Cunoașterea adevărului istoric (3)
Planurile expansioniste ale Ucrainei – fie ea „ revoluționară” sau nu -, vizând teritorii românești, nu se „limitau”, după cum s-a mai amintit, la Basarabia. Partea de Nord a Principatului Moldova („Țara de Sus”) , cunoscută sub numele de Bucovina, era tranzacționată de această dată între Austria-Ucraina -Rusia.
La Brest -Litovsk unde se puseseră bazele cooperării cu Germania-Austro-Ungaria (în principal), Viena se angajase ca în schimbul unei cantități mari de grâu pe care i-ar fi furnizat-o Ucraina, „să alcătuiască, până la 15 iulie 1918, un proiect de lege prin care să despartă teritoriile Galiției de Est, a căror populație este în majoritate ucraineană, de Galiția de până acum, și le unească cu Bucovina într-o țară a Coroanei” – citim în ziarul „Viața Nouă” de la Suceava care, la 18 august 1918 publica Protestul românilor bucovineni împotriva oricărei tentative de dezmembrare a acestei provincii care-și pregătea revenirea la Patria-mamă: „Bucovina este o unitate istorică și geografică; ea este pământ curat românesc nu numai de la Suceava până la Prut, dar și de la Vatra Dornei până la Nistru.
În acest pământ s-a organizat… viața de stat românesc. Bucovina ne-a rămas moștenire, așa cum este, în întregimea ei, și datori suntem să o păstrăm neștirbită vremurilor viitoare”[50].
În astfel de condiții, românii bucovineni n-au cedat presiunilor quasi-ultimative venite din partea Austriei, Ucrainei, Rusiei , n-au acceptat nici un fel de inițiativă ce avansa formule de păstrare a Imperiului dualist sub sloganele „reformării”, „democratizării”, acordării de „drepturi egale” tuturor națiunilor – al căror număr depășea cu mult pe cel al austriecilor și al ungurilor.
Din noianul de documente elaborate de bucovineni în ajunul pronunțării Unirii cu Țara, redau „Declarația” de principii în problema națională publicată de „Glasul Bucovinei” din Cernăuți la 22 octombrie 1918, și intitulat semnificativ „Ce vrem?”
„Vrem: să rămânem români pe pământul nostru strămoșesc și să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre românești. Nu mai vrem: să cerșim de la nimeni drepturile care ni se cuvin în schimbul jertfelor de sânge aduse în acest război – jertfe mai dureroase decât ale altor popoare.
Pretindem: ca împreună cu frații noștri din Transilvania și din Ungaria, cu care ne găsim în aceeași situație, să ne plăsmuim viitorul care ne convine nouă, în cadrul românismului,
Cerem: să putem aduce la Congresul de Pace aceste postulate ale noastre prin reprezentanții aleși de noi înșine din mijlocul națiunii noastre[51]”.
La 27 octombrie a fost convocată la Cernăuți o adunare politică la care să participe deputații români din Parlamentul de la Viena, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din Bucovina, reprezentanți ai românilor din tot ducatul Bucovinei. Adunarea s-a desfășurat în Palatul Național din Cernăuți, sub președinția lui Iancu Flondor, ales Președinte al Adunării. În cuvântarea de deschidere a lucrărilor, acesta a spus: „Domnilor, o iobăgie națională de aproape un secol și jumătate, pe cât de dureroasă pe atât de rușinoasă, e pe sfârșite.
Poporul român din Bucovina este pe cale de a sparge și a lepăda lanțul care i-a ferecat sufletul. Liberi, în puterea suveranității naționale, Dvs. veți hotărî astăzi ce veți afla de bine pentru un viitor fericit și falnic al neamului românesc din Bucovina….”[52]
În continuare, Adunarea s-a proclamat „Constituanta Țării Bucovina” și a votat în unanimitate Moțiunea Adunării Constituante a Țării Bucovina. Iată cuprinsul acestui document memorabil – peste care au trecut anii unui veac – fără a-i știrbi cu nimic valoarea de simbol al luptei românilor pentru libertate.
„Moțiune Reprezentanții poporului român din Bucovina, întruniți astăzi, în ziua de 27 octombrie 1918 în capitala Bucovinei, se declară, în puterea suveranității naționale, Constituantă a acestei țări românești, Constituanta hotărăște unirea Bucovinei integrale cu celelalte țări românești într-un stat național independent și va purcede spre acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania și Ungaria.
Spre a conduce poporul român din Bucovina și a-i apăra drepturile și spre a stabili o legătură strânsă între toți românii, Constituanta instituie un Consiliu Național de 50 de membri. Constituanta respinge cu hotărâre orice încercare care ar ținti la știrbirea Bucovinei, dorește însă să se înțeleagă cu popoarele conlocuitoare. Cernăuți, 27 octombrie 1918”[53]
Relatând desfășurarea lucrărilor Adunării Constituante, ziarul „Glasul Bucovinei” arăta că după votarea Moțiunii „întreaga Adunare a intonat „Deșteaptă-te Române” iar în vremea aceasta, o mare mulțime de oameni adunată în fața Palatului Național manifesta pentru Unire și cânta cântece patriotice, cerea arborarea steagului tricolor pe edificiile publice”.
Peste o lună de zile, la 15/ 28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei întrunit în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan din Cernăuți, la care au participat delegați din Ardeal, din Basarabia, „având ca invitați pe reprezentanții națiunilor ne-române din Bucovina”, a adoptat „în numele suveranității naționale” Hotărârea deUnire necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la ceremuș, Colacin și Nistru; cu Rregatul României [54].
Acesta este pământul românesc pe care guvernul URSS îl revendica în 26 iunie 1940 drept „despăgubire” pentru așa zisa „exploatare” a Basarabiei – tot pământ românesc -, vreme de 22 de ani !
În plus, precizează Gheorghe Brătianu, „a doua zi după anexare, amenințarea sovietică nu a făcut decât să crească și mai mult”: concentrarea de trupe de-a lungul Prutului, incidente de frontieră provocate, ocuparea unor zone din Delta Dunării, dizolvarea Comisiei Europene a Dunării (CED), „incitarea bulgarilor să revendice toată Dobrogea, a încurajat pretențiile maghiare asupra Transilvaniei…”[55].
În legătură cu controversata chestiune – care persistă de zeci de ani în lumea istoricilor – vinovăția guvernanților de atunci, în frunte cu Regele Carol al II-lea – de a fi cedat fără luptă teritoriile revendicate de U.R.S.S., Brătianu, ca istoric dar și ca om politic cu multă experiență, emite o judecată pe care o consider realistă:
„Oricât de conciliantă ar fi fost atitudinea politicii românești față de U.R.S.S.[56]... decizia guvernului sovietic era luată… în vara anului 1939 a avut loc la Moscova un adevărat joc al suprasolicitărilor, căruia i-a pus capăt brusc lovitura de teatru din 23 august : un pact de neagresiune și consultare încheiate între Germania și U.R.S.S…”[57].
Fenomenul continuității anumitor tendințe în istoria relațiilor internaționale îl determină pe Brătianu să amintească o situație similară petrecută cu mai bine de un veac înainte: „La fel ca la Erfurt, marile imperii își împărțeau Orientul și Occidentul; acest pact aparent pașnic deschidea de fapt porțile templului lui Ianus și ale războiului!”.
Dacă prevederile Anexei secrete a Pactului de neagresiune sovieto-german au rămas pentru foarte mulți ani nu numai „secrete ”, dar și nerecunoscute de Moscova, acțiunile sovietice de după 1 septembrie 1939 au dovedit integral punerea în operă a înțelegerilor cuprinse în Anexa secretă. După atacarea și anexarea pământurilor polone, conform înțelegerii cu Hitler, „trupele sovietice – arată Gheorghe Brătianu – au încercuit teritoriul român de la Nord de Nistru și au avansat până în inima munților în Galiția”[58].
De altfel, cunoscuta declarație a lui Molotov din 30 martie 1940 a risipit orice urmă de îndoială sau speranță cu privire la intențiile Moscovei față de România.
Analiza actului de forță sovietic contra României în iunie 1940 îl duce pe Brătianu cu gândul la cele întâmplate în secolul al XIX-lea când , printre argumentele folosite de diplomația țaristă pentru a-și justifica pretențiile anexioniste figura și acela al „ securității Rusiei amenințată de redutabilul imperialism român: Odesa este, se pare, prea aproape de frontiera Nistrului”[59].
Până și formula „compensării”, prin anexarea Nordului Bucovinei ca „dobândă” pentru „exploatarea” de români a Basarabiei, îi amintea lui Brătianu de articolul 3 al înțelegerii dintre Napoleon I și țarul „tuturor Rusiilor” care preciza: „M.S. Împăratul francezilor consimte ca M.S. Împăratul tuturor Rusiilor să ocupe în continuare provincia Basarabiei și să o păstreze pentru a fi reunită cu Imperiul rus… ca o compensație legitimă a cheltuielilor ocazionate de ocuparea Principatelor”[60].
Nu este de neglijat faptul că o astfel de formulă, folosită de imperialii ruși și apoi de cei sovietici s-a perpetuat până în zilele noastre când chestiunea înapoierii Tezaurului României confiscat fără nici o justificare de Lenin în ianuarie 1918 este amestecată artificial și ilogic cu așa-zisa „problemă” a datoriilor României față de U.R.S.S. din vremea Primului Război Mondial, a „exploatării Basarabiei” în anii postbelici, nu mai puțin cu cele din cel de-Al Doilea Război Mondial.
În fapt, ultimatum-ul din iunie n-a respectat nici propriile sale condiții. Invazia sovietică a precedat răspunsul oficial al Guvernului român care arăta că „se vede silit ” să accepte acele condiții – care erau puse deja în aplicare. „Armata Roșie -a ocupat în Bucovina și Nordul Moldovei poziții strategice care îi permiteau, la nevoie, să se întoarcă fără dificultate pe linia Prutului și să pătrundă de-a lungul tuturor văilor deodată, până în inima teritoriului românesc” – scrie Brătianu.
La sfârșitul argumentației privitor la calvarul Basarabiei românești de la 1812 încoace, Brătianu formulează o judecată de valoare de o actualitate frapantă. O redau integral:
„Ajungem la adevăratul fond al problemei . În concepția țarului Alexandru I, ca și în aceea a conducătorilor U.R.S.S., Basarabia nu a fost niciodată decât un mijloc, și nu un scop. Începând cu 1812, politica rusească țintea mult mai departe; s-a oprit pe Prut doar forțată de circumstanțe.
Din acest punct de vedere politica sovietică nu și-a schimbat obiectivele: s-a văzut acest lucru în iarna din 1940-1941, când armatele ruse amenințau în fiecare moment să treacă granițele Basarabiei și să pună stăpânire pe întreg cursul inferior al Dunării stabilind astfel o legătură directă cu statele slave din Balcani”[61].
N-ar fi de prisos să amintim aici că românii – cel mai vechi popor din această zonă geografică – au devenit de-a lungul timpurilor un obstacol în calea expansiunii triburilor migratoare, apoi o barieră la Est a statelor europene occidentale în fața imperiului otoman, o piedică în fața planurilor imperialismului rus de dominație asupra lumii slave din Europa; „Acest popor are trăsături distincte și nu-mi pot ascunde regretul, uitându-mă pe hartă, că aceste opt milioane de oameni , străini de națiunea slavă, s-au stabilit aici, sub versantul Carpaților, formând astfel un fel de colț așezat în mijlocul popoarelor slave și împiedicându-le să se unească…
Dacă în locul acestor români ar fi locuit aici sârbi sau bulgari, problema orientală sau slavă s-ar fi rezolvat mult mai ușor”[62] – spunea un diplomat rus.
Acest regret rămas valabil și actual peste timp, ar putea explica și apetența unora pentru a crea din românii basarabeni și bucovineni și limba lor natală „nația moldovenilor” și „limba moldovenească”.
Am scris acest studiu la sfârșitul anului 2024 când situația internațională a României oferă istoricului tabloul unor îngrijorări reale pe toate planurile: războiul de la frontiera estică dintre Rusia și Ucraina; niște alegeri interne cu rezultate care confirmă odată mai mult nivelul scăzut de cultură la care ajuns cetățeanul român după 35 de ani de „democrație” cât se poate de „originală”, și care nu poate discerne ce este bine și ce este rău pentru Țara lui, pentru viața lui, victimă a manipulărilor de tot felul; o paletă largă de slogane politice catastrofice sau mirifice care împiedică cunoașterea realității , distorsionează adevăruri strict necesare cunoașterii și înțelegerii atât a prezentului cât și a viitorului.
Am trecut, copil fiind, prin anii celui de-Al Doilea Război Mondial, apoi prin anii ocupației sovietice, ai foametei, ai regimului de dictatură din lagărul sovietic, am trăit lovitura de stat din ’89, apoi cei 35 de ani ai iluziilor deșarte; am ajuns din nou în ani de război cu sfârșit imprevizibil în timp și spațiu…!
Credeam că la senectute voi avea parte de liniște și de „bine” dar… am în față , din nou, doar speranța și determinarea de a răzbate și prin ceea ce ne așteaptă de aici încolo.
Prima parte aici: Cunoașterea adevărului istoric (1)
A doua parte aici: Cunoașterea adevărului istoric (2)
Autor: Prof. univ. dr. Viorica Moisuc
Sursa: art-emis.ro
Nota autorului
– Am folosit în acest eseu părți din studiul intitulat Ziarul „Ardealul”- „România Nouă”, Chișinău 1917-1918. Implicarea sa în lupta de eliberare națională și unire cu Țara. Rolul lui Onisifor Ghibu, studiu ce face parte din volumul omagial Onisifor Ghibu (sub egida Fundației Europene Titulescu) aflat sub tipar la Editura Academiei Române.
[50] „Viața Nouă”, Suceava, an. V, nr. 12, din 18 august 1918, Declarația făcută în Parlamentul din Viena de deputatul C, Isopescu-Grecul.
[51] „Glasul Bucovinei” , Cernăuți, anul I, nr. 1 din 22 octombrie 1918. Acest document a fost elaborat în cadrul dezbaterilor ce au avut loc în casa doctorului Isidor Bodea în ziua de 11 octombrie 1918 și la care au participat mulți intelectuali angrenați în mișcarea națională din Bucovina, printre care, Sextil Pușcariu, profesor la Universitatea din Cernăuți (viitor membru al Academiei Române), Aron Pumnul și mulți alții.(Vezi pe larg aceste evenimente în Basarabia Transilvania Bucovina. Unirea…., doc. nr. 120, p. 385, notele de subsol 2 pi 3.)
[52] „Glasul Bucovinei” , Cernăuți, anul I, nr. 3 din 29 octombrie 1918.
[53] Basarabia Bucovina Transilvania . Unirea …, doc. nr. 148, p. 483-497.
[54] Gheorghe Brătianu, Basarabia. Drepturi istorice…, p. 217.
[55] Amintește poziția României față de Cehoslovacia (cu trimitere la dispoziția Guvernului român de a accepta tranzitarea ajutoarelor sovietice pentru această țară) în perioada „crizei münheneze ” din 1938-1939.
[56] Brătianu, op.cit., p. 205.
[57] Ibid., p. 206.
[58] Ibid.,p. 207.
[59] Ibid., p. 209.
[60] Ibid., p. 228.
[61] Apud Gheorghe Brătianu, op.cit., p. 22
