Jurnal buleftrik
Am niște treabă prin nordul Italiei și implică mai multe deplasări. Așa că necesitatea unei mașini e nediscutabilă. Dar sunt probleme mari cu mașina. În primul și-n primul rând parcarea. Dar și reglementările absolut tembele care-ți cer ca, în cazul în care ai o mașină termică, să plătești anumite taxe de mediu prin anumite zone ale orașelor. Nu știi că ai trecut pe-acolo, nasol: te filmează și te trezești cu amendă acasă.
Ei bine, fix la strategia pe care s-o urmez mă gândeam atunci când băiatul de la centrul de închirieri m-a întrebat ce mașină vreau. Așa că am luat una „plug-in hibrid” ca să scap de taxele aberante și ca să fiu și un pic român(o să înțelegeți puțin mai târziu de ce).
„Politica de retur este rezervor-plin” – îmi spune omul. „Nu ne interesează bateria. O poți încărca sau nu, pe noi ne interesează să vină cu rezervorul plin.”
Ce înțelegem de-aici? Că se omoară lumea să meargă electric, nu-i așa?
E o verzeală acolo de te doare capul. Dar ce să-i faci, ideologia merge mai departe. Iau mașina care, desigur, era imensă, fix așa, pe gustul publicului actual. Rezervorul era ochi, dar autonomie îmi arăta vreo trei sute de kilometri. Păi ce-ai făcut, frate? Le făcurăți și p-ăstea hibride de băgat în priză ca p-alea electrice?
Eu pe benzină mă bazam, dar văz că-n lumea tefelistă de azi nu te mai poți baza pe nimic. Mă rog o fac eu pe miratul așa, teatral, întrucât știu bine ce tehnologii aberante sunt în mașinile de azi.
Acum să vă spun faza cu „am vrut să fiu român”.
În general, hibridele plug-in sunt dotate cu încărcătoare lente. Asta face că, pentru ăia 50 de kilometri de autonomie electrică pe care-i avea mașina mea, să fie nevoie de un ciclu de încărcare de 4-5 ore. Când am luat o asemenea mașină m-am gândit să împușc doi iepuri dintr-o lovitură, adică să nu mai am bătăi de cap cu plata taxei lu’ pește, dar și să parchez mașina într-o zonă bună sub pretextul că e la încărcat. Cum altfel găsești parcare centrală în marile aglomerări urbane din Italia?
Zis și făcut. În Milano(cartierul meu general în deplasarea asta), ajuns la destinație, constat cu o plăcere demnă de idealuri mai înalte, că am stație de încărcare fix „la botul calului”, așa că descalec precum un învingător și încep procedurile. Vezi cui aparține stația. Ălora de la Enel. Dă-le jos aplicația pe telefon, după care șoc și groază: vor să le plătesc abonament ca să-mi dea ei curentul mai ieftin cu 10%. Hai marsh! Zic să nu mă bag în abonamente că n-ar sens pentru 10-15 zile cât o să țin hardughia. Așa că apelez la alternative. În scurt timp am instalate în telefon vreo 7 aplicații diferite care ori nu-mi conveneau, ori nu mergeau. Găsesc una care-mi convine. Fără abonament, cu prețul standard(0,8 EUR/Kw!) și care, atenție!, și funcționa! Că la vreo trei aplicații degeaba le băgam cardul că nu puteau să-l proceseze. Asta a mers și, ușurat nevoie-mare, am băgat furtunu-n priză, fericit că bateria e goală. Și dus am fost!
M-aș fi bucurat să se termine așa, cu happy end, doar că socoteala de-acasă nu se potrivește cu aia din târg. Abia se lăsa seara și subsemnatul tocmai ce-și trăgea sufletul într-o cârciumă, când începe să-mi urle telefonul ca din gură de șarpe. „Ce-are ăsta?” – îmi spun eu, nerecunoscând alerta aia ciudata. V-ați prins, nu-i așa? Era fix aplicația lu’ Pește care mă anunța că s-a terminat încărcarea. Bine, mă, zic eu, acum scutește-mă că am altă treabă. Mai stau ce stau și după vreo 30-40 de minute, iar alerta. Cică să fiu atent că am terminat încărcarea și începe să mă taxeze pentru că nu scot furtunu’ din încărcător.
„Bă, ejt prost? Păi și cât să fie taxa?”. 1 cent pe minut, era specificat bolduit în mesaj. Aoleu, frățioare, m-apuc să calculez. Așadar, 1 cent pe minut înseamnă 60 de cenți pe oră, adică fo 6 EUR pe 10 ore! Pfff, o viață o las acolo! N-o mai mișc, mama ei de mașină – spun eu frecându-mi mâinile de ce afacere bună făcusem.
Păi cum naiba să nu fie afacere? Încărcarea mă costase vreo 18 EUR, adică vreo 4 EUR pe oră ceea ce mi se părea OK pentru Milano. La 60 de cenți pe oră începusem să-i urăsc p-ăștia cu buleftrice. Plus că aveam mașina la botu’ calului. Doar că se mai spune să ai grijă la ce-ți dorești că s-ar putea să ți se îndeplinească! Atenție, deci.
Credeați că s-a terminat? Niet, prieteni. Tocmai când mai savuram un păhăruț de vin, iar primesc alertă de la aplicația buleftrică. Zicea că am depășit o oră de când stau, așa că a trecut la tariful 2: 10 cenți pe minut. Bă, ejt nebun? Hai că nu-i rău, merge și la 6 EUR pe oră, doar am mașina la botu’ calului. Însă, îmi spun în gând, „Ăștia e tefelei(sic!), o să ajungă la 10 EUR/minut! Să vezi că nu mai returnez mașina la centrul de închirieri că mi-o confiscă ăștia după ce se ajunge la 1000 EUR/minut!”.
Și uite-așa, întrucât nu erau alerte, m-am plimbat, m-am relaxat și într-un târziu ajung la mașină, unde, spectacol, frățioare! Era unu’ pitic și isteric, cu un pârțan d-ăla de Citroen Ami. Se tăvălea pe jos că nenorocitul ăla cu SUV – recte eu – a lăsat de cel puțin o oră de când stă el acolo mașina la încărcat și că așa ceva nu se poate, că încalc nu știu ce regulament din Milano și că el nu mai are neam baterie și musai tre’ s-o încarce acolo.
Hait -îmi spun – mai trebuie să fiu arestat de ăștia cu „codoiul”, nu-mi e destul că Plăvanu’ din țară ne amenință pe toți cu pușcăria din cauză de delict de opinie la vot!
Și-apucă-te să-l calmezi pe „piticul atomic”, însăilează-i o poveste cum că Milano e mare și că eram departe, că nu mai am net și că a picat aplicația, bate-l pe spate și gata, suntem prieteni. Ba îmi mai promite să-mi dea și vreo două „cârciumi bune”, așa, chestii de insider. Probabil niște bombe d-ălea în care se servește pizza cu blat de cozonac. În sfârșit, pace.
Scot eu telefonul victorios, dau pe încheiere ciclu, dar, ca prin vrajă, în loc să mă lase să scot muștiucu’, în dreptul prizei mele apare un irascibil „manutenzione”. Ăla, când vede, se înroșește și-ncepe să ronțăie la înjurărturi dintre care „vaffanculo” era a mai digerabilă. Acum, eu ce să fac? E manutenzione, canci umblat la priză. Încep să mă enervez, întrucât de o jumătate de oră stăteam ca prostu’ acolo. Aplicația buleftrică mă taxa în continuare. Piticu înjura și ne trezim cu poliția locală care oprise să-l amendeze pe individ că ocupa ilegal banda.
Și uite-așa s-au apucat ăia să se certe până când, unu mai cu creieri la cap, a propus să sunăm la companie. Păi la care, zic eu: la a mea – care-mi vinde mie buleftricitatea sau la Enel? „Sunăm la Enel, zice piticu. Eu am aplicație și abonament de la ei.” Și uite-așa, din robot în robot, din operator în operator se dă verdictul: priza aia e în mentenanță pentru cel puțin 5 ore. Pe de-o parte am răsuflat ușurat, dar de cealaltă parte m-am îngrijorat. A doua zi trebuia să ajung la Genova. Așa că, obosit, merg în casă și, întins în pat, mă apuc să dau mesaje la ăia cu aplicația: ba pe chat, ba pe mail, ba pe telefon. Băi, buleftricienilor, ce fac eu cu mașina că sunt legat de priză. E manutenzione și nu pot scoate furtunu d-acolo! Încep ăia să-mi dea prima dată mesaje d-ălea de la marketingul lor, dar după vreo 10 minute au înțeles că e groasă și-mi promit că mă sună.
Și, culmea, se țin de cuvânt: primesc telefon la 11:30 prin care mă anunță că e manutenzione pentru încă vreo 3-4 ore, dar că să stau liniștit că îmi anulează plata. „Bă, voi sunteți nebuni? Am nevoie dimineață de mașină, mi se rupe de 25 EUR sau cât naiba a contorizat aplicația lu Pește!”. Îmi promite că va ține legătura cu furnizorul și că se va rezolva până dimineață. OK, zic!
La 3 și 13 minute sună telefonul. Nu-mi vine să cred, e vocea blondă care mă anunță că a fost rezolvată problema și să mă duc să-mi ridic mașina. Ok, îi spun, nu-i urgent, o să o scot dimineață din priză. Nu, insistă ea, trebuie s-o scot acum pentru că au mai avut o problemă similară tot cu furnizorul ăsta, dar să stau liniștit că au anulat plata pentru deranj. Minunat, îmi spun, doar la bani mă gândeam acum când era somnul mai dulce!
Cârpit de somn, cobor să scot sărăcia din priză. E un frig de mă enervez și mai rău. Mă gândeam că o scot din priză și-o las tot acolo. Fals! Mașina piticului era tot acolo, iar în spatele ei erau … comunitarii care, după ce am scos mașina din priză mi-au spus să-mi caut altă parcare.
Băi, sunteți nebuni? La 3 noaptea trebuie să caut parcare? Îi întreb unde găsesc o parcare plătită, iar ei îmi indică una undeva, la vreo 30-40 minute de mers pe jos. Eu, în semi-izmene, aveam un chef nebun să merg prin orașul pustiu. Noroc cu piticul care-a apărut și el, pesemne chemat de comunitari. Îmi zice să fac dreapta și apoi stânga și că undeva, în fața unui magazin, e o parcare albastră, adică de-aia de-o plătești la oră. Dar că nu trebuie să plătesc pentru că e noapte și până la 8 e gratis. O găsesc și, culmea, sunt și câteva locuri de parcare. Dau un ochi pe panoul cu indicații și, surpriză, cică e o aplicație prin care pot să plătesc. O încarc și p-aia pentru orice eventualitate.
Mă trezesc pe la 8 dimineața. Plătesc parcarea. Nu pot decât maxim două ore că e „Centro Storico” și se filează zidurile dacă stau mai mult. Oricum n-am nevoie de mai mult de o oră că sunt presat de timp. Merg să iau rapid un mic dejun că trebuie să ajung la Genova. Drum de două ore, dar dacă adaugi ieșirea din Milano, „coda”, „pagamento” și intrarea în Genova mai bagi încă două ore.
Oamenii ăia mă așteaptă în jur de ora 1, așa că la 9 mă pun în mișcare, cârpit de somn. Mă gândesc cu teamă, precum un câine bătut, să descarc bateria pentru ca în Genova să pun mașina la încărcat dacă oi găsi vreun loc bun de parcare. Zis și făcut, doar că, dacă vrei să mergi electric, trebuie să renunți la climatizare, altfel sărăcia asta a mea nu vrea.
Mie mi se pare corect. Dacă tot ești verde, strângi din buci și tremuri, că doar asta ne învață ideologia verde.
Mă gândesc că sunt șmecher. Pornesc pe electric, merg câțiva kilometri, după care dau drumul ventilației. Păi crezi că-s proști? Bagi ventilație, pornește motorul termic. Și uite-așa, pe drumul spre Genova fac schimbări: ba merg termic până se încălzește mașina, după care trec pe electric până simt că mi-e frig, după care iar trec pe termic. În final ajung în Genova și, culmea, GPS-ul îmi dă un punct de încărcare extrem de aproape de locul de întâlnire. Sunt fericit ca un copil. Să vezi că-i fac p-ăștia! Și ia-o stânga, fă dreapta, strecoară-te, împinge-te că-mi zicea că e liber la încărcător. Enervează-te pe traficul infernal. Vă sparg dacă se ocupă priza, îmi zic nervos. Și uite-așa, tremurând ajung la o stradă de încărcătorul cu pricina. Mă uit pe aplicație. E liber, frate, fericire, hai să-i dăm bice! Hai că mai am un semafor la care fac stânga, apoi încărcătorul e undeva pe dreapta. E tot liber, tremur de plăcere! Și, când să fac dreapta spre încărcător, surpriză! Dar surpriză maximă! Era de fapt o parcare de-aia etajată, cu plată! 4.5 EUR/oră. Și încărcătorul în interior.
„Bă, ejt prost!” – îmi spun cu hotărâre. „Alergi ca un pitpalac idiot ca să prinzi un amărât de loc de încărcare, în loc să cauți o parcare plătită și-atât, fără alte bătăi de cap!” Abia atunci creierul meu de român descurcăreț a fost decuplat de pe modul electric, adică tefelistic.
Și uite-așa, la întoarcerea în Milano am parcat-o fix la parcarea pe care mi-o indicaseră melițienii, loc unde se află și acum. 35 EUR pe zi, fără bătaie de cap, iar pentru dus-întors folosesc Bolt-ul. Bicicletă electrică Bolt adică. Cu care, de asemenea, am avut aventuri, dar nu vi le mai povestesc acum că mă doare mâna de-atâta scris.
Să tragem totuși linie și să vedem concluziile: trebuie să fii idiot să-mi spui că e rentabilă mașina electrică.
În afara complicațiilor, funcționalitatea aplicațiilor de încărcare e discutabilă. Căutând să „profit” de buleftrică am ajuns vrând-nevrând în pielea omului care are toporul deasupra capului pentru a-și încărca atelajul. Amărâtul ăla cu Ami a rămas în stradă pentru că nu mai avea baterie. Avea, săracul de el, tot dreptul să fie nervos. Eu mă gândeam doar la parcare, da să mai ai și presiunea alimentării pentru că altfel nu poți să pleci din loc? E un stres tembel la care nu m-aș băga nici mort-copt. În plus, să te coste 18 EUR 50 km mi se pare excesiv. La 1.8 EUR/litrul de benzină, ăsta e echivalentul a 10 litri.
Cu o mașină normală, doar pe benzină, mergi peste 100 km cu benzina. Chiar și tractorul închiriat de mine, care mai cară în plus sistemul hibrid și doi acumulatori babani, tot merg peste 70 km cu benzină. Și-atunci, care-i avantajul?
Vi-l spun eu: dacă ești tefeleu trebuie să plătești scump. „Se merită!”
Autor: Dan Diaconu
Sursa: trenduri.blogspot.com
