MARIONETELE CU GURA MARE
Încordarea mușchilor fleșcăiți ai liderilor europeni prezenți la Londra are mai puțin de-a face cu o așa-zisă securitate autonomă a continentului, vânturată în special de președintele Macron.
Recentul episod cu scântei din Biroul Oval a picat la țanc pentru Donald Trump. De parcă ar fi fost regizat special pentru a veni în întâmpinarea intereselor strategice ale Casei Albe. Principalul obiectiv subliniat în nenumărate rânduri de actuala administrația este creșterea contribuției statelor europene la bugetul NATO. Cu implicații de sute de miliarde de dolari în conturile fabricilor de armament din SUA. Summit-ul de la Londra, pe lângă multă gargară pentru populime, fix asta a stabilit: dublarea taxei de protecție percepută de Pentagon.
În rest, foarte mult zgomot de fond. Intenția britanicilor și a francezilor de a trimite trupe și avioane în Ucraina pentru menținerea păcii se lovește de un mare obstacol. Ar trebui ca și Kremlinul să fie de acord. Apoi, negocierile separate în format Franța-Germania-UK-Ucraina ar putea da senzația unei aroganțe supreme la adresa administrației Trump. Ceva gen ”Voi, americanii și rușii, puteți discuta în continuare despre condițiile capitulării, însă Zelensky va negocia doar cu noi”.
Aiurea! Europenii sunt acum cu botul pe labe, într-o poziție în care pot cel mult să îi păcălească pe ucraineni că vor avea parte de o pace justă. Nu, nu va fi cazul. Ucrainenii vor plăti cu vârf și îndesat pentru afacerile oneroase parafate de Zelensky cu administrația Biden și cu războnicii britanici.
Alde Caramitru, Liiceanu, CT Popescu și alți viteji din spatele tastaturii au proclamat deja suveranitatea europeană în raport cu Washington. Așa, peste noapte, s-a umflat suveranismul în ei și acum dă pe-afară. Până la următoarea schimbare de regim de la Casa Albă, globaliștii europenii au început deja să ridice un gard înalt la frontiera vestică a continentului. Pe modelul gardului de la granița cu Mexicul. Mai mult, neoliberalii pretind că umbrela atomică franco-britanică și investițiile furibunde în industria de armament îl vor face invidios pe Trump și îl vor îngrozi pe Putin. Simple baliverne.
Europenii au doar o singură alternativă în următorii 10-20 de ani: să-i întindă mâna respectuos lui Trump și să cotizeze suplimentar la NATO.
Securitatea europeană sub o umbrelă nucleară franco-britanică este o intenție atractivă politic, dar lipsită de substanță reală în 2025. SUA preferă o Europă care să contribuie mai mult la NATO (așa se explică postarea lui Elon Musk despre eventualul exit american) și să rămână dependentă strategic. Dependența energetică actuală a continentului – fie de Rusia, fie de SUA – limitează sever orice încercare de forțare a suveranității. Europa ar putea avansa treptat spre autonomie, dar procesul ar necesita decenii de eforturi conjugate și o conjunctură geopolitică favorabilă. Care momentan nu există.
Franța deține aproximativ 290 de focoase nucleare, iar Marea Britanie circa 225. Comparativ, arsenalul SUA numără peste 5.000 de focoase, iar Rusia are aproximativ 5.500. O umbrelă nucleară franco-britanică ar fi semnificativ mai slabă decât cea americană, ridicând întrebări despre capacitatea de a descuraja Rusia. Pe de altă parte, Germania, în calitate de jucător economic central în UE, este reticentă față de o dependență nucleară franco-britanică, preferând umbrela NATO (aka SUA). Alte state, precum Polonia, România sau țările baltice, văd SUA ca pe un garant indispensabil împotriva Rusiei, dat fiind istoricul lor cu Moscova. Fără un consens european, ideea rămâne profund fragmentată.
Marea Britanie și Franța sunt membre NATO, iar forțele lor nucleare sunt integrate în structura alianței (deși Franța își păstrează o independență mai mare). O desprindere completă de SUA ar necesita o reconfigurare radicală a apărării europene, improbabilă fără o criză majoră.
Evident că Statele Unite nu au un interes strategic să permită o Europă complet autonomă. Din perspectiva Washingtonului, o Europă dependentă de NATO (și implicit de SUA) asigură influența americană pe continent și menține echilibrul de putere împotriva Rusiei și a Chinei. Declarațiile liderilor americani (”Europa trebuie să plătească mai mult” – Vance, München, februarie 2025) sugerează că SUA dorește o contribuție financiară și militară sporită din partea europenilor, dar nu o desprindere reală. În fond, o Europă autonomă ar putea negocia independent cu Rusia sau China, ceea ce ar slăbi poziția globală a SUA.
Astfel, umbrela franco-britanică este mai degrabă un discurs politic menit să mobilizeze Europa și să răspundă retoric la incertitudinile SUA. O intenție fără fundație solidă în prezent.
Dependenta energetică este un factor critic care limitează autonomia strategică europeană, iar situația din 2025 nu s-a schimbat radical față de anii precedenți. Deși UE a redus semnificativ importurile de gaz rusesc după invazia Ucrainei din 2022 (de la 40% la sub 10% în 2024, conform Eurostat), unele state ca Ungaria și Slovacia rămân strâns legate de gazul rusesc prin conducta TurkStream. O Europă suverană ar trebui să elimine complet această ”vulnerabilitate”, ceea ce ar necesita ani de investiții în energie regenerabilă sau în cea pe bază de hidrogen.
Totodată, Statele Unite au devenit principalul furnizor de gaz natural lichefiat pentru Europa, cu peste 50% din importurile de LNG ale UE în 2024. Această dependență energetică vine la pachet cu influența politică americană. Dacă Europa ar încerca să-și forțeze suveranitatea, SUA ar putea folosi levierul energetic (prin creșterea prețurilor sau reducerea livrărilor) cu scopul de a menține controlul. Diversificarea surselor energetice din Norvegia, Qatar și Africa de Nord este în curs, însă infrastructura (terminale LNG, interconectori) și capacitatea de producție internă (energie nucleară, regenerabile) nu sunt încă suficiente pentru a elimina dependența de SUA și Rusia. Germania, de exemplu, a redeschis dezbaterea nucleară în 2025, însă efectele vor fi vizibile abia peste un deceniu.
Chiar și fără dependența energetică, Europa nu are o armată comună suficient de robustă pentru a rivaliza cu Rusia sau pentru a se apăra independent. Proiecte precum PESCO (Cooperarea Structurată Permanentă) avansează lent, iar bugetele militare ale majorității statelor UE sunt departe de a egala capacitățile SUA sau ale Rusiei.
Pe termen lung, Europa ar putea atinge o anumită autonomie dacă va investi masiv în energie verde și nucleară pentru a elimina dependența externă (un proces estimat la 10-20 de ani). Și dacă va crea o forță militară comună credibilă, susținută de o industrie de apărare integrată, pe schelet franco-german.
Nu în ultimul rând, ”Europa suverană” visată de globaliștii disperați de acțiunile administrației Trump are nevoie de consens politic capabil să depășească diviziunile între Vestul și Estul Europei.
Pe termen scurt, dependența energetică de Rusia și SUA, combinată cu interesul american de a menține Europa în sfera sa de influență, face ca suveranitatea deplină să fie aproape imposibilă.
SUA nu doar că nu dorește o Europă autonomă, dar are și mijloacele să prevină acest scenariu prin NATO, comerț și energie. Rusia, la rândul ei, exploatează slăbiciunile energetice europene (vezi Ungaria, Slovacia) pentru a menține lipsa consensului politic.
Așadar, summit-ul de la Londra a fost doar un joc de glezne pentru opinia publică.
Simplii cetățeni europeni au primit un nou impuls puternic (americanii ne-au trădat, suntem expuși în fața rușilor), cu unicul scop de a accepta fără să crâcnească majorarea fulminantă a cheltuielilor industriei de apărare. De unde Pentagonul și Casa Albă vor lua caimacul.
Autor: Adrian Onciu
Sursa: facebook.com
