Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (3)
În 1944, în Partidul Comunist din România au existat doar aprox. 800-1000 de membri cu carnet de partid. S-a făcut mult caz în propaganda politică îndreptată împotriva regimului socialist de stat, atât în perioada RR, cât și după lovitura de stat din 22 decembrie 1989, că în Partidul Comunist din România, în 1944, au fost doar sub 1.000 de comuniști.
Da, este adevărat, au fost doar sub 1.000 de comuniști membri de partid, dintre care în jur de 200-300 erau informatori ai Siguranței Statului infiltrați. Printre informatorii infiltrați pentru a controla informativ partidul au fost și evrei. Aceștia aveau să devină și ei locatari ai gulagului iudeo-bolșevic, dintre foarte puținii minoritari etnici din gulag. Majoritatea deținuților politici au fost etnici români.
După 1924, când P.C.d.R. a fost scos în afara legii, a fi fost identificat ca și comunist, era un mare pericol. După revolta muncitorească a minerilor de la Lupeni (1929) și mai ales după greva de la Atelierele C.F.R. Grivița din București (1933) și asasinarea lui I.G. Duca (1933), pușcăriile României s-au umplut cu comuniști și legionari.
Regimul penitenciar interbelic a fost unul sever. Românii nu mai aveau curaj să se înscrie în Partidul Comunist. Existau însă și alți numeroși cetățeni care, tacit, aspirau la comunism.
Ideea comunistă nu a sălășluit în societatea românească doar la nivelul membrilor P.C.d.R. Acest lucru s-a văzut cu mare claritate înainte de venirea comuniștilor la putere, în timpul guvernului regal al generalului anticomunist Nicolae Rădescu.
Pentru ziua de 24 februarie 1945, partidele din Frontul Național Democrat, format din Partidul Comunist Român (P.C.R.), Partidul Social Democrat Român (P.S.D.R., condus de Lothar Rădăceanu și Ștefan Voitec) și formațiunile care li s-au atașat (Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioților, Partidul Socialist-Țărănesc, și partidul maghiar de stânga MADOSZ, abrevierea de la Magyar Dolgozók Országos Szövetsége, adică Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari din România), au organizat o demonstrație de stradă care se înscria pe linia eforturilor acestui grup de partide de a răsturna guvernul Nicolae Rădescu (în foto dreapta) și de a forma un guvern de coaliție, care se autointitula „democratică”.
Autoritățile și prim-ministrul nu s-au temut de demonstranți. Se așteptau să iasă în stradă o mie-două de comuniști rebegiți, ieșiți bolnavi de prin pușcării. Surpriza a fost uriașă: peste 100.000 de oameni au ieșit în stradă împotriva guvernului regal. Furia prim-ministrului a fost mare, în primul rând pentru că și-a dat seama că aderența Partidului Comunist la nivel popular era mult mai mare decât credea el.
Armata trimisă de prim-ministru împotriva demonstranților a deschis foc și a omorât numeroși oameni. Focul a fost oprit la ordinul comandantului militar sovietic.
Opt miniștri ai guvernului în funcție l-au acuzat în fața regelui Mihai pe șeful lor, generalul Rădescu, pentru uciderea demonstranților.
Două zile mai târziu, un grup de zece generali și colonei cu prestigiu în armată, în frunte cu generalul Constantin Vasiliu-Rășcanu, au dat o declarație publică prin care s-au desolidarizat de acțiunile și declarațiile prim-ministrului Nicolae Rădescu. Poziția acestor generali, ca și a unor personalități culturale de vârf ale României, care au protestat de asemenea la rege, a avut un impact major asupra populației, asupra orientării lor împotriva reprezentanților vechiului regim politic și, cu fiecare zi care trecea tot mai multă lume înclina propria orientare politică în defavoarea reprezentanților vechilor regimuri politice interbelice și din perioada celui de al doilea război mondial.
În acea seară și noapte de 24/25 februarie 1945, regimurile politice interbelice se prăbușeau definitiv și se înecau în sângele susținătorilor viitorului regim.
Nicolae Rădescu a demisionat. Pentru a nu răspunde penal pentru morții din noaptea de 24/25 februarie 1945, Nicolae Rădescu s-a refugiat o vreme în sediul Ambasadei Marii Britanii din București, până când autoritățile române i-au garantat imunitatea.
Nicolae Rădescu a părăsit România clandestin, cu sprijin britanic, în 15 iunie 1946, împreună cu soția sa evreică, Gizela Ettinger și cu secretarul său, Barbu Niculescu. Timp de nouă luni, autoritățile britanice l-au ținut pe Nicolae Rădescu în Cipru, nepermițându-i să ajungă la Londra, pentru ca britanicii să nu-i ofenseze pe sovietici.
Din Cipru, Nicolae Rădescu a plecat în S.U.A., devenind un lider important al românilor din afara granițelor țării. Activitatea sa a fost umbrită de acuzațiile de corupție dovedite, în legătură cu fondurile pe care le-a gestionat în calitate de lider al Comitetului Național Român din S.U.A.
În momentul refugiului său în sediul Ambasadei Marii Britanii din București, aceasta a cerut acordul guvernului de la Londra pentru ca militarii britanici de la ambasadă să deschidă focul în cazul în care s-ar fi încercat o acțiune în forță de capturare a fostului prim-ministru român, important agent britanic.
Acesta a fost momentul încheierii dramatice, rușinoase și criminale a perioadei interbelice care ne-a fost lăudată la maximum posibil, pe toată perioada RR și după decembrie 1989, de către întregul Occident, de către profitorii fostelor regimuri interbelice și de către regimul politic post-decembrist.
După 1944, și mai ales după decembrie 1945, când s-a încheiat alianța între legionari și comuniști, sub impulsul compromiterii imaginii Germaniei și Italiei, sub impactul faptului că U.R.S.S. a fost aliatul S.U.A. și a Marii Britanii, sub impulsul bunelor relații dintre regele Mihai și generalii sovietici și conducerea comuniștilor și a guvernului, sub impulsul promovării în întreaga lume a unei imagini deosebit de favorabilă lui Iosif Stalin, care a durat până la intensificarea politicii antisemite în U.R.S.S., sub impulsul asigurărilor date de comuniști și de guvernul Groza, că se va construi o Românie nouă în care muncitorii și țăranii vor avea întâietate în societate, aderența noului regim politic de la București în rândul opiniei publice românești a crescut continuu.
Fațetele istoriei sunt multiple și trebuie studiate în totalitate. A prezenta doar unele dintre ele, înseamnă a manipula, cu sau fără voie.
De asemenea, pentru a se evita repetatele interpretări greșite ale istoriei, făcute din necunoaștere sau din rea-intenție, timpurile trecute trebuie judecate/analizate după situația concretă din acele timpuri și cu mentalitățile care dominau societatea de atunci, în nici un caz cu mentalitățile noastre de astăzi și cu aspirațiile noastre de astăzi.
– Va urma –
Prima parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (1)
A doua parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (2)
Autor: Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Sursa: art-emis.ro
[…] Proiectul românesc a fost conceput de Petru Groza și Gh. Gheorghiu-Dej, care și-au apropiat apoi un număr de colaboratori valoroși. Încă din anul 1945, românii au încercat ca, în limitele dominației sovietice, să caute soluțiile cele mai bune pentru țară, în acel moment istoric, să lupte cu devotament alături de sovietici împotriva Ungariei și Germaniei, pentru a le obține clemența, să-și recupereze militarii din prizonieratul sovietic, să se consolideze economic, social și financiar, ca apoi să înceapă efortul de obținere a suveranității și independenței naționale, care să permită emanciparea etniei române. Înainte ca Petru Groza să fie numit prim-ministru, românii nu aveau certitudinea viitoarei apartenențe a Transilvaniei și nu știau dacă vor fi pedepsiți grav după ce sovieticii îi vor înfrânge definitiv pe germani. Puterile occidentale susțineau apartenența Transilvaniei la Ungaria, iar unii iudeo-bolșevici foarte influenți, în frunte cu Ernö Neulander (Valter Roman), susțineau un statut autonom pentru Transilvania, stat care să graviteze în jurul Moscovei, protejându-și autonomia atât în fața Ungariei, cât și în fața României. Instaurarea guvernului Petru Groza, agreat de sovietici, a fost însoțită de promisiunea fermă a lui Iosif Stalin că Transilvania va fi integral acordată României. Stalin s-a ținut de cuvânt! După victoria împotriva Germaniei, la întoarcerea armatelor sovietice de pe front, întregul est al Germaniei, Polonia și Țările Baltice au fost distruse în foarte mare parte, fără să fi mai avut loc lupte, germanii fiind deja înfrânți. Românii s-au temut să nu pățească așa ceva, iar guvernarea Groza a fost un coeficient de siguranță pentru securitatea României în fața unor foarte posibile răzbunări sovietice. Stalin a dat ordin ca România să nu fie distrusă, ci să fie ajutată să se refacă după război pentru a-și putea plăti datoria de război față de U.R.S.S. Cu acest prilej, s-a dat ordin ca toate tehnologiile industriale de care are nevoie România să fie livrate gratuit. Menținerea unui guvern „democratic” pro-occidental la București, cum își închipuie ignoranții că „ar fi fost bine”, întreținea adversitatea U.R.S.S., cu urmările severe pe care le presupunea așa ceva și cu imposibilitatea României de a se apăra de represalii. Strategia românească de ieșire din situația dramatică în care se găsea țara, strategie menționată mai sus, a fost demarată de Gheorghe Gheorghiu-Dej și Petru Groza. Ulterior, cei doi lideri vor coopta și alți politicieni din partidul Muncitoresc Român în gruparea național-românească. Strategia lor avea să fie una câștigătoare în fața proiectului iudeo-internaționalist al grupării Anei Pauker și a șefului Securității, Gheorghe Pintilie (Timofei Bodnarenko, alias „Pantiușa”). Analiza post-factum a evenimentelor care au urmat, până astăzi, confirmă validitatea cursului evenimentelor, așa cum a fost el gândit și aplicat de inițiatorii săi. Prestigiul lui Petru Groza în fața lui Iosif Stalin și a conducerii Partidului Comunist/Muncitoresc, a făcut ca proiectele favorabile dezvoltării României și românizării aparatului politic, militar, informativ și administrativ și mai apoi de desovietizare, să prindă contur cu mai multe șanse de succes. Trebuie să recunoaștem și regelui Mihai meritul de a fi înțeles această necesitate istorică, în momentul în care l-a numit pe Petru Groza ca prim-ministru. – Va urma –Prima parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (1)A doua parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (2)A treia parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (3) […]