Căcărău
Să încep abrupt: sunt ferm convins că toată povestea pe care băsiștii au însăilat-o pentru a-i lipi lui Crin Antonescu porecla „Căcărău” e falsă. Sunt ferm convins de asta și fix de aceea am ținut să precizez încă de la începutul articolului. În mod paradoxal însă, am lăsat ca titlu fix porecla și-o să mai spre sfârșitul articolului de ce.
Le-am spus-o apropiaților, am spus-o chiar și în comentariile mele de pe rețelele sociale faptul că individul Crin Antonescu este unul dintre puținii politicieni pe care-i urăsc visceral.
De ce? Pentru că m-a păcălit. Și nu doar pe mine, ci pe toți cei care, la un moment dat, au crezut că un asemenea centurist politic poate fi vreodată un punct de greutate al politicii.
Și supărarea mea vine de la faptul că, sunt convins că el, ca individ, nici măcar n-a vrut să mă păcălească. Pare paradoxal, însă chestiunea e de-a dreptul dramatică și-o să v-o explic pe îndelete.
Antonescu nu-i un om rău. Nu seamănă jigodiilor pe care le cunoaștem din politică. E diferit.
El, ca individ nu vrea să facă rău sau, mai bine spus, nu e conștient de răul pe care-l face și de-aici vine pericolul. Așa reușește să păcălească, să se strecoare, pentru ca apoi să provoace adevărate cataclisme.
Antonescu nu-i un bădăran. Vorbește frumos și te păcălește. Ai impresia că are ceva în cap când, de fapt, nu-i vorba decât de-o spoială, de o superficialitate pe care știe s-o prezinte poleit.
E asemeni unei mărgeluțe de sticlă: strălucește frumos în ochii neghiobilor, dar, atât bijutierul, cât și cel rafinat, știu bine că nu face doi bani. Are un nativ talent retoric, de care abuzează. A făcut-o când s-a cățărat la vârful PNL-ului, pe care l-a ridicat până la momentul la care a devenit … captivul celui mai detestat partid al României, PDL.
Zece ani a urlat Antonescu, abuzând de retorica sa surdă, împotriva lui băsescu, a PDL-ului, a mafiei politice introduse de mafia securiștilor interlopilor ai lui băsescu, pentru ca, în final, să-i salveze, trecându-i cu arme și bagaje în căruța sa și permițându-i papițoiului gângav de la Sibiu să devină președinte al României.
Pe Antonescu nu trebuie să te răzbuni. Pentru a vedea câte parale face, trebuie doar să-l pui să facă ceva. Orice!
Ponta l-a pus să revizuiască Constituția și-a reușit să arate întreaga goliciune a personajului.
După câteva ședințe în care-a pozat precum un faraon a făcut întreg proiectul praf. A reușit să scape situația de sub control întrucât nu înțelegea nimic, era depășit de problemă, iar disperarea i se citea pe față.
Când i s-a bușit așa-zisul proiect a răsuflat ușurat! Apoi am avut scurtul episod în care-a venit președinte interimar, pe perioada suspendării lui băsescu. Acela a fost un apogeu al umilinței pentru el. Părea că nebunul curții s-a cățărat pe tron.
Nu cred că e cineva care să nu-și amintească acea mostră de penibil absolut, anume discursul său în engleză în fața reprezentantului FMI în România.
Vă mai amintiți? „Hiăr ui have ză fainăns minster the ăăă madăr and the ăăă fadăr of zis ăăă”. Și-a rupt mâinile în discursul ăla!
Poate vă întrebați, pe bună dreptate, de ce i s-au întâmplat lui toate acestea?
Răspunsul e simplu: pentru că, în realitate, Crin Antonescu e un incapabil, o nulitate absolută, un om care nu poate face absolut nimic în afară de a mânca căcat.
E bun dacă-i dai ocazia să facă ditirambe retorice, dacă-l lași să vorbească precum un magnetofon stricat. Doar atunci strălucește, când vede o cameră și-un microfon în față.
Pune-l să mănânce căcat și-o va face artistic întrucât el numai astra a făcut toată viața.
Că are un caracter mic se vede studiindu-i traiectoria. După ce s-a bătut în piept că-i Eroul de la Termopile al politicii, s-a aliniat umil în linie, precum un cățel care se gudură de foame. Motivul? Postul de Comisar European pe care l-a ocupat nevastă-sa, altă nulitate sforăitoare, în mandatul căreia nemții au făcut praf industria autohtonă de transport de marfă prin „Pachetul Mobilitate”.
Ceea ce e însă devastator la acest individ e capacitatea sa de a provoca daune. Dacă-l urci pe o funcție, poți să te aștepți ca într-un timp record să pice tot ce are în subordine. Pune-l șef peste cea mai rentabilă companie din lume și pariez cu toată averea mea că în maxim doi-trei ani o duce-n faliment. Dă-i o țară pe mână și-o va șterge de pe fața pământului.
Spuneam că-l urăsc și-o fac nu pentru că ar fi rău sau pentru că l-aș bănui că uneltește ceva. Aiurea, nici nu e capabil să se gândească la așa ceva. E prea leneș.
El vrea să facă bine nu pentru că ar avea convingerea că trebuie să fii de partea binelui, ci pentru că știe că așa discursul are mai mult impact. În rest, după ce s-a terminat discursul s-a terminat și „binele lui Antonescu”.
E atât de inconștient și de superficial încât nu-l văd punând botul la un act de corupție de-ăla de zile mari, în urma căruia să pută de bogăție. Și-abia aici e pericolul întrucât aparenta sa cinste vine din caracterul său de parazit mărunt.
E incapabil să facă ceva grandios, dar în mod sigur, dacă-i dai impresia că-i scuipi vreo stipendie de câteva mii de euro încasați legal, imediat va redeveni acel vierme umil, gata să-și țină gura și să lase ditai corupția să-i treacă pe sub nas, motivând ulterior că dormea din cauza obozelii cauzată de „problemele țărișoarei”.
L-am văzut îngurguțându-se împotriva lui Georgescu. Gândul că va deveni candidatul unic la președinție al monstruoasei coaliții l-a energizat brusc. S-a trezit din nou vorbind.
Pentru a-l contrazice pe Georgescu s-a apucat să dea definiția poporului exact așa cum a dat-o Corneliu Zelea Codreanu. Băi, frate, copiată unu-la-unu, explicată așa, ca la carte, numai bună să fie înțeleasă de cei care-l urmăresc și care-i pică în hățișul retoric. Și mai spune și că e corectă, mai mult, că e cea mai corectă definiție! Bă, mă lași!
Tocmai de mi-ai dat un motiv să-l întreb public pe tovarășul Alexandru Florian de la Institutul Elie Wiesel, cam ce păzește domnia sa pe-acolo?
Păi ce facem, frate, după ce-ai înfierat doctrina legionară că ar fi toxică, acum bagi capul la cutie în fața deluviilor retorice ale lui Antonescu?
După ce l-ai contrat pe Georgescu, aruncând cu dejecții în el, acum stai umil și îl mângâi pe creștet pe Antonescu din cauză că-i mai legionar ca așa-zișii legionari? Închid paranteza.
Ceea ce e important de reținut în ceea ce-l privește pe Antonescu este capacitatea sa de distrugere. În banalitatea sa, personajul e asemeni unui păianjen care-și întinde infama plasă prinzându-i în ea pe naivi.
E o formă fără absolut nici pic de fond, un balon umflat care pare un luptător fioros, dar care atunci când dă peste un ac se transformă în milioane de bucățele irelevante.
Pericolul însă vine din faptul că el nu vrea să fie așa, ba chiar e ferm convins că nu-i așa. Însă, imediat după ce se cațără pe funcție, caracterul său banal începe să-și facă de cap și, asemeni păianjenului, trece la devorarea naivilor.
Abia acum pot să revin la începutul articolului pentru a justifica titlul. Am spus că sunt ferm convins că toată povestea cu „Căcărău” e falsă. Dar asta nu înseamnă că porecla nu i se potrivește. Privind atent personajul înțelegi o chestie cât se poate de simplă și intuitivă: singura sa caracteristică este acel imens deluviu verbal, asemeni unei diaree care nu se mai termină. De-aceea, porecla Căcărău îl caracterizează. Și de aceea mi-am intitulat în acest fel articolul.
Totuși, cât de blestemată e această țară dacă aici, în ciuda nenorocirilor care se petrec, încă sunt mulți cei care cred că speranța se numește Căcărău?
Gândiți-vă bine la asta!
Autor: Dan Diaconu
Sursa: trenduri.blogspot.com
