Cunoașterea adevărului istoric (2)
Momentul 1856 – anunța intențiile coaliției europene victorioasă în războiul Crimeii, de a îndepărta Rusia de la Dunăre și Marea Neagră; Moldovei i s-au înapoiat cele trei județe din Sud-Estul Basarabiei. Rusia însă considera drept „exorbitante” clauzele tratatului de la Paris ce o priveau direct.
În 1860, ministrul de Externe rus, prințul Gorceakov, întocmea, împreună cu ambasadorul Franței la Petersburg, textul unui tratat bilateral în care se vorbea despre reluarea, pe baze noi, a chestiunii împărțirii Imperiului otoman.
Partea rusă viza reanexarea imediată a celor trei județe retrocedate de Conferința de la Paris, Moldovei.
La scurtă vreme, Țarul Alexandru al II-lea anunța că s-a decis „să se elibereze” de clauzele Tratatului de la Paris, iar în circulara trimisă de Gorceakov agenților diplomatici ruși se „motiva” această decizie prin pericolul ce l-ar fi reprezentat „revoluțiile din Valahia și Moldova care le-ar fi deschis [Principatelor] drumul către Unire, apoi pentru chemarea unui prinț străin”[21].
Formula de tranzacție politică pentru care a optat Rusia a fost acordul de la Reichstadt din iulie 1876, dintre cei doi împărați, Alexandru al II-lea și Francisc-Iosif, care cuprindea asentimentul rus pentru anexarea de Austro-Ungaria a Bosniei-Herțegovinei și asentimentul Austro-Ungariei pentru re-anexarea de Rusia a Sudului Basarabiei.
Parafat la Budapesta la 15 ianuarie 1877, acordul era completat de condiționarea ca anexările teritoriale ale Rusiei în Europa să se limiteze la Basarabia „ceea ce ar restabili vechile frontiere ale Imperiului dinainte de 1856, de parcă le-ar fi avut dintotdeauna.
Nimeni nu era interesat – preciza Brătianu -, unde erau aceste «vechi frontiere» înainte de 1812. Astfel, pentru a treia oară în decursul unui secol, chestiunea Basarabiei ocupa agenda negocierilor dintre Puterile europene”[22].
În ajunul războiului ruso-turc din 1877-1878 (la care avea să participe și România), Prim-ministrul Ion C. Brătianu a pus în discuție, în contextul convorbirilor de la Livadia și apoi de la București din noiembrie 1876, chestiunea celor trei județe din Sudul Basarabiei: acesta, subliniază istoricul Gh. Brătianu, „a căutat o garanție oficială și publică a integrității «actuale» a teritoriului românesc, pe care a obținut-o prin textul categoric al Convenției din 16 aprilie 1877, conform căreia Rusia se angaja, în articolul 2 «a menține și a face a se respecta drepturile politice ale Statului român, astfel cum rezultă din legile interioare și tratatele existente, precum și a menține și apăra integritatea actuală a României»”[23].
O întoarcere în timp pentru înțelesul lucrurilor, era necesară:
„Ne întoarcem astfel, după mai mult de un secol și jumătate, la o situație similară celei de la Tratatul ruso-moldovenesc din 13 aprilie 1711, care îi garantase lui Dimitrie Cantemir integritatea posesiunilor țării și recunoscuse principiul de a trata cu un Stat românesc și nu cu o putere suzerană care nu era îndreptățită să reprezinte interese de care nu ținuse niciodată cont”.
Problematica Basarabiei cunoaște o întortocheată istorie în anii războiului de independență. Dezastrul armatei ruse la Plevna, solicitarea expresă adresată de marele duce Nicolae la 31 iulie prințului Carol de a trece Dunărea[24] pentru salvarea situației, intervenția victorioasă a armatei române n-au avut nici o valoare pentru planurile anexioniste rusești. România nu a fost admisă la negocierile preliminare de pace de la San Stefano, iar Gorceakov l-a avertizat pe omologul său român, Mihail Kogălniceanu, să nu-și mai facă iluzii pentru că „în zilele noastre «tratatele nu sunt decât niște simple hârtii»”[25]. De altfel, acest comportament a fost caracteristic Rusiei în raporturile ei cu România de-a lungul timpului. Trimisul diplomatic al României la Petersburg confirma spusele lui Gorceakov; el îi scria lui Kogălniceanu: „Din scrisorile dumneavoastră văd că mai aveți încă încredere în bunele intenții ale Cabinetului imperial . Vă înșelați . Nu iau în considerare nici una dintre cererile noastre și niciun demers. Puțin le pasă de suferința țării și de pieirea ei. Nu putem aștepta și spera nimic de la ei. Avem în Rusia un dușman necruțător”[26].
Reanexarea Sudului Basarabiei stabilită la Reichstadt era irevocabilă. Tratatul de pace de la Berlin a confirmat-o iar agresivitatea imperială rusă față de „aliatul” român după Grivița și Plevna avea un singur obiectiv: transformarea României, independente acum, în „gubernie” rusească.
Perioada istorică ce a urmat Congresului de pace de la Berlin când cele trei județe râvnite de Rusia fuseseră reanexate de aceasta, este amplu analizată de istoricul Gh. Brătianu. Statisticele rusești realizate în Basarabia arată o situație paradoxală: pe măsură ce numărul total al locuitorilor crește, numărul românilor moldoveni scade dramatic. Astfel, în 1856, din 990 274 de locuitori, 74% erau declarați moldoveni; în1897, populația aproape se dublase. Potrivit cifrelor comunicate de istoricul Nicolai Durnovo, din cei 1 935 412 de locuitori, moldoveni erau doar 56%.
În 1912, cu ocazia centenarului anexării, numărul total al populației era de 2.496.054 de locuitori, dar nu se mai menționează numărul moldovenilor[27].
Printre explicațiile acestui fenomen, Brătianu menționează: „măsluirea recensămintelor pentru stabilirea naționalității; deplasarea sistematică a populației; emigrarea elementului moldovenesc în alte gubernii – Cherson, Taurida, Caucaz, Siberia etc”, situație la care autorul adaugă: „Se încetățenise obiceiul de a-i înregistra ca ruși sau ucraineni pe toți cei care înțelegeau rusa sau ucraineana chiar dacă vorbeau româna la ei acasă. În plus, s-a recurs la anumite particularități ale graiului moldovenesc, cu scop de a-l înălța la rang de limbă distinctă și a-l opune limbii române…”.
Referindu-se la compoziția etnică a celor două teritorii ale Principatului Moldova, cotropite de Austria și, respectiv, de Rusia, Brătianu demonstrează că „toată populația ruteană sau ucraineană pe care o găsim stabilită azi în număr mare în Nordul Bucovinei, în jud. Hotin și câteva zone învecinate este produsul unei imigrații mult mai recente , favorizată în cursul ultimului secol (XIX- nota ns. V.M.) de dominația austriacă în Bucovina și de cea rusă în Basarabia . Aceeași formulă se aplică și în Basarabia meridională. Regiunea a început să fie colonizată încă de a sfârșitul secolului al XV-lea, de către turci , care o răpeau Moldovei pentru a stabili aici Hoarda tătară a Bugeacului”.
După 1812 s-a aplicat un regim de colonizare masivă.
Gh. Brătianu emite o judecată de valoare de interes deosebit azi: „Această colonizare artificială nu conferă celor care au practicat-o nici un drept istoric sau național”, subliniind: „Unitatea geografică a Basarabiei este indiscutabilă și delimitată de frontiere prin esență naturale”[28].
Luând în considerare toate aceste fenomene, Brătianu considera că „Basarabia, regiune prin excelență agricolă… n-a mai avut istorie până la începutul secolului al XX-lea. Dintre toate provinciile românești supuse dominației străine, Basarabia oferea cele mai puține șanse dezvoltării unei conștiințe naționale”.
Anii războiului de întregire națională aveau să aducă schimbări radicale în spațiul basarabean. O multitudine de factori interni și externi au acționat în acei ani în direcția deșteptării conștiințe naționale, a luptei pentru eliberare și progres. La 2 decembrie 1917, gubernia Basarabia și-a proclamat autonomia în cadrul Federației ruse, pentru ca la 24 ianuarie 1918 să adopte Declarația de independență.
Aceste schimbări fundamentale în statutul politic al Basarabiei care anunțau totodată perspectiva unirii cu Țara – mamă, contraveneau intereselor ruso-ucrainene de dominație asupra spațiului românesc.
Conjunctura politico-militară dezastruoasă în care se afla Regatul, cu cea mai mare parte a teritoriului ocupat de Puterile Centrale, supraviețuind pe o mică parte a Moldovei, aflat sub presiunile ultimative ale ocupantului și ale Rusiei bolșevice, pentru ieșirea separată din război și acceptarea unei păci dictate de aceștia, s-a agravat datorită planurilor agresive ruso-ucrainene.
La 11/24 ianuarie 1918, autoritățile bolșevice de la Odesa (Rumcerod) au adresat guvernului român, la Iași, așa-zise „propuneri de pace” ; la punctul 1, Rumcerod-ul cere : „Guvernul român se angajează să facă o Declarație formală în ceea ce privește evacuarea progresivă a Basarabiei de armatele de ocupație română[29]. În primul rând, evacuarea Benderului și Sebriani.
Armata de ocupație română trebuie să fie redusă, în decurs de două luni, la un detașament de zece mii (10.000) de oameni, al căror serviciu va consta în păstrarea depozitelor românești și a liniilor de cale ferată… forțele militare ruse vor ocupa punctele evacuate. Comandamentul român renunță la orice imixtiune în viața internă și politică a Basarabiei”[30]. Nota ultimativă a Rumcerod-ului era semnată de V. Iudovski, A. Brașevan, A. Voronski.
Generalul Alexandru Averescu, șeful guvernului român, a pus următoare rezoluție scrisă cu mâna pe acest document: „Se admit toate condițiunile, exceptând prima”[31][i]; ca urmare, răspunsul oficial al guvernului român, dat la 23 februarie/8 martie preciza : „toate articolele (clauzele ) suszisei propuneri sunt acceptate … cu excepția condiției cuprinse în clauza I-a..”
Primirea de către Rumcerod a răspunsului guvernului român nu s-a mai produs pentru că în urma intervenției armatelor străine, „orice autoritate bolșevică dispăruse în timpul nopții” – raporta la 2/15 martie căpitanul-aviator C. Andreescu, trimis de guvernul român la Odesa[32] pentru a verifica dacă autoritățile ucrainene au primit documentul de răspuns.
De altminteri, la 9 februarie 1918, în Tratatul de pace semnat la Brest-Litovsk de Ucraina cu Puterile Centrale, s-a specificat teritoriul ce aparținea Ucrainei; Basarabia nu era cuprinsă în acel teritoriu. De asemenea, în tratatul semnat tot la Brest-Litovsk la 3 martie cu Puterile Centrale, Rusia sovietică se angaja să facă pace cu Republica Ucraina, recunoscând întinderea teritorială a acesteia așa cum fusese precizată în tratatul mai sus menționat, adică fără Basarabia.
Se mai adaugă la aceste mărturii, cuprinsul „Universalului” din 12 ianuarie 1918 al Radei din Kiev prin care, proclamându-se independența acestui stat, se preciza granița lui la Vest și anume – Nistrul.
Guvernul de la Chișinău, pe o poziție fermă, a respins încercările ucrainene de amestec brutal în treburile sale interne și, într-o notă de la începutul lui martie adresată Radei din Kiev, amintea că „Universalul” din 7 noiembrie 1917 declara că teritoriul Ucrainei cuprinde guberniile Kiev, Podolia, Volânia, Cernigov, Poltava, Herson, Ecaterinoslav și Taurida , teritoriu reamintit în „Universalul” din 12 ianuarie 1918 și în limitele căruia se declara independența Ucrainei[33].
La 7 martie, un nou protest al Guvernului Republicii Moldova transmis „prin telegrafie fără fir Radei din Kiev contra pretențiilor sale asupra Basarabiei” – era comunicat din Chișinău Președintelui Consiliului de Miniștri la Iași, de către Comisarul General Zamfirescu[34].
În ajunul marelui act al Unirii cu Țara-mamă, acțiunile Ucrainei în vederea anexării Basarabiei s-au intensificat. La 16 martie (stil vechi) Ministerul de Externe al Ucrainei a trimis o Notă guvernelor german, austro-ungar, turc, bulgar și român în care își exprima „adâncul interes” pentru „soarta Basarabiei”.
Iată motivația cuprinsă în Notă: „Basarabia, din punct de vedere etnografic, economic și politic formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei (subl. ns. V.M.), susținându-se această teză cu falsuri istorice și statistice[35].
Poate mai interesant este argumentul „economic”: „Posedând o bună parte a litoralului Mării Negre (unde) se găsește un centru economic important, Odesa, cu care este legată toată Basarabia de Sud, Guvernul ucrainean crede că orice schimbare a fostei granițe româno-ruse, în special în părțile de Nord și de Sud ating adânc interesele politice și economice ale Republicii ucrainene”.
Îngrijorat de faptul că o „bună parte a din teritoriul Basarabiei este ocupat de armatele române”, și de posibilitatea ca la Conferința de pace de la București „Chestiunea cui îi va aparține în viitor Basarabia să facă obiectul discuției”, Guvernul Republicii Poporane Ucrainene „găsește că discuția asupra acestei chestiuni și soluționarea ei poate avea loc numai cu participarea și consimțământul guvernului ucrainean”[36].
Este de reținut că pretenția Ucrainei de a decide asupra viitorului unui stat independent și suveran se plasa în afara oricăror norme legale.
În aceeași zi de 16 /29 martie, Sfatul Țării și Consiliul Directorilor Generali formulase următoarele instrucțiuni pentru misiunea delegației Republicii Moldova – stat independent și suveran – care pleca la Kiev pentru a stabili raporturi oficiale cu Republica Ucraina: „Delegația trebuie să ceară recunoașterea independenței complete a republicii Moldovenești în hotarele fostei gubernii a Basarabiei între Prut-Nistru și Marea Neagră și granița veche a Austro-Ungariei (subl. ns. V. M.).Teritoriul Republicii Moldovenești în hotarele fostei gubernii a Basarabiei este nedespărțit și nici o parte din Republica Moldovenească nu poate fi ruptă în folosul altui stat”[37].
În acele împrejurări, la curent cu intervențiile din 16 martie ale guvernului Ucrainei pe lângă Puterile Centrale – mai sus amintite, Sfatul Țării și Consiliul Directorilor Generali au adresat guvernului din Kiev o Notă de protest în termeni foarte categorici:
„Sfatul Țării …aflând despre tendințele Ucrainei asupra unor părți ale Republicii Moldovenești, în special asupra Hotinului și Cetatea Albă, își exprimă față de Guvernul Republicii Ucrainene, Rada Centrală și întreg poporul ucrainean protestul său energic…
Sfatul Țării declară că Republica Poporană Moldovenească s-a proclamat independentă și neatârnată la 24 ianuarie a.c. în granițele fostei gubernii a Basarabiei…” . Subliniind că „interesele Moldovei le poate reprezenta numai Sfatul Țării, bazându-se pe trecutul istoric al Basarabiei care s-a format într-o regiune unitară indivizibilă, iar pe de altă parte, având în vedere interesele economice ale țării, arată poporului ucrainean nedreptatea amestecului Ucrainei în treburile Moldovei…”.
În încheiere, „Sfatul Țării declară tare că voința popoarelor care lovcuiesc în Basarabia este de a vedea Republica Moldovenească independentă, neatârnată și indivizibilă și orice tentative, de oriunde ar veni ele împotriva independenței și indivizibilității Republicii Moldovenești, așezată între Nistru, Prut și Marea Neagră , în hotarele fostei gubernii a Basarabiei, le consideră ca o violare neauzită împotriva dreptului de autodeterminare a unui popor care și-a câștigat drepturile cu atâtea sacrificii”[38] (subl. în text).
Pretențiile și revendicările oficiale ale Ucrainei privind teritoriul Basarabiei au stârnit un val de proteste și critici în Republica Moldova. Presa din Chișinău, sub pana unor cunoscute personalități, publica articole în care blama politica imperialistă a guvernului de la Kiev.
„Ce vrea Ucraina?”, articol semnat de Onisifor Ghibu în ziarul „România Nouă” din 6 martie 1918 scria: „Vrea să ia Ținutul Hotinului și Ținutul Akermanului”, adăugând: „Au sosit la Chișinău delegații oficiale din Hotin și Akerman cari declară că aceste ținuturi vor să rămână ca părți alcătuitoare ale Republicii Moldovenești și nu vor să fie alipite la Ucraina”. Analizând temeiurile în virtutea cărora Kievul ridica pretenții asupra Basarabiei, același autor scria: „…. să vedem ce drepturi are Ucraina asupra Basarabiei ? Drept istoric? Absolut nimic! Drept etnografic? Dar 70% din populația Basarabiei sunt Moldoveni și abia 7%sunt ucraineni…
Drepturi politice și naționale? Dar pământul Ucrainei a fost mântuit de armata austriacă…
Drepturi culturale? Dar cultura lor începe și se isprăvește cu Șevcenko!
Atunci cu ce drepturi cere Ucraina pe seama ei Basarabia? Cu aceleași drepturi cu care Austria și Rusia au răpit, vreme de multe sute de ani tot ce au putut de la țările vecine cu ele!”
Și concluzia lui O. Ghibu: „Din purtarea de acum a Ucrainei, Basarabia trage însă și un folos: ea învață a-și cunoaște mai bine vecinii în cuvântul fățarnic al cărora se încrezuse până atunci”[39].
După proclamarea Unirii Basarabiei cu România și și promulgarea Decretului regal de recunoaștere și acceptare a acestei Hotărâri istorice, campania Ucrainei de revendicare a Basarabiei – care acum era parte a României – a devenit extrem de virulentă. Astfel:
– 12 aprilie 1918 (stil nou), Kiev, Guvernul Ucrainei către Guvernul României: „Guvernul Republicii Ucraina vă transmite Hotărârea luată de către Parlamentul Ucrainei – Rada Centrală -, cu privire la anexarea Basarabiei de către România[40].
Rada Centrală declară :
Nu e de acord că decizia Sfatului Țării de încorporare a Basarabiei la România …exprimă voința tuturor popoarelor ce locuiesc pe teritoriul Basarabiei și cer ca regiunile în care populația s-a declarat ucraineană să fie alipite Republicii Ucraina.
Rada Centrală adresează României și Puterilor Centrale o Notă de protest împotriva acestui sistem de represalii și de violare a drepturilor naționalităților care trăiesc în Basarabia. Nu recunoaște actul de la 9 aprilie (Decizia de Unire cu România din 27 martie, stil vechi (n. ns. V.M.) și Rada însărcinează Consiliul de Miniștri să ia toate măsurile pentru a rezolva problema Basarabiei de comun acord cu Republica Democratică Moldova…” (subl. ns. V.M.).
Reprezentantul Ucrainei, Galagan, membru al Radei, plecase deja spre România pentru a „rezolva” ceea ce Kievul numea „problema Basarabiei”. Nota de protest era semnată de Președintele Consiliului de Miniștri și ministru de Externe, Golubovici, gerantul Ministerului de Externe, Lubinsky[41].
Peste câteva zile, la 22 aprilie, Ministerul de Externe al României răspundea astfel Notei de protest a Kievului din 12 aprilie :
– „…Basarabia nu a fost anexată de România, ea s-a unit de bunăvoie cu Patria-mamă, în virtutea unui vot aproape unanim al Sfatului Țării – adunare care este expresia voinței Națiuni, având deci aceeași origine ca și Rada Centrală ucraineană, reprezentând puterea suverană, ceea ce îi dă dreptul la decizii definitive…
Naționalitățile din Basarabia fiind reprezentate în Sfatul Țării trebuie să se supună majorității …Guvernul român consideră că nimeni nu poate contesta acest principiu.
– Nu există nici o reuniune în Basarabia în care populația să fi cerut alipirea la Ucraina… Guvernul român este încredințat că nici Rada nici Guvernul ucrainean nu și-au propus să stârnească agitații ale minorităților , orientate împotriva marii majorități românești…
Guvernul român atrage atenția că Ucraina însăși nu este decât un stat alcătuit din diverse naționalități aflate în minoritate față de majoritatea ucraineană…
– Rada a pierdut din vedere că la pacea de la Brest-Litovsk, Ucraina n-a pretins nici un drept asupra Basarabiei… Este regretabil că astăzi politica sa tinde spre cuceriri pe care nici istoria trecutului, nici principiile de drept nu le legitimează”.
Amintind de raptul săvârșit de Rusia în 1812, Declarația de răspuns a Guvernului român precizează: „Acest rapt nu va fi repetat nici total nici parțial de Republica Democrată a Ucrainei prin sfidarea dreptății și a normelor juridice… (subl. ns. V.M). Guvernul român va lua , la rândul său, toate măsurile de care dispune pentru ca problema Basarabiei să fie considerată rezolvată „pentru totdeauna…”.
– Guvernul român respinge acuzele privind acte de violare a drepturilor minorităților în Basarabia, acuze „care nu se bazează pe „nimic serios” și își exprimă „dorința foarte sinceră de a întreține cele mai amicale relații cu noul stat vecin având sentimentul că noua republică a renunțat la sistemul vechiului imperiu rus de a nu recunoaște drepturile altor națiuni dacă ele nu sunt conforme cu propriile lui interese sau puncte de vedere…”[42].
Ca o concluzie la acest episod al relațiilor României cu Ucraina – cu evidente reverberații în actualitatea zilei -, reamintesc cititorilor din anii de grație 2024-2025, cuvintele scrise de Gheorghe Brătianu cu aproape o sută de ani în urmă: „Conform teoriei istoricilor ucraineni care revendică apartenența la Ucraina a Basarabiei și chiar a Moldovei pentru că niște triburi slave s-au stabilit o vreme aici în timpul Evului Mediu, ar trebui, în mod logic, ca anglo-saxonii să revendice Germania iar maghiarii -, Siberia”[43].
În fața pericolelor crescânde ale noului imperialism ce amenința renașterea statului unitar român, Chișinăul a reacționat prompt. La 2 mai, „România Nouă” publica Înștiințarea Ocârmuirii basarabene pentru popor – document emis de Consiliul Directorilor Generali – în care se precizau temeiurile actului istoric de la 27 martie 1918:
„Prin alipirea din nou a Basarabiei la Țara Românească, noi, cu toții, alcătuim o singură țară… Unirea Basarabiei cu România e un bine pentru toți locuitorii Basarabiei, nu numai pentru moldoveni care sunt de neam român, dar și pentru neamurile străine care trăiesc printre noi …” (subl. ns. V.M.)
Documentul se încheia cu Chemarea adresată tuturor locuitorilor și în care se spunea: „Unirea Basarabiei cu România a fost o poruncă a istoriei și o îndreptare a nelegiuirilor ce au apăsat această țară peste un veac. Am suferit împreună ca frați sub stăpânirea veche; acum noi împreună ne vom bucura de toate drepturile obștești, de viața pașnică, orânduită și luminată!”[44]
Scopurile anexioniste ale Ucrainei n-au fost cu nimic atinse de argumentele României.
La 5 mai Kievul afirma o poziție și mai virulentă: acuza România că „a impus riguros starea de război ” în toată Basarabia, că „a dat un ultimatum” Sfatului Țării prin care ar fi cerut „unirea de bună voie cu România sau anexarea”; în fine se exprimă și ideea -forță – prezentă după două decenii și în ultimatumul lui Molotov din 26 iunie 1940 și rămasă neatinsă până azi -, falsul istoric după care „Moldovenii nu constituie majoritatea populației în Basarabia, această majoritate este reprezentată de popoarele ne-moldovene, printre care se numără foarte mulți ucraineni”[45].
În consecință, se precizează în Notă, „Guvernul Ucrainei refuză ferm să recunoască drepturile României asupra Basarabiei și reclamă propriile-i drepturi asupra acestei regiuni”, subliniind, în fond, interesele sale majore, reale, urmărite – „interesele vitale ale Ucrainei, strategice și economice impun ca Guvernul Ucrainei să insiste asupra anexării Basarabiei”. Documentul era semnat de ministrul de Externe, Demetrius Doroșenski”[46].
După cum se știe, România se afla atunci într-o situație extremă de supraviețuire în condițiile în care Puterile din noua coaliție – Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, Rusia, Ucraina – conlucrau pentru scoaterea definitivă a României din joc și împărțirea teritoriului ei național. Dictatul de așa zisă „pace” separată era doar unul dintre mijloacele prin care se punea în aplicare acest plan[47].
În fața acestei situații ce definea perspectiva unui act de forță împotriva României, Guvernul român, prin Ministerul de Externe , și-a precizat poziția în Declarația trimisă prin telegramă circulară tuturor legațiilor României: „După ultimele informații, guvernul Ucrainei pare să reînceapă agitațiile în problema Basarabiei . Veți sugera în discuțiile Dvs., următoarele explicații și considerații ”[48].
Iată câteva dintre ele:
– „Considerăm această Unire pentru totdeauna și indisolubilă” – urmează o succintă relatare a raptului Basarabiei în 1812 și a consecințelor dezastruoase pe toate planurile.
– Ucraina „urmează exemplul politicii imperialiste a Rusiei țariste care refuza statelor mici orice drept pe care nu-l considera conform intereselor sale…Ucraina pretinde exercitarea unei dominații asupra unui întreg popor de două milioane e români și asupra unor teritorii care nu i-au aparținut niciodată”.
– Referitor la intervenția revendicativă făcută la Berna de reprezentantul Ucrainei, în documentul amintit se arăta: „În comunicarea făcută oficial și public la Berna…se cere, nimic mai mult decât o nouă alipire a Basarabiei la Republică; veți atrage atenția celor în drept că Ucraina nu are nicio calitate să revendice o țară care, din punct de vedere istoric și etnic a fost dintotdeauna românească. Basarabia a aparținut în fapt, în cadrul granițelor sale naturale, Prutul, Nistrul, Marea Neagră și al frontierelor care o despărțeau de Austro-Ungaria, Coroanei Moldovei, încă de la întemeierea acestui Principat , în secolul al XIV-lea”[49].
– Răspunsul oficial al Guvernului român la Nota acuzatoare din 5 mai a Radei a fost o foarte cuprinzătoare demonstrație (16 pagini) istorică, geografică, etnografică, politică și juridică privind drepturile inalienabile ale României asupra teritoriilor locuite de români.
– Va urma –
Prima parte aici: Cunoașterea adevărului istoric (1)
Autor: Prof. univ. dr. Viorica Moisuc
Sursa: art-emis.ro
NOTE
[21] Gheorghe I. Brătianu, Basarabia. Drepturi istorice…, p. 100-101.
[22] Idem, p. 106. Era vorba de 1812, 1856, 1876 Avea să urmeze 1878, Pacea de la Berlin.
[23] Ibidem, p. 110. Convenția din 16 aprilie nu prevedea participarea armatei române la campania rusă din Sudul Dunării. Brătianu analizează pe larg negocierile lui Kogălniceanu cu diplomații ruși insistând totalasupra eforturilor ministrului de externe român de a obține de la prezumtivii aliați asigurarea că nu vor cere reanexarea sudului Basarabiei. De reținut că în acel moment, România avea încă statut de vasal al Porții otomane. Tot atât de greu a obținut Kogălniceanu și formularea „integritatea actuală” a României.
[24] În cadrul dezbaterilor din Consiliul de război privitoare la cererea rusă, mulți s-au opus, printre care și ministrul de externe , Kogălniceanu ; acesta și-a motivat astfel poziția : „Știind că am fost sacrificați la Reichstadt, m-am opus trecerii Dunării” (Brătianu, op.cit.,p. 112.
[25] Ibid.,p. 114.
[26] Ibid.,p. 119.
[27] Vezi op.cit, , p. 135-137.
[28] Ibidem, p. 223-224.
[29] După cum se știe, intervenția în Basarabia a grupurilor înarmate bolșevice, s -a produs în contextul declarării independenței Republicii Moldova , la 24 ianuarie , în scopul lichidări autorităților oficiale, ocupării teritoriului Republicii. În aceste condiții, Sfatul Țării a solicitat ajutorul armatei române pentru restabilirea ordinii . Armata română se afla pe un teritoriu românesc, la chemarea expresă a organelor de conducere locale; nu era armată de „ocupație”.
[30] Arhiva MAE (în cont. Arh. MAE), Fond 71/URSS, vol. 131. Schimbul de scrisori Averescu- Racovski, 20-23 februaie/ 5-8 martie 1918; vol . 133 : Dezbaterile din Camera Deputaților din ziua de 18 august 1918 (stil nou).Vezi toate documentele în integralitatea lor în Basarabia Bucovina Transilvania. Unirea 1918, Documente adnotate și studiu introductiv de prof. univ. dr. Viorica Moisuc, Departamentul Informațiilor publice, Redacția pentru străinătate (ediția în limba română), București, 1996, doc. 77, p. 243-249, 20-23 februarie/5-8 martie 1918, Schimbul de scrisori Alexandru-Averescu-Cristian Racovski.
[31] Celelalte puncte ale documentului ucrainean priveau schimbul de prizonieri și alte chestiuni de interes comun.
[32] Arh. MAE, Fond 71/ URSS, vol . 131, f. 128.
[33] Idem, vol. 133, f. 193-195. Radiogramă, Chișinău, martie 1918, Guvernul Republicii Democratice Moldovenești către Guvernul Republicii Ucraina.
[34] Ibidem, telegrama nr. 71, Chișinău, 6/21 martie 1918, semnată Comisar General Zamfirescu, către Președintele Consiliului de Miniștri, Iași, în legătură cu pretențiile ucrainene asupra Basarabiei.
[35] „În partea d e Nord a teritoriului Basarabiei trăiesc majoritar ucraineni, iar în cea de Sud (între Gurile Dunării și Nistrului și litoralul Mării Negre ) ei au o majoritate relativă”
[36] Arh. MAE, Fond 71/URSS, telegramă f.n. , Kiev.16/29 martie 1918, semnată V. Golubovici, Președinte al Consiliului de miniștri și ministru de externe, către guvernele german, austro-ungar, turc, bulgar și român.
[37] Apud Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu și Documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, Iași, „Viața Românească, f.a., p. 157 (originalul în limba rusă ).
[38] Arh. MAE, Fond 71/ URSS, vol. 133, f. 298. Notă de protest trimisă de Guvernul Republicii Poporane Moldovenești , Republicii Ucraina (originalul în limba rusă).
[39] „România Nouă”, Chișinău, anul II, nr. 52, din 22 martie 1918.
[40] A. BAR, Fond XIV, dosar 1010, vol. II, Notă de protest a Guvernului Republicii Ucraina adresată Guvernului României, Kiev, 13 aprilie 1918.
[41] Idem. Cf. Basarabia Bucovina Transilvania…, doc. nr. 97, p. 303-304 (originalul în limba franceză).
[42] Ibidem, vol. I, f, 80-84, Notă de răspuns a Guvernului român , Iași, 22 aprilie 1918 , la Nota de protest a Guvernului Ucrainei , Kiev, 12 aprilie 1918: Cf. Basarabia Bucovina Transilvania…, doc. nr. 100, p. 306- 308.
[43] Gheorghe I Brătianu, Basarabia. Drepturi naționale și istorice, p. 223.
[44] „România Nouă” , anul II, nr. 76, din 19 aprilie /2 mai 1918, articolul Înștiințarea Ocârmuirii basarabene pentru popor , semnat de P. Cazacu, Președintele Sfatului și Director de Finanțe, G. Grosu, Director al Justiției, S. Cioban Director al Învățământului, N. Codreanu, Director al Lucrărilor obștești, V. Chiorescul, Director al Comerțului și Industriei, E. Catelli, Director al Agriculturii, E Costin, Director al Trebilor din lăuntru, I. Gherman, Controlor general.
[45] A.BAR, Fond XIV, dosar 1010, vol . II, p. 103-105, f.317-320. Notă nr. 2928, Kiev,5 mai 1918 Guvernul Ucrainei către Guvernul României.
[46] Documentul sus-menționat a făcut obiectul unei comunicări publice și oficiale prezentate la Berna de reprezentanți ai Ucrainei.
[47] Agresivitatea Rusiei bolșevice (ruperea relațiilor diplomatice, arestarea corpului diplomatic român din Petrograd, confiscarea Tezaurului, confiscarea depozitelor cu bunuri românești de pe teritoriul Rusiei, confiscarea navelor refugiate în portul Odesa, a întreprinderilor românești refugiate în Rusia, arestarea unui mare număr de refugiați români , atacurile armate în Basarabia, jafurile etc) la care se adăugau declarațiile belicoase oficiale ale autorităților bolșevice ruse la adresa României, amenințările, tentativele de lovitură de stat, jafurile, ciocnirile armate de pe teritoriul României între grupurile armatei ruse ce se retrăgeau în debandadă de pe fostul front româno-rus și armata română etc. Pion al Puterii sovietice ruse, Ucraina revendica, la rându-i, nu numai Basarabia, ci și Bucovina, practicând o politică de anihilare a luptei de autodeterminare a românilor bucovineni.
[48] A. BAR, Fond XIV, dosar 1010, vol I , f. 85-89. Telegramă circulară , f.n., Iași, 20 mai /2 iunie 1918, C.C. Arion, ministru de Externe, către toate legațiile României.
[49] Idem.
