Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (4)
O altă marotă care a bântuit și bântuie și astăzi la nivelul unei mari părți a opiniei publice este aceea că ar fi fost o greșeală istorică faptul că guvernul lui Petru Groza a preluat guvernarea României la 6 martie 1945, în dauna unor guvernări politice favorabile „partenerilor” occidentali francezi, britanici și americani.
Există numeroși cetățeni, inclusiv cu studii, care susțin că regele Mihai și clasa politică românească ar fi trebuit să mențină regimul „democratic” multipartid pro-occidental și să nu-l schimbe.
Susținătorii acestei marote sunt cu toții ori ignoranți, ori manipulatori rău intenționați. România suferise mari înfrângeri, pierduse războiul cu U.R.S.S. și se afla sub ocupație militară sovietică. Războiul Rece făcuse deja primii pași. Orice fel de adversitate a unui guvern al României față de U.R.S.S. era realmente mortală.
România era grav rănită, căzută la pământ și cu cizma foștilor inamici pe gât.
Încă din timpul negocierilor de la Cairo, pentru ieșirea României din războiul purtat alături de Germania, diplomații anglo-americani transmiteau negociatorilor români (Barbu Știrbei și Constantin Vișoianu) că guvernul de la București trebuie să se adreseze Uniunii Sovietice, nu lor, dacă România vrea să iasă din război și să se salveze de la dezastru. Această realitate a fost înțeleasă doar de Conducătorul Statului, mareșalul Ion Antonescu.
După 23 august 1944, țara era condusă de Comisia Aliată de Control, sovieto-anglo-americană. Regele și alți politicieni români se adresau de preferință reprezentanților Marii Britanii și S.U.A., în virtutea mai bunelor relații avute în trecut cu aceștia, decât cu sovieticii, cu care, din 1917, românii se aflau în adversitate.
Reprezentanții S.U.A. și Marii Britanii le răspundeau de fiecare dată că românii trebuie să se adreseze sovieticilor cu problemele pe care le au.
Trebuia să fii ignorant ca să nu-ți dai seama că România aparține U.R.S.S.
Nu era nevoie să fi avut informații despre conținutul tratatelor secrete dintre Aliați. Dar și asemenea informații existau în rândul clasei politice românești.
Încă din 1943, când victoria Aliaților împotriva Germaniei și Japoniei era deja certă, fostul prim-ministru liberal Gheorghe Tătărescu a aflat de la nivele înalte ale Masoneriei că România va fi arondată și supusă U.R.S.S.-ului și i-a propus lui Iuliu Maniu să zboare împreună la Moscova, să trateze cu sovieticii un armistițiu și o împăcare.
Iuliu Maniu a refuzat. El a rămas până la moarte cu convingerea total greșită că „Vin americanii!” și totul se va rezolva în conformitate cu aspirațiile grupului său de interese din P.N.Ț.
Ca urmare, România nu putea ieși de sub dominația sovietică. Ea a avut nevoie de un regim politic și o guvernare pro-sovietice, care să câștige încrederea la Kremlin și să ușureze cât mai mult pedeapsa pe care era evident că o va primi din partea U.R.S.S., pentru războiul purtat până la Volga și morților și distrugerilor mari provocate de armata română pe teritoriul U.R.S.S. România nu se putea opune deciziilor marilor puteri ale Lumii.
Instaurarea guvernului Petru Groza a fost o mare binefacere pentru România, pentru că această guvernare și foarte bunele raporturi ale prim-ministrului cu șeful Partidului Comunist, Gh. Gheorghiu-Dej, au făcut ca să existe un proiect de țară românesc, altul decât proiectul iudeo-bolșevic internaționalist proletar de la Moscova, susținut în România de gruparea Anei Pauker (Hanna Rabinsohn), compusă din minoritari etnici, majoritatea evrei.
Proiectul de țară românesc era acela de a câștiga încrederea sovieticilor, prin promovarea regimului politic iudeo-sovietic, obținerea de sprijin tehnologic, militar și informativ, pentru dezvoltarea României, ca la momentul potrivit să înceapă să recupereze suveranitatea națională pierdută în război.
Proiectul iudeo-bolșevic al grupării Pauker, Teohari, Luka, era acela de a menține România într-o subordonare totală față de U.R.S.S. și de regimul iudeo-bolșevic și de promovare continuă a „luptei clasă”, pentru distrugerea elitelor etniei române și ușurarea jefuirii României de către iudeo-bolșevici.
Proiectul românesc a fost conceput de Petru Groza și Gh. Gheorghiu-Dej, care și-au apropiat apoi un număr de colaboratori valoroși.
Încă din anul 1945, românii au încercat ca, în limitele dominației sovietice, să caute soluțiile cele mai bune pentru țară, în acel moment istoric, să lupte cu devotament alături de sovietici împotriva Ungariei și Germaniei, pentru a le obține clemența, să-și recupereze militarii din prizonieratul sovietic, să se consolideze economic, social și financiar, ca apoi să înceapă efortul de obținere a suveranității și independenței naționale, care să permită emanciparea etniei române.
Înainte ca Petru Groza să fie numit prim-ministru, românii nu aveau certitudinea viitoarei apartenențe a Transilvaniei și nu știau dacă vor fi pedepsiți grav după ce sovieticii îi vor înfrânge definitiv pe germani.
Puterile occidentale susțineau apartenența Transilvaniei la Ungaria, iar unii iudeo-bolșevici foarte influenți, în frunte cu Ernö Neulander (Valter Roman), susțineau un statut autonom pentru Transilvania, stat care să graviteze în jurul Moscovei, protejându-și autonomia atât în fața Ungariei, cât și în fața României.
Instaurarea guvernului Petru Groza, agreat de sovietici, a fost însoțită de promisiunea fermă a lui Iosif Stalin că Transilvania va fi integral acordată României. Stalin s-a ținut de cuvânt!
După victoria împotriva Germaniei, la întoarcerea armatelor sovietice de pe front, întregul est al Germaniei, Polonia și Țările Baltice au fost distruse în foarte mare parte, fără să fi mai avut loc lupte, germanii fiind deja înfrânți. Românii s-au temut să nu pățească așa ceva, iar guvernarea Groza a fost un coeficient de siguranță pentru securitatea României în fața unor foarte posibile răzbunări sovietice.
Stalin a dat ordin ca România să nu fie distrusă, ci să fie ajutată să se refacă după război pentru a-și putea plăti datoria de război față de U.R.S.S. Cu acest prilej, s-a dat ordin ca toate tehnologiile industriale de care are nevoie România să fie livrate gratuit.
Menținerea unui guvern „democratic” pro-occidental la București, cum își închipuie ignoranții că „ar fi fost bine”, întreținea adversitatea U.R.S.S., cu urmările severe pe care le presupunea așa ceva și cu imposibilitatea României de a se apăra de represalii.
Strategia românească de ieșire din situația dramatică în care se găsea țara, strategie menționată mai sus, a fost demarată de Gheorghe Gheorghiu-Dej și Petru Groza. Ulterior, cei doi lideri vor coopta și alți politicieni din partidul Muncitoresc Român în gruparea național-românească.
Strategia lor avea să fie una câștigătoare în fața proiectului iudeo-internaționalist al grupării Anei Pauker și a șefului Securității, Gheorghe Pintilie (Timofei Bodnarenko, alias „Pantiușa”).
Analiza post-factum a evenimentelor care au urmat, până astăzi, confirmă validitatea cursului evenimentelor, așa cum a fost el gândit și aplicat de inițiatorii săi. Prestigiul lui Petru Groza în fața lui Iosif Stalin și a conducerii Partidului Comunist/Muncitoresc, a făcut ca proiectele favorabile dezvoltării României și românizării aparatului politic, militar, informativ și administrativ și mai apoi de desovietizare, să prindă contur cu mai multe șanse de succes.
Trebuie să recunoaștem și regelui Mihai meritul de a fi înțeles această necesitate istorică, în momentul în care l-a numit pe Petru Groza ca prim-ministru.
– Va urma –
Prima parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (1)
A doua parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (2)
A treia parte aici: Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale (3)
Autor: Prof. univ. dr. Corvin Lupu
Sursa: art-emis.ro
NOTA
Petru Groza a fost un avocat și om politic român, prim-ministru în primele guverne comuniste ale României, între anii 1945 și 1952.
A fost președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române, funcție asimilată celei de șef al statului, în perioada 2 iunie 1952–7 ianuarie1958.9Cf. Wikipedia)
