maternă… Limba română.
Mai explicit: numai enunţurile rostite (textele scrise) în limba maternă a autorului şi a cititorului pot fi înțelese de cititor la toate nivelurile și palierele enunţului.
Citez în sprijinul acestei afirmații unul dintre cele mai importante texte pentru noi: celebrul dialog Cratylos, al lui Platon. Exegeții care s-au pronunțat asupra acestui text, adică eleniștii cei atât de savanți, au o îndoială, o întrebare la care încă nu au dat răspuns: nu cumva demonstrația în materie de etimologie pe care o face Socrate nu trebuie luată în serios, fiind o glumă, o joacă de-a autorului? Nu cumva Socrate se preface că ia în serios ipotezele etimologice pe care le produce cu o ușurință suspectă, drept care cele mai multe nici nu au fost confirmate de filologii de mai târziu?! Adică pentru eleniști, deși sunt ei atât de savanți cunoscători ai elinei, nu le este clar „tonul” textului: autorul lui Cratylos vorbește serios sau se joacă? …Chestiunea a rămas până azi nelămurită. După părerea mea, neputința filologilor vine din faptul că orice elenist, oricât ar fi el de erudit, are altă limbă maternă decât limba dumnealor Platon și Socrate, altă limbă în care s-au format ca ființe spirituale, inteligente. Din textele rămase în limba lui Socrate și Platon nu poți să-ți însușești această limbă decât într-un mod parţial şi, deci, artificial, ne-natural, ne-normal! În niciun caz la nivelul la care deprindem fiecare limba maternă. Adică la nivelul normalității! Învăţând o limbă numai din cărţi, rămâi fără acces la o importantă componentă a acelei limbi!
Se potrivește să-l citez aici pe Mircea Eliade, care, la sfârșitul anului 1945, înțelegând că nu mai are nicio șansă de a se întoarce în țară, era sfătuit să uite că este român, să scrie numai franțuzește. Dinaintea acestei perspective Mircea Eliade mărturisește în Jurnal că ezită. Îi era ușor să se imagineze ca om de știință cu o operă scrisă în limba franceză, dar pricepea că abandonând limba maternă urma să abandoneze orice încercare de a mai scrie literatură. Căci limba cea nouă, franceza (sau oricare alta), spune Mircea Eliade, „mi se refuză îndată ce încerc să-mi „imaginez”, să „visez”, să mă „joc”!”
Cu alte cuvinte, putem afirma că, părăsindu-și limba maternă, oamenii renunță să mai viseze, să se mai joace cu gândurile și cu cuvintele, să dea frîu liber imaginației… Firește, renunță într-o oarecare măsură, care ar merita însă să fie cercetată și precizată cât de cât…
Ce legătură au toate acestea cu subiectul nostru?
Mă încumet să afirm mai întâi că, de cele mai multe ori, lingvistul român care studiază limba română are un mare avantaj față de lingvistul american care studiază limba engleză, cu atât mai mult engleza vorbită în Statele Unite, care, aşa cum spuneam, nu este limbă maternă pentru majoritatea vorbitorilor ei. În comparaţie cu această limbă, condițiile în care se vorbește româna şi cele mai multe limbi de pe glob sunt mult mai naturale, mai normale, mai firești, mai apropiate de condițiile în care a apărut și pentru care a fost conceput limbajul. Și asta în primul rând pentru că imensa majoritate a celor care vorbesc o limbă o fac ca vorbitori nativi, nativi din tată-n fiu de mai multe generații. Aș zice dintotdeauna! Practic, dintotdeauna…
Acest avantaj este și mai mare când lingvistul respectiv este el însuși un vorbitor nativ al limbii cercetate. Tot așa: de mai multe generații, dintotdeauna. Or, printre lingviștii americani greu pot fi identificați lingviștii vorbitori nativi ai limbii engleze de mai multe generații. Cei mai mulți dintre ei sunt, ca și Roman Jakobson, vorbitori „secundari” sau „recenţi” – ca să zic așa, ai limbii engleze.
Alexandru Graur povestea despre Roman Jakobson – marele lingvist american născut în …Rusia, cu studii academice de mare ținută făcute la Praga, de origine evreu, cum, în urma unui accident automobilistic în America, și-a pierdut cunoștința. Când și-a mai revenit, medicii americani nu s-au putut înțelege cu el deoarece Roman Jakobson, aflat într-o situaţie limită, încă buimac, le vorbea în limba sa maternă, în rusă… Ceva asemănător i s-a întâmplat lui Emil Cioran, ajuns scriitorul de limbă franceză cel mai important, ca mare stilist al acesteia. Mi-a mărturisit, în 1986, că visează însă numai „pe românește”… Iar când o boală urîtă a bătrâneții i-a dereglat mecanismele inteligenței, Emil Cioran a uitat toată franceza și aiura în limba sa maternă. Cum spune şi poetul Grigore Vieru, limba maternă este „limba în care tăcem”!
Mă încumet să cred, să deduc din aceste date că ele instituie un handicap serios pentru lingviștii din Statele Unite. Din cauză că engleza nu este limba lor maternă, lingviștilor americani le este mai greu să înțeleagă resorturile cele mai intime ale mecanismului lingvistic (în general), ei nu au cum să vadă din chiar interiorul limbii engleze noima și „logica întocmirii” acestei limbi, cum ar fi zis Eminescu. Nu m-aș mira să constatăm că unii lingviști americani, aidoma multor emigranți din America și din lume, nu au propriu zis o limbă maternă! (sic!) Ceea ce devine un handicap greu, chiar imposibil de surmontat…
Putem merge şi mai departe cu identificarea condiţiilor de normalitate lingvistică raportându-ne mai strict şi mai exact la conceptul de genotip. În principiu, un vorbitor normal este purtătorul unui genotip. (Desigur, amestecul de rase şi de etnii e posibil să ducă şi la apariţia unor indivizi care nu sunt conectaţi la un genotip anume, ci – eventual, la mai multe, caz în care forţa fiecărui genotip scade proporţional. Lăsăm deoparte această situaţie, chiar dacă, în viitorul previzibil, ea va fi să fie tot mai des consemnată de cercetători…)
Normalitatea presupune, de asemenea, ca genotipul de care aparţine o persoană că coincidă cu genotipul purtat de majoritatea vorbitorilor idiomului respectiv. Rezultă că starea de normalitate a unui lingvist, în calitatea sa de fiinţă vorbitoare, presupune aceste două condiţii majore:
(1)să fie de câteva generaţii vorbitor nativ al limbii în care se desfăşoară ca teoretician al limbii şi
(2)să fie purtător al genotipului majoritar.
La ce rezultate ajungem prin raportarea lingviştilor americani la cele două exigenţe este o problemă pe care, personal, nu o pot discuta sau aborda decât cel mult statistic şi la nivelul impresiei subiective. Las pe colegii americani s-o facă în cunoştinţă de cauză, numai dacă, bineînţeles, vor lua în serios cele de faţă…
Ne tentează, de la principiul …stalinist Lingvistica trebuie să se ocupe de oameni normali, să propunem parafraza reciprocă: De lingvistică trebuie să se ocupe oameni normali sau Lingvistica trebuie făcută de oameni normali.
Pentru cei care nu îndeplinesc criteriile de mai sus, (1) şi (2), urmează să constatăm starea de „handicap”, stare de anormalitate care nu este nici pe departe sinonimă cu incapacitatea funciară de a te dedica cercetării lingvistice. Ci doar avertizează asupra unor limite fatale, inevitabile, a căror detaliere nu ne va fi uşor să o facem. Cei în cauză vor fi cei mai în măsură să-şi precizeze singuri, ei înşişi, aceste limite.
În plus, e de luat seama că, în conformitate cu un principiu universal şi etern, al compensării, nu este vorba de un handicap propriu zis, ci doar de o stare de fapt care, prin închiderea sau obstrucţionarea unor perspective, deschide altele, inaccesibile aşa numitei stări de „normalitate”. Sau, popular spus, „în tot răul e şi un bine”… Acest „handicap”, logodit de obicei cu poliglosia, se prea poate să dezvolte, în compensaţie, o predispoziţie specială pentru decelarea universaliilor limbii, a acelor structuri care grupează la un loc, prin asemănări de ordin funcţional şi structural, toate limbile sau măcar un număr foarte mare de idiomuri.
Aceşti colegi se pare că sunt nativ înzestraţi, „programaţi” să conceapă sau să accepte mai uşor matematizarea şi formalizarea lingvisticii, să ignore dimensiunea abisală, spirituală a limbii, să deschidă şi să urmeze „căile lingvisticii extraexacte faţă de care geometria şi algebra au rămas curate poeme romantice”. (L-am citat pe lingvistul Nicholas Timiras, american de origine română, fost profesor la Berkeley, California.)
Descriptivismul american, de la Bloomfield la Harris, și mai ales gramatica propusă de Noam Chomsky, încearcă să imagineze reguli prin a căror aplicare să se poată trece de la un inventar de unități lingvistice la texte corecte, fără nicio preocupare pentru dimensiunea „abisală”, spirituală a limbii, pentru realitatea acestor reguli în mentalul vorbitorilor. Lingvistica americană este gata oricând să inventeze, iar nu să descopere! Or, condiția lingvistului este să descopere, iar nu să inventeze!
Mi-aduc bine aminte sentimentul pe care l-am încercat citind primele încercări de a se aplica la limba română tehnicile gramaticii transformaționale. Nu aveam rețineri de ordin metodologic, teoretic, dar mă încerca sentimentul că autorii nu rămâneau în interiorul limbii române, că inventau o variantă a limbii române la care să se potrivească regulile lor. Așadar sentimentul că limba română era – cu un termen actual, abuzată. Nu ca lingvist, ci ca vorbitor al limbii române eram deranjat. Ulterior, când au apărut metodele de traducere automată lucrurile s-au lămurit. Poți traduce din română în japoneză cu un mic amendament: traduci dintr-o variantă inventată a limbii române într-o variantă inventată a limbii japoneze. Ambele variante săvârșind același păcat: depersonalizarea și sărăcirea limbii, reducerea ei la un set de reguli mecanice și, implicit și implacabil, reducerea mesajelor la un set limitat de idei, gânduri, simțăminte etc., reducerea limbii (române) la o variantă în care, să-mi fie iertat, singurele texte literare ce pot fi imaginate sunt manelele. Nu glumesc! Dacă faci analize literare pe textul manelelor, se vădește clar nu lipsa de cultură literară, lirică, ci lipsa de cultură lingvistică a autorilor. Limba română se vede foarte clar că nu le este limbă maternă, autentic maternă… Și, precum se știe, majoritatea textierilor de manele nu sunt vorbitori nativi de limbă română. Limba lor maternă este cea țigănească…
Este foarte probabil ca în viitor lumea să apeleze tot mai mult la „mașinile” de tradus, la traducerea automată. Probabil că și aceste instrumente își vor îmbunătăți performanțele. E lucru sigur însă că principiul lor va rămâne același: nu vor putea traduce orice text, ci numai texte pregătite pentru a fi traduse, adică texte concepute ad hoc, gândite să se potrivească cu posibilitățile de traducere ale mașinăriei respective, să nu depășească un anumit nivel de expresivitate, de ingeniozitate. Texte neutre din punct de vedere stilistic, care nu vor aspira să pună în valoare toate posibilitățile de expresivitate ale limbii, ci se vor mulțumi să valorifice strict partea „traductibilă” a fiecărei limbi. Adică se vor mulţumi să plutească undeva la suprafaţa proceselor sufleteşti, psihice. Prin exercițiul traducerii automate vorbitorii vor căpăta o nouă competență: competența de a emite texte (corecte) traductibile. E de așteptat ca în felul acesta oamenii să-și piardă cealaltă competența, competența de azi, competența de a folosi limba maternă în integralitatea ei, inclusiv în componenta ei specifică, intraductibilă. Acest nivel, la care nu are acces traducerea automată, l-aș numi nivelul idiomatic al limbajului. Se profilează pentru viitor riscul ca acest nivel, al autenticității, să scadă ca urmare a extinderii traducerii automate. Adică să scadă şi să dispară partea netraductibilă a limbii, partea cea mai importantă a limbii…
Dacă nu mă înşel, gramatica lui Chomsky a apărut în urma unei încercări la care s-au angajat mai mulți lingviști, de a construi o mașină de tradus în și din limba engleză. Cred că la nicio universitate din Europa nu s-ar fi găsit lingviștii care să se angajeze la asemenea proiect. Mai degrabă lingviștii de pe vechiul continent s-ar fi străduit să explice „clientului” care comanda lucrarea că nu este cu putință realizarea ei. Clientul, adică Marina americană, a pus însă fonduri substanțiale la dispoziție, fonduri greu de refuzat într-o economie de piață. Fondurile s-au cheltuit, dar mașina nu a apărut… În locul ei a apărut o broșurică, semnată de Noam Chomsky. Îmi vine în minte vorba latinească cu munții care odrăslesc din când în când, după sforțări titanice, un șoricel micuț-micuț!…
Mi-aduc aminte una din obiecțiile cele mai temeinice aduse de la bun început de sceptici: în ce măsură regulile de transformare propuse de lingvistul american aveau un suport psihic, o realitate mentală, producându-se (și) în mintea vorbitorului? Răspunsul emulilor a fost aproape cinic: nu are relevanță suportul psihic, este destul dacă regulile respective pot fi însușite și stăpânite mecanic, eventual de o mașină de tradus, mașină care rămânea astfel idealul lingvisticii de peste ocean. Ideea că se poate face lingvistică fără să ții seama de psihicul, de psihia vorbitorilor, cred că a putut veni cu ușurință mai ales în mintea unor lingviști a căror relație psihică, sufletească cu limba (engleză) era mai subțire, mai precară, mai puțin „îndătinată”. Dura de cel mult o generaţie-două… La asemenea persoane, lipsite de o limbă autentic maternă, se poate naște mai ușor confuzia dintre a inventa și a descoperi. Repet, în mod natural, lingvistul descoperă, nu inventează!
Se potrivesc în acest context cuvintele lui Eminescu, binecunoscutele: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră. Precum într-un sanctuar reconstruim piatră cu piatră tot ce-a fost mai înainte – nu după fantezia sau inspirația noastră momentană – ci după ideea în genere și în amănunte – care a predomnit la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm și noi cu limba noastră românească.” Sau: „Această parte netraductibilă a unei limbi formează adevărata ei zestre din moși-strămoși, pe când partea traductibilă este comună gândirii omenești în genere.”
Îngăduiți-mi încă o amintire legată de apariția gramaticii transformaționale. La o ședință de învățămînt politic condusă de Alexandru Graur s-a discutat chiar acest subiect: conceptele de bază ale teoriei lui Chomsky. Discuția s-a împotmolit atunci când Graur a încercat să priceapă de la mai tinerii săi colegi „transformaționaliști” (sau „generativiști”) care este deosebirea între dicotomia saussuriană, clasică, langue-parole și cea propusă de lingvistul american, competență-performanță. Cum eu debutam la acele ședințe și eram cel mai tînăr, am ascultat ce se vorbea și am stat în banca mea, ultima, din fosta sală 20, fără să scot o vorbă. Așa cum – și Graur o știa bine, nu prea mi-era în obicei. Drept care, într-un târziu, mi s-a adresat, cerându-mi părerea. Iar eu am răspuns cu o întrebare: „Domnule profesor, acest Noam Chomsky mai trăiește?” Cum să nu trăiască?!, s-a mirat Mara Rădulescu, fie-i țărîna ușoară. Ce sens are întrebarea dumitale, tovarășe Coja?! „Păi dacă trăiește, stimată doamnă, nu este mai simplu să-i cerem lui, domnului Noam Chomsky, să ne spună el ce a vrut să spună prin competență și performanță, altceva decât a spus Saussure prin langue-parole?!…” Ba chiar m-am oferit, dacă cineva poate procura adresa lui Chomsky, să-l deranjez eu cu întrebarea care ne frământa. Căci, am adăugat, cred că fusese de datoria lui Noam Chomsky să se raporteze la dicotomia lui Saussure… Altminteri devenim noi caraghioși discutând despre Chomsky ca despre Platon, mort de două mi de ani! Păi câte întrebări lămuritoare nu i-am pune noi lui Platon dacă acesta ar mai fi în viață?!…
Mai adaug ceva: peste ani, vreo patruzeci, adică de curând, când am descoperit binefacerile internetului, am dat buzna peste E mail-ul marelui lingvist și i-am povestit discuțiile purtate la București, pe la sfârșitul anilor ’60, cerându-i măcar acum, după patru decenii, explicația după care am tânjit cu toții la București. Mi-a răspuns amabil, colegial pot spune, dar neconvingător. Din răspunsul primit mi-am întărit convingerea că la data când a lansat dicotomia competență-performanță Chomsky nu-l citise pe Saussure… Autor care, la București, este obligatoriu pentru promovarea anului I de studii filologice…
Peste câțiva ani, lingviștii americani care nu l-au citit nici ei pe Antoine Meillet au lansat pe piață socio-lingvistica, altă invenție americană… E drept, o comparație între școala sociologică franceză și socio-lingvistica de peste ocean devine un bun exemplu al ideii de regres și precaritate în lumea academică. Căci una din perspectivele din care trebuie abordat subiectul de faţă este aceea a progresului în limbă. În limbă şi în lingvistică… Există un asemenea progres?
Boris Cazacu mi-a împrumutat cândva o carte, insistând să n-o fac uitată printre ale mele… I se părea deosebit de prețioasă. O carte cu mai mulți autori, ale căror studii urmăreau același subiect: cum poți să faci descrierea unei limbi pe care nu o cunoști, fără să te apuci s-o înveți? Cum să stabilești inventarul de foneme, pentru a pregăti limba respectivă să fie scrisă, cum să întocmești dicționarul acelei limbi, regulile morfologice etc?
Firește, ideea era să te folosești de niște informatori, vorbitori nativi ai limbii respective, și se precizau câteva considerente în vederea selecționării unor buni informatori. Evident, o asemenea cercetare era posibilă şi putea să poarte numele de cercetare, dar ea nu avea niciodată să ducă la identificarea și descrierea a ceea ce lingvistica europeană a numit „geniul” unei limbi. Da, se poate numi lingvistică o asemenea preocupare.
O lingvistică superfluă, care nu aspiră să identifice limbajul printre marile miracole ale existenței noastre, o lingvistică care nu cercetează graiul omenesc decât ca sumă de semne prin a căror folosire mecanică să te poți descurca la cumpărături, la tribunal sau la spital! Un cod de reguli „lipsit de orice boltă metafizică”. Nu pentru că această boltă nu există, ci pentru că ea nu este accesibilă oricum și oricui. Din păcate, este la modă să nici nu-i intereseze pe grămătici existența ei!… O modă care a apărut în America!
Ca un soi de „excepție care confirmă regula (teza)” aș aminti că în Statele Unite a fost formulată „ipoteza Sapir-Whorf”, care demonstrează convingător că funcționează o relație de determinare reciprocă între limba unui popor și mentalitatea de grup a acestuia. Numai că demonstrația nu se face pe limba engleză, pe relaţia limbii engleze cu mentalul colectiv american! Ci autorii au dedus ipoteza lor din studiul unor limbi și culturi amerindiene, aflate într-o stare de deplină naturalețe, normalitate, ingenuitate sau cum i-am mai putea spune. Deduc din această împrejurare că engleza nu se regăseşte în mentalul american, nu se află în consonanţă, ci mai curând în disonanță cu forma mentis americanorum… M-aș încumeta însă să întreb, aproape retoric, dar şi cu voce scăzută, dacă un mental american chiar există!…
În concluzie, raportându-ne la principiul teoretic enunţat de …Stalin, constatăm că lingviștii americani se află, în comparație cu ceilalți, din toată lumea, într-o situație atipică, ca să nu spun cea mai ingrată cu putință.
Limba engleză, care este nu numai obiectul predilect al cercetării lor, dar este și limba în care colegii noştri gândesc, funcționează în Statele Unite în condiții ne-naturale, nefirești pentru o limbă. Iar lingviștii americani înșiși au cu limba engleză (e vorba de engleza americană, fireşte) o relație în mai multe feluri ne-naturală, rezultat al unor evoluții istorice excepționale, căci, din păcate, orice s-ar spune, procesul american de etno-geneză nu este numai cu totul insolit, atipic, dar este departe de a se fi încheiat. Astfel că se impune o completare: Nu numai lingvistica trebuie să se ocupe de oameni normali, dar şi de lingvistică este bine să se ocupe în primul rând oameni normali! Or, mulţi americani, fie în postura de vorbitori, fie în cea de lingvişti, nu sunt într-o stare de deplină normalitate.
Repet, motivul principal al acestui impas îl constituie faptul că etno-geneza americană nu s-a produs, nu s-a încheiat, așa cum, nota bene!, nici procesul de constituire a unei identități etnice sovietice nu a dus la rezultatul scontat. Căci, la drept vorbind, cele spuse despre limba engleză vorbită în „State” sunt valabile și pentru limba rusă din fosta URSS, într-o măsură apreciabilă…
În aceste condiții consider că nu au existat motive serioase, intrinseci, pentru ca lingvistica americană să capete rolul pe care noi, în Europa, ne-am grăbit să i-l atribuim, din considerente propriu zis politice și economice, de prestigiu mai degrabă militar decât cultural. Am supralicitat, iar vina, firește, nu este a americanilor, ci a noastră, a europenilor. Evident, nu a tuturor europenilor… A mea în orice caz este, căci iată cât de târziu am cerut cuvîntul…
Autor: prof.univ.dr. Ion Coja
Sursa: IonCoja.ro
